Sunt fascinata de mare, intr-o asemenea masura incat nu pot trai mai mult de un an departe de ea. Uneori nu rezist nici macar un an, dovada ca anul acesta m-am urcat in trenul de Constanta inca din aprilie. Poate are de-a face cu faptul ca prima mea intalnire cu marea a avut loc pe cand inca ma aflam confortabil atasata de cordonul ombilical al mamei mele. Cert e ca nu au existat mai mult de doi ani din cei 26 de cand ma aflu printre voi, in care sa nu fi vazut marea. Ce vad atat de special la ea? Acea intindere imensa de apa care, in ciuda jegului dizolvat in ea de romanul cel “bine educat”, ofera o priveliste superba ochiului privitor, adaposteste un intreg ecosistem pe care il vad prea rar (probabil pentru ca in apropiere de mal e mult prea poluata pentru supravietuirea bietelor vietati marine) si dispune de o forta extraordinara, si nu in ultimul, este singura care imi da acel sentiment de libertate pe care il am doar atunci cand ma intind pe spate si privesc cerul.

Plimbandu-ma pe faleza de la Cazino, am fost uimita de puterea cu care valurile se izbeau de stabilopozi, stopii se spuma tasnind la peste doi metri inaltime. A fost de-a dreptul spectaculos. Dar asta nu e tot ce ma fascineaza la mare. Privind in departare fara a-i putea cuprinde cu privirea decat orizontul, gandul ma poarta la orasele straine de pe malurile opuse si vietile celor pe care nu-i pot vedea decat prin puterea imeginatiei, la misterele pe care le ascunde de atatea secole, ingropate adanc in strafundurile sale, la povestile tesute pe tarmurile sale si vasele plecate in larg, povesti de dragoste, dispute, naufragii, despartiri, bucurii, suferinte, destinde unite, frante sau inecate pentru totdeauna. Martor tacut, marea le acopera pe toate cu valurile sale inspumate, stergand neincetat orice urma de pe nisipurile sale. Tot ce ramane e praf de scoici, pietricele colorate roase de apa si marea, aceeasi ca intotdeauna, neschimbata, de parca timpul ar sta in loc numai pentru ea, in timp ce noi imbatranim si ne succedem existentele ca niste furnici neinsemnate.

Nu concepeam sa merg la mare in alt anotimp decat vara, pentru ca mi se parea inutil sa ajung acolo fara posibilitatea de a ma balaci in voie si de a ma coace ca o leguma la soare. Dar imi pare bine ca am rupt acest obicei, pentru ca am aflat cat de minunata poate fi marea oricand, indiferent de vreme sau temperatura. Constanta mi-a lasat o impresie buna, in ciuda parerii conform careia e un oras urat si plin de tigani. E adevarat, are stradute centrale care imi amintesc de zona Selari din centrul Bucurestiului, ca un ghetou dezolant in buricul targului. Cu toate astea, are prea multe parti bune incat sa nu-i pot trece cu vedere acel neajuns. Acea briza sarata care-ti inunda plamanii de aer curat de mare, pescarusii zburand si tipand  prin tot orasul, pe la ferestre, pe acoperisurile cladirilor, pe strazi si pe tarm, portul cu vasele ancorate, pescari in actiune si santierul cu barci ruginite si parasite, cladirile vechi amintind de Tomisul din vremurile sale bune, statuile mitologice, moscheia cu turnurile sale inalte, cea mai buna shaworma pe care am mancat-o vreodata,  Cazino-ul pustiu cu zidurile din preajma acoperite de verdeata, unde te poti intinde ascultand si privind marea… si sa nu mai zic ca e plin de pisici la fiecare colt de strada . Imi aminteste de Bucuresti, dar are ca bonus marea. In plus, istoria s-a pastrat destul de bine acolo, de la antichitate pana la comunism si contemporaneitate, toate se imbina, in mod straniu. As zice constrast si armonie in acelasi timp.