S-a tot vorbit despre Valentines Day si, cam toate persoanele inteligente pe care le cunosc au cazut de acord asupra faptului ca nu pot sa sufere aceasta sarbatoare si-i ignora existenta, sau cel putin incearca. De asemenea, si mie mi-ar placea sa-i ignor existenta, intrucat nu voi intelege niciodata de am nevoie de o zi speciala din an in care sa-mi sarbatoresc iubirea. Daca sunt persoane care au nevoie de un reminder anual ca-s intr-o relatie cu cineva, e cam nasol. Eu cred ca o sarbatoresc zi de zi, ce naiba sa fac mai special de atat? Sa scriu te iubesc pe cer doar pentru ca asa zice calendarul ca azi TREBUIE sa fac ceva special musai sau tot ceea ce fac in restul anului se anuleaza instant?

Totusi, nu pot sa nu recunosc ca imi este imposibil sa ignor aceasta zi. Cand eram in liceu eram bombardata cu biletele de amor cu mesaje ale caror continut era atat de penibil, ca mi-e si jena si sa-l mentionez. Ma bucuram nespus de mult ca in fiecare an se nimerea sa fiu single chiar in acea perioada si, drept urmare, nu trebuia sa suport decat mesajele penibile majoritar anonime. Macar scuteam cadourile siropoase pe care le detest cu desavarsire. Si astazi, oare cum ai putea sa ignori V-day cand tot orasul e plin de perne in forma de inima cu texte libidinoase pe ele? Pentru mine inca e un mister cum de se vand chestiile alea si cui naiba ar putea sa placa? Si de ce?! De ce ai vrea sa dormi pe imprimeul pozei iubitului? Nu mai tii minte cum arata? Si cat de comod poate fi sa dormi pe ceva in forma de inima? Iar daca nu sunt inimioare, sunt animale cu inimioare in brate, sau baloane cu mesaje gen “Te iubesc, Madalina!” sau bibelorui, medalioane, brelocuri, cani, bratari si practic absolut orice, neaparat! cu mesaje gen “Te iubesc, Madalina!” Simt ca-mi creste tensiunea cand intru intr-un magazin. Nici nu vreau sa stiu cum sunt decorate mallurile in perioada asta (le-am evitat).

Daca sa zicem ca ipotetic vorbind, decoratiunile pline de inimioare kitschoase se pot cat de cat evita, incearca sa iesi in oras pe 14 februarie. Te provoc! Acum doi ani am batut tot Bucurestiul, am intrat in fiecare local ca sa beau si eu un ceai, o cafea, ceva, orice. Nici o sansa! Anul trecut m-am gandit ca poate ar fi inspirata o rezervare dar culmea! cu o zi inainte era prea tarziu . Parca innebuneste tot orasul, nu mai ai loc nicaieri. Oare cu cate zile inainte trebuie sa rezervi o masa ca sa bei si tu o bere in oras?

Pana si jocurile online te sufoca in perioada asta. In Farmville a trebuit sa strang 150 de nenorocite de cadouri ca sa primesc niste obiecte. Si fiindca nu m-am prins de la bun inceput ca odata ce ai luat un obiect tre sa te apuci sa strangi iar cadouri de la capat, am ajuns sa fiu nevoita sa strang 250 de cadouri ca sa iau de fapt ce vroiam de la bun inceput. Deja imi simt glicemia muuuult peste limita normala. Daca mai vad o inimioara cred ca intru in coma diabetica.

Deci in concluzie, nu ai cum sa ignori aceasta zi. E absolut imposibil.

Regula este sa postezi o poezie despre femei si o poza cu propria ta persoana sau parti din tine in care arati absolut senzational.

Daca trebuie sa aleg o poezie despre o femeie pe care sa v-o impartasesc, va fi cu siguranta Lady Lazarus, de Sylvia Plath. Nu este nici o alta in care sa ma regasesc atat de mult. Plus ca e geniala .

“I have done it again.
One year in every ten
I manage it…

A sort of walking miracle, my skin
Bright as a Nazi lampshade,
My right foot

A paperweight,
My face a featureless, fine
Jew linen.

Peel off the napkin
0 my enemy.
Do I terrify?

The nose, the eye pits, the full set of teeth?
The sour breath
Will vanish in a day.

Soon, soon the flesh
The grave cave ate will be
At home on me

And I a smiling woman.
I am only thirty.
And like the cat I have nine times to die.

This is Number Three.
What a trash
To annihilate each decade.

What a million filaments.
The peanut-crunching crowd
Shoves in to see

Them unwrap me hand and foot
The big strip tease.
Gentlemen, ladies

These are my hands
My knees.
I may be skin and bone,

Nevertheless, I am the same, identical woman.
The first time it happened I was ten.
It was an accident.

The second time I meant
To last it out and not come back at all.
I rocked shut

As a seashell.
They had to call and call
And pick the worms off me like sticky pearls.

Dying
Is an art, like everything else,
I do it exceptionally well.

I do it so it feels like hell.
I do it so it feels real.
I guess you could say I’ve a call.

It’s easy enough to do it in a cell.
It’s easy enough to do it and stay put.
It’s the theatrical

Comeback in broad day
To the same place, the same face, the same brute
Amused shout:

‘A miracle!’
That knocks me out.
There is a charge

For the eyeing of my scars, there is a charge
For the hearing of my heart
It really goes.

And there is a charge, a very large charge
For a word or a touch
Or a bit of blood

Or a piece of my hair or my clothes.
So, so, Herr Doktor.
So, Herr Enemy.

I am your opus,
I am your valuable,
The pure gold baby

That melts to a shriek.
I turn and burn.
Do not think I underestimate your great concern.

Ash, ash…
You poke and stir.
Flesh, bone, there is nothing there…

A cake of soap,
A wedding ring,
A gold filling.

Herr God, Herr Lucifer
Beware
Beware.

Out of the ash
I rise with my red hair
And I eat men like air.”

Cat despre poza cea senzationala , trebuie sa marturisesc ca nu prea sunt amatoare de pozat, in sensul ca prefer sa fiu cea din spatele camerei foto, si nu modelul. Cea de mai jos a fost facuta de Catalin Mustata si e postata si pe pagina despre mine. De ce am ales-o pe asta? Pentru ca in asta seman cel mai mult cu… mine . Click pe poza pentru varianta la rezolutie mai mare.