Craciunul care a trecut mi-a adus o surpriza care m-a bucurat foarte mult, dar m-a pus si pe ganduri in acelasi timp. Am primit prin posta o felicitare si un mic cadou de la o prietena din Ardeal. Va amintiti de felicitari? Chestiile acelea de carton colorate pe care scrii urari? De mana… Nu mi-a venit sa cred! Mai sunt oameni care trimit asa ceva? Imi venea sa-mi trag doua palme peste fata ca sa-mi revin. Ultima oara cand am mai primit asa ceva s-a intamplat acum trei ani, de la un prieten american. Si atunci am fost la fel de uimita.

Imi amintesc cu nostalgie de vremurile cand comunicam cu prietenii de departe prin scrisori, asa ca-n epocile antice, doar ca pana era inlocuita de pix. Si asta in mod frecvent, nu o data pe an. Aveam cutii pline cu teancuri de scrisori si felicitari in care ne povesteam noutatile, barfele, dilemele si tot ce ne trecea prin cap. Erau vremuri cand oamenii se oboseau sa faca niste gesturi pe-ndelete, nu pe fuga, cu drag, nu cu sila. Erau vremuri cand gesturile frumoase aveau in spate chiar intentii frumoase, nu clisee din obligatie. Acum primesc urari pe “mess” sau e-mailuri, in cel mai bun caz sms-uri, de cele mai multe ori trimise la intreaga agenda, pentru ca deh, ne e lene sa trimitem tuturor si, daca nu trimitem tuturor, poate se supara ceilalti ca-i neglijam, a suna pe toti e scump si a trimite felicitari (nu virtuale) consuma prea mult din timpul nostru pretios.

Nu fac parte din generatia care a crescut cu calculator in casa. Am prins abia mIRC-ul in vremurile sale de glorie cand navigam prin net-cafe-uri o data pe saptamana si trimiteam cateva e-mail-uri ocazionale cu detalii picante care se cereau a fi citite urgent. Dar cam atat. Daca vroiam sa vorbesc cu cineva ii faceam o vizita sau o invitatie la “un suc”, nu ii dadeam mesaj de intre pe mess, daca vroiam sa petrec timp cu cineva pur si simplu o faceam, nu asteptam sa fie online. Oare cand am pierdut pe drum adevaratul contact cu realitatea? Oare cand am ajuns atat de grabiti incat am inlocuit canalele autentice de comunicare cu unele rapide, dar care doar creaza impresia de comunicare?

Nu neg ca si internetul, ca si telefonul si alte gadgeturi de ultima generatie isi au utilitatea lor. Exista treburi care se cer a fi solutionare rapid, chiar instantaneu, in fata carora vechile canale de comunicare “medievale” se vad complet depasite si neputincioase. Cu toate acestea, nu sunt de acord cu implementarea lor in mod general la intreaga noastra viata, pentru ca pe masura ce le lasam sa ne acapareze universul, constatam ca legaturile pe care le avem cu cei din jur devin tot mai superficiale. Timpul trece si cand vom deshide cutiile cu amintiri ele vor fi goale, iar spatiul de stocare a mesajelor virtuale (oricat de mare, totusi intotdeauna limitat) le va inlocui in timp pe toate.

Paradoxal, am cunoscut, prin intermediul retelelor de socializare online, oameni cu care am legat prietenii reale si foarte stranse. Dar, trebuie sa mentionez faptul ca, daca ele nu ar fi trecut din planul virtual in cel real, probabil ca s-ar fi dizolvat mult mai repede. Si asta pentru ca atunci cand nu cunosti un om, cand n-ai impartasit nici o experienta cu el, nu-ti pasa. Nu te gandesti la el cand nu e “online”, nu impartasesti bucuriile, tristetile si ceea ce ti se intampla in mod curent, decat daca se afla intamplator online. Practic nu exista posibilitatea de a suda legatura. Si asta pentru ca nu exista implicare.

Mai nou se anunta tablete grafice pe care sa putem citi cartile “mai usor”. De asemenea, se anunta si disparitia incet incet a cartilor in forma cu care am fost pana acum obisnuiti. Oare ce urmeaza? Deja abia de mai stim sa scriem pentru ca nu o mai facem aproape niciodata. Poate va disparea in timp si hartia, poate copacii vor trai mai fericiti astfel. Dar oare noi vom fi mai fericiti? Eu una am dubii serioase. Totul are un pret, tehnologia nu face exceptie. Ne usuram viata dar ne si sapam groapa in acelasi timp.

Am primit o leapsa draguta de la Rontziki.

1. Cand cititi, pentru a marca locul unde ati ramas cu lectura, folositi semne de carte sau indoiti paginile?

Folosesc semne de carte, unu cu un capat in forma de floare in mod special (cu exceptia cartilor care sa vand impreuna cu semn de carte). Nu as indoi niciodata paginile si as bate cu sucitoru pe cel care s-ar apuca sa mi le indoaie!

2. Ati primit în ultimul timp o carte drept cadou si daca “da” care a fost aceasta?

Hmm ultimele doua volume Plexus si Nexus din trilogia lui Henry Miller. Acu doi ani Oamenii se feresc sa-mi cumpere carti pentru ca nu au idee ce n-am citit inca.

3. Cititi in baie?

Nu, nu citesc nici pe buda, nici in cada. Am vaga banuiala ca, la cat sunt de aiurita, biata carte probabil ar ajunge sa aterizeze si sa pluteasca fara directie in apa din cada sub privirile mele ingrozite.  Sau as ajunge atat de amortita dupa cateva ore de lectura, incat nu m-as mai putea ridica de acolo.

4. V-ati gandit vreodata sa scrieti o carte si daca “da” care ar fi fost aceasta?

Mai degraba s-au gandit cei din jur sa-mi propuna acest lucru. Totusi nu exclud ideea, ar fi probabil ceva filosofic, dar mai am de crescut ca sa pot scrie asa ceva.

5. Ce credeti despre colectiile de carte de la noi?

Nu ma intereseaza catusi de putin. Eu cumpar pe total alte principii.

6. Care este cartea preferata?

Aoleu, iar trebuie sa aleg una singura?! Acul in carul cu fan… De obicei raspund Procesul de Kafka pentru ca asta era mai demult si asa m-am obisnuit, asa ca aia sa fie. Totusi, asa ca fapt divers, am cel putin vreo 20 de carti favorite.

7. Va place sa recititi unele carti si care ar fi acestea?

Da si nu, unele carti mi s-au parut extraordinare dar nu le-as mai atinge niciodata in viata mea, cum e Colectionarul de Fowles. Pe altele insa le recitesc si de mai multe ori cu mare placere, cum ar fi Crima si Pedeapsa de Dostoievski, orice de Bukowski, Clopotul de Sticla de Sylvia Plath, Calatorie la capatul Noptii de Louis Ferdinand Celine, Maestrul si Margareta de Bulgakov, orice de Ernest Hemingway si o gramada de altele, in general “classics” sau “beat”. Totusi, eu prefer in general sa citesc carti noi, mai rar mi se pune pata sa recitesc ceva ce am mai citit candva.

8. Ce parere ati avea de o intalnire cu autorii cartilor pe care le apreciati si ce le-ati spune?

Mai bine nu. Probabil daca m-as afla in fata lor as fi atat de coplesita de tot ce am citit scris de ei, mintea mi-ar fi bombardata de atatea intrebari si afirmatii, incat as sfarsi prin a ma uita ca bou’ la el blocata sau bolborosind vreo trei fraze concomitent, fara nici un sens. Prefer sa le traiesc povestile prin intermediul cartilor si atat.

9. Va place sa vorbiti despre ceea ce cititi si cu cine?

Daaaaaaaa!!!!! Dar vorbeste cineva cu mine? asta e intrebarea. Ca mai mult eu vorbesc si celelat ce uita la mine sperand sa tac candva in viitorul apropiat . Lasand gluma la o parte, mai apuc asa din cand in cand sa schimb impresii cu cineva.

10. Care sunt motivele care va determina sa alegeti o carte pe care sa o cititi?

Categoric notele critice de pe coperta sau din interiorul cartii. Alea in care ti se prezinta despre ce e cartea, in ce stil scrie autorul, etc. Nu-mi trebuie mai mult de 2 minute sa-mi dau seama daca o sa-mi placa ori ba si inca nu mi-am luat niciodata teapa. Cand sunt indecisa deschid la intamplare cartea si citesc vreo 3 paragrafe, pentru a ma convinge daca imi place cum scrie autorul respectiv sau nu.

11. Care credeti ca este o lectura “obligatorie”, o carte pe care cineva trebuie sa o citeasca?

Manifestul Partidului Comunist de Marx si Engels Nu. Cartile sunt, pana la urma, niste ganduri in proza, niste conceptii ale cuiva, niste viziuni. Ori a pretinde ca una singura detine adevarul absolut e cel putin periculos. Ma duce automat cu gandul la maxima lui Thomas D’Aquino, “fereste-te de omul unei singure carti” !

12. Care este locul preferat pentru lectura?

In pat intre perne pufoase sau pe un fotoliu mare si confortabil. Desi locul ideal ar fi o casuta dintr-un pom.

13. Cand cititi ascultati muzica sau lecturati in liniste?

Nu prea ascult muzica, doar jazz sau chillout, cu conditia sa fie instrumentale. Nu suport versurile, imi distrag atentia si ma apuc sa fredonez in loc sa citesc.

14. Vi s-a intamplat sa cititi carti in format electronic?

Oooo ati atins punctul sensibil si profit de ocazie! Sunt total impotriva cartilor in format electronic! Am citit numai doua pentru ca imi era imposibil sa le gasesc in varianta printata, nici acum nu cred ca exista la noi pe piata. A fost un adevarat chin, am stat cate doua zile lacrimand in fata monitorului, ori lectura ar trebui sa fie o activitate placuta, nicidecum un chin! In primul rand iti omoara ochii. Cum naiba sa citesti carti de 700 de pagini asa? Pe la pagina 40 cred ca iti bagi picioarele si-i dai delete. Si in al doilea rand, nu poti sa o urmaresti bine asa. Totul “curge” in jos. Scrollezi in jos de iau dracii. E infinit mai usor sa le citesti printate; vrei sa faci pauza, pui un semn de carte, vrei sa mai citesti din ea abia saptamana viitoare, stii exact unde ai ramas. Mai ales cand e vorba de carti mari, groiaie si la propriu si la figurat. Ma apuca tristetea numai cand ma gandesc. Tot farmecul lecturii se duce pe apa sambetei daca nu poti tine cartea aia in mana, sa nu-i simti parfumul ala specific atunci cand dai paginile. E altceva cand citesti o carte printata! In plus, cine nu a citit mult la viata lui si inca nu a prins gustul lecturii, cum ar putea sa o indrageasca asa? Ce impresie isi va face cand va vedea cat de chinuitoare e?

15. Cititi numai carti cumparate sau si pe cele care sunt imprumutate?

Nu prea citesc carti imprumutate, decat de la persoane foarte apropiate. Cand vreau o carte, ma duc si mi-o cumpar. Doar daca nu o pot gasi nicaieri, atunci poate apelez la imprumut, dar cu o retinere.

16. O carte este pentru mine… Cum ati descrie o carte?

O carte este o experienta, o sursa de intelepciune, inca o viata pe care ai ocazia sa o traiesti prin intermediul unor personaje create de un alt om care are in spate un alt bagaj de cunostinte si o alta experienta decat a ta. Din fiecare am avut ceva de luat, din fiecare am simtit ca ma “imbogatesc” (spiritual, evident). Desigur, din fiecare pe care o aleg eu. la ce recomandari am primit…

Leapsa merge mai departe la cine are chef de ea. Ca de obicei, nu-mi place sa constrang.

Inca mai este cineva care se uita cu jind la femeile superbe de la Hollywood gandindu-se ca sunt ataaaaat de frumoase si de minunate si de… perfecte…? Acest post este pentru fetele alea dragute, dar imperfecte, care se uita la TV sau prin reviste si li se scurge entuziasmul si increderea pe podea cand dau peste imaginile superbe ale vedetelor. Ei bine, poate ati mai vazut prin revistele de scandal sau pe diverse site-uri astfel de “revelatii”, dar am sa vi le arat pe cele peste care am dat si eu, oricum. Ca sa vedeti si voi cei inca sceptici ce poate sa faca machiajul, stilistii + armata de fotografi si artisti grafici, dintr-o persoana.

Kate Moss (si dezamagirea mea personala pentru ca era modelul meu preferat si nu mi-as fi imaginat vreodata ca arata asa)

Hilary Duff

Pamela Anderson

Anna Kournikova

Jennifer Lopez

Halle Berry

Goldie Hawn

Eva Longoria

Cameron Diaz

Penelope Cruz

Beyonce

Departe de stralucirea de pe ecran sau de pe copertele lucioase, nu-i asa? Am mai atins candva acest subiect, dar atunci vorbeam despre “kilogramele in plus”. Totusi, ideea de baza este cam aceeasi. Vedem modele ideale pe care suntem tentati sa le idealizam si sa ne comparam cu ele, insa ele nu sunt chiar reale, sunt create, doar de-aia exista atatia stilisti, iar o imagine nu e atat de greu de vandut odata ce a fost impachetata intr-un ambalaj atragator. Imaginile reale, cele care zac in spatele stralucirii prefabricate, sunt doar niste persoane normale cu defecte bine ascunse sub machiaj si editare. Sunt convinsa ca oricare din fetele care au privit vreodata vedetele cu tristete, gandindu-se ca ele nu vor arata niciodata asa, ar arata cel putin la fel de bine ca ele daca ar beneficia de aceleasi “tratamente”.

Dar nu in Austria, ci in Romania .

Nu a fost pentru prima oara cand vizitam Sibiul, dar a fost prima oara cand l-am vizitat iarna de sarbatori, iar surpriza a fost uriasa. Poate a fost aglomeratia din perioada festivalului Artmania sau poate a fost entuziasmul meu de vara care m-a impiedicat sa observ detaliile cu atentie… poate pur si simplu s-a produs o schimbare intre timp. Cert este ca Sibiul are un look unitar si stilat, ca un oras din Europa Occidentala, este curat si civilizat, oamenii sunt atat de amabili si simpatici de nu-mi venea sa cred, se plimba linistiti si senini, nu se imbrancesc ca niste vite uracioase si nervoase. E un fel de enclava austriaca in mijlocul Romaniei. Priviti si voi cat de frumos este luminat. Si nu e doar promenada centrala, ci tot orasul!

Iubesc Bucurestiul, dar trebuie sa recunosc ca Sibiul e minunat. Poate si-ar pierde din farmec daca as trai in el zi de zi, dar in mod sigur vreau sa-l revad. De la cladirile cu “ochisori”, zidurile cetatii vechi, arhitectura tipic nemteasca, Biserica Evanghelica din a carei turn poti vedea panorama orasului, pana la sutele de porumbei din Piata Mare, cafenelele in care poti savura cele mai delicioase deserturi si bauturi vieneze pe fundal de Beethoven cantat live la pian, mic dejunurile pe muzica de Bach, librariile cu usi largi deschise, magazinele de suveniruri sau kurtos kallacs-ii cu nuca, Sibiul are un aer aparte, strain de meleagurile noastre.

Nu este nici un element care aminteste de Romania, cu exceptia tigancilor care vand  buchetele de vasc la capatul promenadei, tarabele de kitsch-uri de langa patinuar si limba romana. Sau cel putin asa am crezut, pana cand am dat peste privelistea de mai jos si pana cand clubul de langa hotelul unde eram cazati si-a inceput activitatea nocturna si hiper-zgomotoasa. Cata il asemana cu nuntile tiganesti… deci va puteti imagina .

De revelion am petrecut la Cafe Wien cu piano bar si bunatati. Atat de multe bunatati incat am deveni unu din “acei” oameni care se inoapa prea mult si apoi se simt rau. Si asta nu ar fi fost atat de rau, daca nu venea si cu o serie de bauturi combinate . Am vazut si artificiile de la miezul noptii, dar printre stropi de ploaie care-mi curgeau direct in paharul cu sampanie, motiv pentru care am scurtat “vizita” si am alergat inapoi inauntru imediat ce s-au oprit. Nu le-am pozat pentru ca eram prea ocupata incercand sa-mi deznod uriasul fular cu ciucuri infasurat de 3 ori in jurul gatului, pentru a putea sa-mi pun gluga de la geaca si sa-mi ascund undeva de ploaie aparatul. Nu am reusit decat sa vars sampania . Dar hey, oricum cel mai probabil le-ati vazut cu totii la TV.

Mai demult obisnuiam sa fac multe poze in vacante, atat de multe incat imi venea rau cand trebuia sa le descarc si sa ma si uit la ele. Asa ca noua mea  deviza e mai putine poze, mai putin turism “japonez” si mai multa arta. Pe principiul “less is more”. Nu stiu cat am reusit partea cu “arta”, dar macar nu am murit de plictiseala descarcand la ele. Am ajuns la concluzia ca cel mai bine e nu sa cauti subiecte de fotografiat, ci sa apesi pe buton atunci cand simti asta, spontan, irational, intuitiv. Poate data viitoare vor fi mai colorate, dar cel putin deocamdata eu prefer alb-negru.