Craciunul care a trecut mi-a adus o surpriza care m-a bucurat foarte mult, dar m-a pus si pe ganduri in acelasi timp. Am primit prin posta o felicitare si un mic cadou de la o prietena din Ardeal. Va amintiti de felicitari? Chestiile acelea de carton colorate pe care scrii urari? De mana… Nu mi-a venit sa cred! Mai sunt oameni care trimit asa ceva? Imi venea sa-mi trag doua palme peste fata ca sa-mi revin. Ultima oara cand am mai primit asa ceva s-a intamplat acum trei ani, de la un prieten american. Si atunci am fost la fel de uimita.

Imi amintesc cu nostalgie de vremurile cand comunicam cu prietenii de departe prin scrisori, asa ca-n epocile antice, doar ca pana era inlocuita de pix. Si asta in mod frecvent, nu o data pe an. Aveam cutii pline cu teancuri de scrisori si felicitari in care ne povesteam noutatile, barfele, dilemele si tot ce ne trecea prin cap. Erau vremuri cand oamenii se oboseau sa faca niste gesturi pe-ndelete, nu pe fuga, cu drag, nu cu sila. Erau vremuri cand gesturile frumoase aveau in spate chiar intentii frumoase, nu clisee din obligatie. Acum primesc urari pe “mess” sau e-mailuri, in cel mai bun caz sms-uri, de cele mai multe ori trimise la intreaga agenda, pentru ca deh, ne e lene sa trimitem tuturor si, daca nu trimitem tuturor, poate se supara ceilalti ca-i neglijam, a suna pe toti e scump si a trimite felicitari (nu virtuale) consuma prea mult din timpul nostru pretios.

Nu fac parte din generatia care a crescut cu calculator in casa. Am prins abia mIRC-ul in vremurile sale de glorie cand navigam prin net-cafe-uri o data pe saptamana si trimiteam cateva e-mail-uri ocazionale cu detalii picante care se cereau a fi citite urgent. Dar cam atat. Daca vroiam sa vorbesc cu cineva ii faceam o vizita sau o invitatie la “un suc”, nu ii dadeam mesaj de intre pe mess, daca vroiam sa petrec timp cu cineva pur si simplu o faceam, nu asteptam sa fie online. Oare cand am pierdut pe drum adevaratul contact cu realitatea? Oare cand am ajuns atat de grabiti incat am inlocuit canalele autentice de comunicare cu unele rapide, dar care doar creaza impresia de comunicare?

Nu neg ca si internetul, ca si telefonul si alte gadgeturi de ultima generatie isi au utilitatea lor. Exista treburi care se cer a fi solutionare rapid, chiar instantaneu, in fata carora vechile canale de comunicare “medievale” se vad complet depasite si neputincioase. Cu toate acestea, nu sunt de acord cu implementarea lor in mod general la intreaga noastra viata, pentru ca pe masura ce le lasam sa ne acapareze universul, constatam ca legaturile pe care le avem cu cei din jur devin tot mai superficiale. Timpul trece si cand vom deshide cutiile cu amintiri ele vor fi goale, iar spatiul de stocare a mesajelor virtuale (oricat de mare, totusi intotdeauna limitat) le va inlocui in timp pe toate.

Paradoxal, am cunoscut, prin intermediul retelelor de socializare online, oameni cu care am legat prietenii reale si foarte stranse. Dar, trebuie sa mentionez faptul ca, daca ele nu ar fi trecut din planul virtual in cel real, probabil ca s-ar fi dizolvat mult mai repede. Si asta pentru ca atunci cand nu cunosti un om, cand n-ai impartasit nici o experienta cu el, nu-ti pasa. Nu te gandesti la el cand nu e “online”, nu impartasesti bucuriile, tristetile si ceea ce ti se intampla in mod curent, decat daca se afla intamplator online. Practic nu exista posibilitatea de a suda legatura. Si asta pentru ca nu exista implicare.

Mai nou se anunta tablete grafice pe care sa putem citi cartile “mai usor”. De asemenea, se anunta si disparitia incet incet a cartilor in forma cu care am fost pana acum obisnuiti. Oare ce urmeaza? Deja abia de mai stim sa scriem pentru ca nu o mai facem aproape niciodata. Poate va disparea in timp si hartia, poate copacii vor trai mai fericiti astfel. Dar oare noi vom fi mai fericiti? Eu una am dubii serioase. Totul are un pret, tehnologia nu face exceptie. Ne usuram viata dar ne si sapam groapa in acelasi timp.