Multa vreme (pe cand eram copila si straina de multe din experientele vietii) am considerat acceptarea drept o forma de complacere intr-o situatie, chiar lipsa de curaj, mediocritate sau lene, asa ca incercam cu orice pret sa-mi ating scopurile, refuzand cu cea mai mare indarjire tipica de capricorn incapatanat sa ma resemnez in vreo situatie. Adica de ce as face-o cand eu aspir la mai mult, nu-i asa? Pentru mine “nu se poate” era doar o alta formulare pentru “cauta alta metoda pentru a obtine ce vrei”, din ciclul: “Nu am esuat, am gasit doar 100 de metode care nu functioneaza”. Din unele puncte de vedere, as putea spune ca nu mi-am schimbat foarte mult abordarea. As merge pana in panzele albe pentru a-mi atinge scopurile. Insa din alte puncte de vedere… am invatat ca acceptarea (sau mai bine zis capacitatea de a accepta) este o mare virtute a celor puternici. Trebuie sa stii cand este cazul sa lupti si cand e momentul sa induri si sa ai rabdare sau sa renunti complet.

Eu am invatat devreme lectia acceptarii, si mai mult fortat decat de buna voie. Am stiut atunci ca nimeni si nimic, nici un efort de pe lume si nici cea mai crancena lupta nu vor schimba situatia, pentru ca pierdusem pentru totdeauna ceva ce nu va putea fi niciodata inlocuit. Am inteles atunci ca vointa si determinarea nu sunt arme utile doar in batalii pentru cucerire, ci si in armistitiul dintre mine si timp. Indiferent ce ne-am dori, la ce am aspira si in ce situatii ne-am afla, existenta e necrutatoare. Nu exista decat prezent, iar prezentul e o succesiune de clipe care nu se mai intorc niciodata, fiindca se topesc una dupa alta ca fulgii de zapada in palma. Ele sunt asa cum sunt, se definesc prin ele insele, iar noi nu putem face altceva decat sa fim acolo, sa le traim. Negarea lor nu le sterge existenta, ci doar ne sterge noua cateva clipe din viata, uneori minute, zile, saptamani, ani…

Schimbarea e in mainile noastre, si totusi nu e intotdeauna accesibila. Astfel ca trebuie sa fim capabili sa distingem intre ceea ce putem lua in propriile maini si modela dupa propriile dorinte, si  ceea ce nu vom putea modela in clipa prezenta, pentru ca este imposibil. A vrea mai mult timp pentru hobby-uri cand ai ceva foarte important de lucrat care iti ocupa matematic o anumita perioada de timp bine determinata, nelasand nici un minut in plus pentru altceva sau a-ti detesta locul de munca dar fara a avea vreo posibilitate de a-l schimba, din varii motive, nu este cu nimic diferit de eforturile lui Don Quijote in lupta impotriva morilor de vant. A-ti dori sa calatoresti doua saptamani in Tibet si sa urci pe Everest cand nu ai deloc concediu, este de asemenea utopic si absolut inutil, ca sa nu zic si nociv. A-ti dori ca iubitul care te-a parasit sa se intoarca la tine, desi nu te mai iubeste este chiar si mai nociv. Toate sunt exemple frecvente pe care le puteti intalni prin jur (cu cea referitoare la calatorii m-am confruntat si eu, desi Tibetul e ales oarecum aleatoriu si nu am nici o inclinatie spre alpinism).

Problema e ca atunci cand te cramponezi ca vrei ceva foarte mult, ceva ce nu este realizabil in acel moment, in perioada in care ai vrea tu sau chiar niciodata, nu faci decat sa negi prezentul, sa refuzi sa traiesti in el conform datelor existente. Datele, insa, nu se schimba pentru ca nu esti tu de acord. Ele continua sa existe chiar mai incapatanate ca tine, asa ca nu reusesti decat sa suferi, sa capeti frustrari si sa-ti pierzi linistea interioara. Complet inutil. Suferinta si frustrarea ta nu valorea nimic in ecuatia timpului si a existentei, dar ele cantaresc enorm in ceea ce tine de energia pe care o atragi si felul in carea ea iti va modela viitorul. O pace interioara atrage schimbarea pozitiva a lucrurilor intr-un viitor poate chiar apropiat, pe cand angoasele, nervozitatea, durerea, le indeparteaza tot mai mult si, in acelasi timp, TE indeparteaza tot mai mult de ceea ce-ti doresti. A trai in armonie cu universul inseamna a trai in armonie cu clipa prezenta, indiferent de ceea ce iti ofera ea.

Intrebarea pe care trebuie sa ne-o punem este: “Poti sa schimbi situatia care nu iti convine?” Raspunsul este “da” atunci pune-ti toata vointa si determinarea aceeasta la bataie si lupta! Daca, insa, raspunsul este “nu”, atunci ce rost are sa lupti cu morile de vant? Sa nu uitam ca avem ceea ce am ales, ceea ce traim este rezultatul actiunilor noastre. Daca nu ne convin este “ghinionul” nostru, dar trebuie sa ne asumam responsabilitatea si sa traim cu ceea ce am ales. Fie ca ne place sau nu sa acceptam acest lucru, noi ne atragem ceea ce ni se intampla, lucrurile nu vin la intamplare spre noi si nici nu le alege altcineva. Asa ca putem sa profitam de oportunitatile care apar sau pe care ni le putem crea, pentru a alege diferit si a culege alte roade in clipele viitoare, daca asa ne dorim. Nu vom putea, insa, niciodata, schimba clipa prezenta. A nu se confunda, acceptarea nu inseamna complacere, inseamna intelepciune.

A accepta nu se refera, insa, numai la soarta, ci de asemenea la a ne accepta si pe noi insine. Iar asta este o treaba chiar mai grea decat a accepta ca trebuie sa ne trezim prea devreme poate, sau sa renuntam la o parte din timp pentru diverse activitati care nu sufera amanare, sau chiar sa renuntam la lucruri pe care ni le dorim in viata pentru un timp sau de tot. A accepta inseamna a te privi in oglinda si a vedea imaginea clara, fara distorsiuni date de ceea ce ne-am dori sa vedem in ea si fara aberatii cromatice generate de filtrele prin care ne privim trasaturile si personalitatea.

Dalai Lama: “We have a saying in Tibet: If a problem can be solved there is no use worrying about it. If it can’t be solved, worrying will do no good.”