Precizez de la bun inceput ca nu va cunosc gusturile muzicale prea bine, asa ca ma straduiesc sa le nimeresc, dar nu promit ca reusesc.
In primul rand, pentru Rontziki, pentru ca de la ea am preluat-o 
Pe urma, pentru Cata,
pentru Simina,
pentru Lecsya,
pentru Loreley,
pentru Onutzza,
pentru Mihaela,
pentru Pheideas,
pentru Catalin,
pentru Fenrir,
si pentru Conteaza
Enjoy.
Desi a fost la limita, majoritatea a decis sa-mi fac cont pe twitter . Asa ca am cedat tentatiei. Argumentul care m-a convins, mai degraba decat voturile, a fost urmatorul: nu pot scrie post-uri intregi pe blog despre toate ideile care imi trec prin cap sau ma framanta. Si ca sa nu le tin numai pentru mine, le pot posta pe twitter. Dat fiind faptul ca e totusi o activitate care cere foarte putin timp alocat, am zis ca nu mor daca petrec 5 minute pe zi si acolo. Argumentele contra au cantarit, insa, foarte mult in balanta, motiv pentru care am ezitat atata. Cele mai bune prietene ale mele toate au votat “nu”, iar asta pentru mine conteaza. Le inteleg perfect pozitia, pentru ca de la un timp, mai mult ca oricand, o impartasesc si eu: internetul e o lume falsa si prefer sa raman in cea reala, sa-mi sun prietenii in loc sa-i abordez pe mess, sa ies cu ei in oras in loc sa ducem o discutie virtuala, etc. Nu neg beneficiile tehnologiei, atat timp cat sunt folosite moderat si rational. Dar degeaba ne imbatam cu iluzia comunicarii mai eficiente; nu este mai eficienta, este mai proasta, erodeaza relatiile sau le distruge complet, creand altele artificiale sau superficiale. Insa e mult mai comod asa, motiv pentru care castiga tot mai mult teren si as zice ca e ca un drog – da dependenta. Si, ca orice dependenta, e nociva. Ajungi sa nu mai ai timp pentru tine, pentru pasiunile tale, pentru alti oameni, pentru ca preferi sa stai in fata calculatorului. Si apoi te plangi ca nu progresezi, ca stagnezi, ca nu ai timp pentru evolutie, pentru zecile si sutele de lucruri pe care ai vrea sa le faci. Oare de ce? Cine te opreste?
Aud de multe ori urmatoarea fraza “Pentru ca o relatie sa mearga trebuie sa faci uneori si compromisuri”. Foarte adevarat, dar ce inseamna asta de fapt? Pana unde este bine si sanatos sa lasi de la tine? Unde e limita dintre a face un compromis pentru bunul mers al relatiei si a compromite o parte tine? E o granita atat de subtire si atat de fragila… Din experienta altora am invatat ca daca ajungi sa simti ca ai renuntat la o parte din tine pentru a fi cu o persoana, relatia se rupe si despartirea intervine inevitabil si fara drept de apel. Din proprie experienta am invatat ca nu e vorba de cat lasi de la tine si mai degraba de ce anume lasi de la tine.
In primul rand, exista lucruri ce tin de sistemul de valori al fiecaruia. Lucruri de tipul: eu ma tin de promisiunile pe care le fac. Exemplu: atunci cand am promis ca ma duc sa-mi iau prietena de la gara si el imi spune hai mai bine sa iesim la un film, daca imi las prietena balta pentru a merge la film inseamna a-mi incalca promisiunea si a pune o talpa de bocanc pe propriul sistem de valori. Asta nu e un compromis, e o compromitere. A mea. Si in al doilea rand, exista lucruri ce nu tin de sistemul acela de valori, dar pentru care avem o preferinta sau nu. Spre exemplu, ei ii plac filmele siropoase, lui ii plac filmele cu batai, iar lor impreuna le place sa mearga la cinema. A se retine elementul comun: amandoi merg la cinema. E un simplu exemplu, dar poate fi orice alta activitate pe care o intreprind impreuna, dar care uneori poate include elemente divergente. Ce se intampla cand ruleaza si filme cu batai si filme siropoase in acelasi timp? Pai fac un compromis: “sapamana asta merg la un film ales de ea, urmatoarea la un film ales de mine”. Si problema s-a rezolvat fara incidente sau certuri inutile.
Mai exista insa si alte situatii, cum ar fi:
1. Cand lui ii place o anume activitate, iar ei ii place o alta activitate. A-i cere unuia dintre ei sa se apuce de activitatea preferata a celuilalt deja nu mai e un compromis, ci o obligatie fara sens. Sa presupunem ca el e microbist convins, iar ea e fana telenovele. Nu e nevoie ca ea sa se chinuie sa vada meciurile impreuna cu el, daca detesta asta, la fel cum nu e nevoie ca el sa stea sa caste in timpul telenovelelor de dragul ei. In schimb, ea ar putea sa mearga la o prietena in timpul acela si sa se uite impreuna cu ea la telenovele, barfind cate-n luna si-n stele despre toate personajele si intrigile existente, in timp ce el urla si injura niste sportivi care aleaga dupa o minge si isi umple burta de bere.
2. Nici sa te apuci de buna voie sa practici hobby-ul celuilalt nu e in regula. E fals si, mai devreme sau mai tarziu, ori cedezi tu nervos pentru ca detesti ceea ce faci, ori se prinde el ca-i absorbi pasiunile si o sa te creada o persoana nesigura si fara coloana vertebrala.
3. De asemenea, nici a renunta la un hobby pentru ca celalalt nu-l impartaseste nu e ok. Pentru vei ajunge candva si in acel punct in care vei simti ca ai renuntat la o parte din tine pentru a-l multumi pe celalalt si-l vei acuza de egoism. Da, este egoist sa ceri celuilalt sa renunte la o pasiune pentru tine, dar e pur si simplu stupid sa accepti (cu exceptia cazurilor in care hobby-ul cu pricina iti pune viata in pericol si celalalt iti cere sa renunti pentru binele tau).
Deci pana la urma chiar e bine sa faci compromisuri, insa pentru a ajunge in situatia in care se pune problema de compromis, trebuie sa ai ceva in comun cu celalalt. Totusi, este de preferat a se constientiza ca oameni identici nu exista, intotdeauan vor fi macar mici diferente care cer compromisuri, pentru ca altfel relatia se transforma intr-un camp de batalie fara invingatori in care fiecare incearca sa-si impuna punctul de vedere. Ori parca relatia s-ar prefera a fi un parteneriat reusit, nu un razboi al orgoliilor. Nu este bine, insa, a incerca sa ne schimbam natura pentru altcineva si nici sa-i pretindem altcuiva sa faca asta pentru noi. O relatie reusita, pana la urma, nu inseamna doi oameni cu exact aceleasi pasiuni care fac totul impreuna. Asa nu ar mai aduce nimic nou in relatie si ar interveni rutina si plictiseala. Elementul de noutate, de multe ori, il aduc chiar acele activitati pe care le intreprinde fiecare separat.
Asa ca uitati-va cu atentie la omul de langa voi si daca nu va convine sistemul lui de valori sau hobby-urile lui, mai bine il lasati in pace si cautati o alta persoana pe care sa o puteti lua asa, cu tot pahetul, in loc sa incercati sa-l schimbati, pentru ca sistemul de valori si pasiunile nu se negociaza. O astfel de negociere ar fi una de tipul “lose-lose” din start.
Asta e intrebarea care ma roade momentan 
E un trend atat de puternic twitterul asta, incat observ ca toti cei din jur cedeaza incet incet tentatiei, unul cate unul. Ieri pana si prietenul meu si-a facut twitter iar acum incearca sa ma convinga si pe mine. Si nu e singurul. De ceva vreme sunt tot intrebata de ce nu-mi fac. Voi ce parere aveti? Sa-mi fac ori ba? E bun de ceva sau e o pierdere de vreme? Eu personal sunt fana facebook
Loading ...
Multumesc Mihaelei si Lecsyei pentru ca mi-au acordat acest premiu, virtual pana la urma, dar e un semn ca ceea ce aberez eu pe aici este apreciat si asta ma bucura, cu atat mai mult cu cat nu am alergat niciodata dupa faima in blogosfera si nu am cautat sa-mi promovez in nici un fel “articolele”. Ma simt onorata
Din partea mea, premiul merge mai departe in primul rand la Baconteaza pentru intelepciunea pe care ne-o impartaseste, Loreley pentru experienta si sfaturile istete, la Catalin pentru fotografiile frumoase insotite si de articole interesante (marturisesc ca e singurul blog foto pe care il urmaresc in mod regulat), Mihaelei (desi l-a mai primit deja) pentru ca e una dintre putinele bloggerite care stiu sa scrie frumos, Lecsyei (inca o data si de la mine) pentru ca stie sa aprecieze muzica buna (desi nu numai) si celuilalt Catalin pentru inspiratie. As putea spune ca-mi sunteti dragi, desi (cu exceptia lui Cata) nu v-am cunoscut niciodata personal . Altfel nu v-as citi asa des.
In final, pentru ca am promis in urma sondajului recent ca am sa va impartasesc si cate o poezie sau un articol despre o carte interesanta din cand in cand, va las cu una din poeziile mele “all time favorites” (scuzati rom-engleza 
). Se numeste Trecator si e scrisa de Nichita Stanescu.
Calaream pe un cal si deodata-am vazut
ca eu sunt calul acela
Si deodata am vazut ca ei doi
galopeaza pe mine.
Ma involburam si deodata
i-am vazut pe cei trei,
cand umbra mea din spatele meu
mi-a strigat:
- Eu sunt tu. Lasa-i
pe cei patru sa-si urmeze destinul…
lasa-i!
