Sunt o mare iubitoare a literaturii si inca de cand eram micuta de abia ma descurcam sa-mi leg bine sireturile de la pantofi, eram fascinata de carti. Inainte sa invat sa citesc o exploatam pe mama sa-mi citeasca. Biata de ea petrecea ore intregi zilnic langa mine recitand cu intonatie din zecile de carti de aventuri si povesti. A scapat abia din momentul in care am invatat sa le citesc singura. Nu as putea sa spun nici macar cu aproximatie cate sute de carti, poate mii, am citit pana in ziua de azi. Cine le mai tine sirul? In orice caz, cert este ca vorbim aici de un volum mare.

E adevarat, liceul nu m-a ajutat deloc in acest sens, ba chiar mi-a produs o usoara confuzie din care am iesit numai datorita bunicii mele care nu se lasa si imi recomanda incontinuu carti “bune”, indiferent de ce altceva eram obligata de scoala sa citesc. Vedeti voi, cartile de valoare “inestimabila” si “de necontestat” cu care ni se umpleau capul intr-una la orele de literatura nu eram tocmai pe placul meu. De fiecare data cand trebuia sa incep una ii priveam cu groaza coperta, ii masura ochiometric grosimea si deja ajungeam la o cifra estimativa care exprima numarul zilelor in care urma sa o termin. Asa, cam 3… luni! Desigur, punand la socoteala primele 5 zile in care ma imbarbatez sa o deschid, inca vreo 30 zile in care citesc primele capitole, cu pauze dese pentru a imi stapani plictiseala cu cate un pahar cu apa, o iesire la plimbare sau o intalnire cu un prieten, intre pagini Urma apoi inca aproximativ o luna in care nu ma atingeam de ea deoarece imi provoca repulsie chiar la o simpla privire in directia ei. Si restul… in restul de timp ma chinuiam sa indes pe gat fiecare rand fortat pentru ca nu mai aveam cand sa o aman, vacanta dura doar 3 luni. Inghiteam cuvant dupa cuvant, desi eram perfect constienta ca ma asteapta o inigestie in toata regula. Asta in primii ani. De la un punct am inceput sa devin alergica, astfel ca am decis sa ma las. Citeam la repezeala pe sarite, atat cat sa pricep despre ce e vorba si sa nu raman corigenta. Ar fi fost pacat ca o asa iubitoare de literatura ca mine sa nu ia nici macar nota de trecere. Eram debusolata, criteriile mele de apreciere a operelor literare nu se pupau deloc cu cele din programa. Nu vroia sa-i atinga nici macar putin buzele. Ba ma mult, isi intorceau incapatanate spatele si se incruntau nemultumite. Da, eram confuza, iar confuzia mea s-a spulberat abia dupa ce am inceput orele de filosofie, iar profesoara noastra a inceput sa ne citeasca din Nietzsche. Ei, uite ca incepe sa semene un pic a ce imi place mie, imi spuneam satisfacuta si fascinata totodata. Mai sa fie, poate nu o luasem eu chiar atat de profund pe aratura.

A mai durat ceva, insa am capatat curaj. Cartile bunicii, filosofia dom’soarei profesoare, incurajarile celor apropiati mi-au dat incredere sa continui impotriva curentului, sa aleg numai ce-mi place cu adevarat si simt ca are valoare, sa-mi formez singura o parere in loc sa o diger automat pe a altora. Acum, la ani buni dupa liceu, imi dau seama ca nimeni si nimic nu te poate invata sa recunosti un scriitor bun, decat experienta combinata cu inteligenta. Dupa ce ai dus la bun sfarsit sute de carti, scrise in epoci diferite, de autori diferiti, pe teme diferite, abia atunci incepi sa ai o idee. Pana atunci sunt doar cuvinte insirate, doar niste povesti pe care le intelegi sau nu, care te captiveaza sau nu, care reusesc sa te transpuna in pielea personajelor sale sau nu si care iti transmit niste stari sau nu. Ma frapeaza uneori pentru cateva secunde faptul ca unele persoane considera ceva scris cel mult mediocru, drept senzational. Dupa care imi revin si realizez ca lucrul acesta e firesc si nu e cazul sa judec.

Nu vreau sa sune a aroganta, insa eu nu citesc multe bloguri pentru ca mereu voi prefera sa citesc o carte. Nu pentru ca nu ar exista bloggeri inteligenti care au ceva de spus, din contra, motivul pentru care inca mai citesc SI bloggeri este tocmai acela ca se gasesc totusi cativa care scot capul din multime si care au ceva de spus. Acum am terminat Delirul de Laura Restrepo si zambesc pentru ca femeia asta scrie fabulos. Nu degeaba spunea Garcia Marquez despre cartea asta ca e “o lectura pasionanta”. Chiar este, de la prima pana la ultima pagina. Sunt perfect constienta ca nu voi citi pe blogul nimanui ceva scris cu atata maiestrie. Si stiti de ce? Pentru ca scriitorii se nasc, nu se fac. Si se nasc cu un talent, dar lucrurile nu se opresc aici. Nuuu, nu este numai talent. Talente avem fiecare dintre noi la cate ceva. Ei traiesc prin asta, ei simt nevoia sa-si astearna gandurile pe hartie la fel cum simt nevoia sa manance cand le e foame. Scrisul nu e o simpla activitate pentru ei, e o nevoie vitala. De aceea cartile lor au viata. Noi ceilalti nu stim sa le dam viata pentru ca nu ne punem propria viata in ele.