Vine cate un moment in viata fiecarei femei cand simte nevoia unei schimbari de look. Asa ca, la fel ca si-n cazul barbatilor, se reped la par. Nu cred ca am sa inteleg vreodata de ce cand avem nevoie de o schimbare in viata noastra ne luam de par. Sa fie parul cel mai accesibil schimbarii? Sau cel mai vizibil si ieftin per total? E clar ca schimbarea unei intregi garderobe ar depasi cu mult costurile unei vizite la frizer. N-as putea sa spun… cert este ca spre el ne indreptam cu foarfeca sau/si vopseaua. Nu intotdeauna, insa, rezultatul este unul pozitiv. Uneori nevoia de schimbare vine dintr-o nevoie de a lasa in urma un capitol dureros din viata noastra, ca o despartire de exemplu, alteori dintr-o frustrare proprie de tipul “vreau sa fiu mai bagata in seama, acum ma simt invizibila” sau pur si simplu din dorinta de a rupe monotonia, spre exemplu in cazul unei persoane ca nu si-a vopsit niciodata parul sau a purtat aceeasi frizuta 20 de ani. Oricare ar fi catalizatorul, inseamna in fapt un singur lucru – vrei ceva nou. Dar nu orice, te vrei pe tine ca noua. Un nou “eu”, simbolizand o noua viata.

Ieri mi-a luat inima in dinti si m-am dus pentru prima oara la un stilist. Recunosc ca aveam o usoara retinere care se datora multiplelor experiente neplacute de care am avut parte de-a lungul timpului. De fiecare de data, dar absolut de fiecare data, mi se intampla ceva care imi decapita tot elanul in clipa in care oglinda imi infatisa necrutatoare rezultatul. Ba plecam de acolo tunsa altfel decat imi doream, in ciuda zecilor de explicatii ultra-detaliate pe care le ofeream despre viitorul “produs-finit”, ba plecam de acolo cu jumatate de par in minus, ba plecam cu el prea ondulat, ba in alta culoare. Practic nu am fost niciodata, dar NICIODATA 100% multumita. Deja in ultimii ani ma multumeam sa plec de acolo cu el mai lung de umeri . Trist dar adevarat. Ultima experienta neplacuta a avut loc aproximativ acum 3 ani cand am decis sa merg pe mana unei prietene la un coafor unde chipurile era o tipa care tundea excelent! Nu la fel de excelent m-am simtit eu cand am plecat acolo cu parul pana la umeri desi ii spusesem tipei cu pricina sa-mi ia doar varfurile. Ale naibii varfuri, sa fi avut vreo 40 de cm asa, te pomeni . Am plecat in lacrimi privind cu jind pletele mele lungi si dese zacand ciuntite si imprastiate pe podea. Doar gandul ca as putea sa-mi mai parasesc vreodata podoaba capilara de o asa maniera imi strangea inima cat un purice. A fost nevoie sa astept 3 ani pentru ca parul mau in sfarsit sa capete lungimea dorita si sa pot alerga la un salon pentru a-i da o forma, fara sa ma trezesc iar fara jumatate din el in posesie la plecare. Si totusi, pentru prima oara in viata mea am plecat de la stilistul cu pricina cu parul lung si frumos aranjat, fara nici o obiectie, fara nici o neregula, desi nu a primit nici o indicatie din partea mea in afara de “vreau sa plec de aici cu parul lung”. Nu pot exprima in cuvinte fericirea pe care am trait-o cand mi-am privit pleata la spate! Desi schimbarea de look este una majora, merita sa te lasi din cand in cand pe mana unui artist al domeniului.

Poate ca nu toata lumea isi permite, insa, luxul de a apela la un stilist cand isi doreste schimbarea mult-visata. Totusi, oriunde te-ai decide sa mergi, trebuie avut in vedere faptul ca tunsul este un mijloc de a te reinventa. O poate face in bine sau o poate face in rau. Dar nu uita ca o zi in care “te simti urata” va avea consecinte atat asupra modului in care actionezi, cat si asupra modului in care te percep ceilalti din exterior. Pana la urma nu e o tunsoare urata cea care face un om sa fie urat, la fel cum nu e o tunsoare urata cea care ii determina pe ceilalti sa te vada urat, ci faptul ca tu te simti urat cu acea tunsoare. Aici e cheia! Partea buna e ca parul creste, mai greu, dar o face. Asa ca o tragedie capilara de moment nu este vesnica si ireparabila. Partea proasta e ca are consecint majore asupra psihicului feminim (inca nu am sesizat schimbari majore la barbati), si asta pentru ca modifica substantial increderea in propria persoana. Cum sa te simti bine in pielea ta cand te simti urata, cand iti vine sa arunci cu oua in imaginea care-ti zambeste parca batjocoritor din oglinda? Automat nu mai ai siguranta de sine, nu mai ai incredere in fortele proprii. Poate pare o stupiditate sau doar superficialitate, dar e incredibil cum armonia (sau lipsa ei) dintre felul in care te percepi ca persoana si masura in care esti multumita de ambalajul in care defilezi iti poate influenta starea de spirit.

de Catalin Mustata

*Este primul si, cel mai probabil, nu ultimul “guest post” pe care il public la mine pe blog. Sper sa va placa cel putin la fel de mult cum mi-a placut mie.

Fotografie de Catalin Mustata. Toare drepturile rezervate.

Frumusetea, in termen larg, e un lucru foarte relativ pentru un fotograf, ce se invarte intre doua extreme ale realitatii.

S-a vorbit mult in trecut despre estetica uratului si imi pare ca nimeni nu o indrageste mai tare decat un fotograful. Anume folosesc masculinul, pentru ca el, fotograful, nu se aseamana foarte tare cu omologul sau feminin. El este fascinat, aproape bantuit, de conditia umana… mai mult intunecata si urata, cum este ea.

Cu cat ma gandesc mai tare, imi dau seama ca frumosul e un sinonim pentru interesant, in mintea celui cu aparatul atarnat la gat. O fotografie frumoasa e o fotografie interesanta, ce iti paralizeaza privirea asupra ei, pana cand i-ai descoperit toate secretele. Interesantul reprezinta orice iesire din banal, acel banal care il sperie pe fotograf mai mult decat propria moartea. Reprezinta firul de ata care iese din tricou, rebel, ca un revolutionar ce scoate capul din multimea obedienta. Suntem fascinati de lucrurile care nu stau la locul lor si urla la noi pentru a fi imortalizate.

Si atunci, imi pun intrebarea fireasca… fotografului ce fel de femei ii plac? Cum vede el frumusetea feminina, in lumina fascinatiei sale pentru lucrurile iesite din comun. Ii plac deci femeile cu parul verde? Cu nasul lung? Cu urechile incovoiate? Cu siguranta da, pentru ca ar fi niste subiecte foarte interesante pentru fotografiile sale…

Spuneam totusi ca aceasta specie stranie, omul cu aparat foto, este un om al extremelor. Pe cat de mult iubeste “interesantul”, pe atat de mult este indragostit de armonie. Poate cel mai bun exemplu in sensul asta ar fi Cartier-Bresson, faimos pentru fotografiile lui candide, prin care surprindea neobisnuitul din viata de zi cu zi. “Interesantul” nu lipseste din nici o fotografie de-a sa, dar in egala masura armonia compozitiei este un element definitoriu. Un fel de ying si yang…

Ce inseamna deci o femeie frumoasa prin ochii unui fotograf? Armonie. Sunt satul de formule matematice. Frumusetea unei femei nu e data de suma partilor ci de armonia cu care se imbina ele. Eleganta cu care arunca umbre si reflecta lumini ii da ei frumusetea…
De asta si machiajul e o arma cu doua taisuri. La fel cum poate ajuta la imbinarea mai fructoasa a elementelor, cand este folosit cu grija si atentie, tot asa le poate desparti in totalitate atunci cand nu are limite.

Din pacate, imi aduc aminte de o vorba amuzanta prin neconcordanta elementelor, si trista prin realitatea sa: “multi stie, putini cunoaste”. Fotografia iti confera un alt punct de vedere, care in acelasi timp simplifica si complica lucrurile. Incepi sa vezi imaginea de ansamblu, intr-un mod pe care nu ti-l imaginai vreodata… si dintr-o data, totul e mai simplu, prioritatile se aliniaza. Apoi iti deschide ochii la detaliile pe care nu le observai grabit spre serviciu… si se complica.

Este in acelasi timp interesant… si frumos.

Dat fiind faptul ca blogul meu nu este specializat pe fotografie si stiu ca majoritatea dintre voi nu sunteti foarte pasionati de domeniu, am postat un tutorial despre fotografia macro pe blogul lui Catalin, care este mult mai potrivit abordarii unor astfel de teme. Cei care au ca hobby fotografia sau cei care sunt pur si simplu interesati sa faca sau sa aflu cum se fac fotografiile frumoase cu floricele sau gaze, il pot citi aici .

Enjoy!

Cand suntem tineri avem toata viata in fata, iar batranetea nici macar nu face parte din proiectiile vietii noastre viitoare, pentru ca este mult prea indepartata. In liceu abia de-ti poti imagina viitoarea viata ca adult “la casa ta”, ce sa mai vorbim de pensionar caruia-i bate moartea la usa? Cu perspectiva mortii atat de indepartate, cui ii arde sa ia in considerare si faptul ca nici el, precum nici ceilalti din jurul lui, nu e nemuritor? Totusi, vine si vremea aceea cand fiecare incepe sa se confrunte cu aceasta problema pana atunci complet inexistenta. Fie iti moare o ruda in varsta, fie vezi un film impresionant sau niste batranei plimbandu-se de mana pe strada, si ti se aprinde beculetul, nu sunt nemuritor, nimeni nu e! Si atunci, nu poti sa nu te gandesti… oare cum vei gestiona tu acea perioada a vietii?

E adevarat, unii au nesansa sa nu ajunga sa o cunoasca niciodata, totusi din randul celor care ajung pana acolo, exemplele pe care le observ eu cel putin, sunt extrem de diferite (diametral opuse chiar), dar nu variate. Nu am sa fac chiar o clasificare, dar practic eu am observat numai doua tipuri de oameni in varsta:

1. cei care s-au lasat doborati de hopuri si se vaieta incontinuu despre nedreptatea vietii care e atat de urata incat de la o varsta nici nu mai merita traita, alungand pe toti cei din jur care incearca sa ii ajute, inchizandu-se in carapacea lor plina de ura, stand si vorbind de rau pe toata lumea cat e ziua de lunga si agatandu-se cu disperare de oricine are ocazia, manipuland, santajand, incercand sa covinga prin cele mai urate metode pe cel de care sa agata ca ii este dator cu sacrificiul de sine pentru viata lui. Cat egoism, cata marsavie… totusi in spatele lor nu e decat un singur lucru: teama de moarte si durerea cauzata de diferite probleme pe care au fost incapabili sa o depaseasca de-a lungul vietii. As adauga si mentalitatea, faptul ca dupa o varsta nu mai considera ca este nevoie sa faca ceva pentru ei, deoarece au terminat de procreat si s-au asezat la casa lor, intrand intr-o vesnica rutina ce cuprinde: trezit, mancat, spalat, facut curat, gatit, mancat, dormit, uitat la tv, mancat, dormit. Ma ingrozesc toata numai cand ma gandesc la asa o viata…

2. cei care se bucura de viata ca-n tinerete, pe chipul carora citesti seninatate, impacare, implinire, cu care ti-e drag sa stai de vorba si daca sunt zeci de ani care va despart, cei care au in preajma prieteni si persoane dragi, pe care stiu sa-i pastreze alaturi, care isi doresc sa le fie alaturi pentru placerea companiei lor, cei care calatoresc si intreprind activitati de recreere (si altele decat uitatul la TV toata ziua), cei care in ciuda varstei si greutatilor pastreaza o anume doza de energie.  Oare  de ce ei pot? De ce indiferent cat i-ar lovi soarta ei privesc inainte cu un zambet? Am gasit tarziu raspunsul, dar sunt destul de sigura ca e asta: lor nu le frica, nici de perspectiva sumbra care ii asteapta, fiind impacati cu modul firesc in care viata isi urmeaza ciclul. Si mai mult decat atat, sunt puternici, se iubesc pe sine necautand confiramri exterioare si traiesc in prezent, fiind constienti ca fiecare varsta are farmecul ei. Si o femeie cu riduri poate fi frumoasa daca mai stie sa zambeasca fara sa vada in oglinda doar ceea ce a pierdut.

Sunt convinsa ca batranetea nu e usoara, cat de usor poate fi sa ai de-a face cu riduri, varice, boli de inima, boli de cam orice organ exista in corp, albirea parului, vedere tot mai slaba, auz slab, etc. Nu numai ca nu mai arati la fel, dar nu te mai simti la fel, nu mai te deplasezi la fel de usor, organismul are alte nevoi, sa nu mai vorbim de multiplele schimbari prin care a trecut. Pana la urma cred ca e vorba de cat suntem in stare sa facem fata schimbarilor si sa evoluam odata cu ele. Mai mult decat atat, conteaza enorm viziunea pe care o are fiecare despre viata si moarte. Cei care inteleg si realizeaza ca acesta e cursul firesc al lucrurilor si nu il neaga pana in ultima secunda sperand ca nu li se intampla si lor, ei reusesc sa-si tina capul sus. Cert e ca eu vreau sa fiu unul din acei batranei simpatici cu hobby-uri care calatoresc prin toata lumea. Ma sperie ceilalti, ma sperie perspectiva ca as putea ajunge vreodata ca ei, ca as putea sa-mi urasc viata si totodata s-o irosesc.

“There’s nothing to mourn about death any more than there is to mourn about the growing of a flower. What is terrible is not death but the lives people live or don’t live up until their death. They don’t honor their own lives, they piss on their lives. They shit them away. Dumb fuckers. They concentrate too much on fucking, movies, money, family, fucking. Their minds are full of cotton. They swallow God without thinking, they swallow country without thinking. Soon they forget how to think, they let others think for them. Their brains are stuffed with cotton. They look ugly, they talk ugly, they walk ugly. Play them the great music of the centuries and they can’t hear it. Most people’s deaths are a sham. There’s nothing left to die.”

Charles Bukowski