Un gand al unei zile trecute sa-i spunem: oare care e sportul preferat al romanilor? Oscilam undeva intre statul degeaba asteptand sa “li se dea” ceva de undeva (de obicei guvern sau Dumnezeu) si bagatul nasului in “orgadele” altora + barfa. Totusi cred ca mai este o alta activitate care le intrece pana si pe acestea in popularitate: aratatul cu degetul si etichetatul.

“Mama are la serviciu un baiat, coleg cu ea. E aproximativ de varsta mea. L-am vazut de cateva ori si mi-am zis direct…cocalar! Pentru ca prea imi sarea in ochi cercelul ala shining like hell, a wannabe diamond si freza a la cocalar s.a.m.d. Dar intr-o zi am aflat ca baiatul respectiv a fost dat afara, ca lui nici nu ii facusera carte de munca si l-au concediat pentru ca nu si-au mai permis sa-l plateasca odata cu criza asta. Si ce crezi? A venit mama lui odata sa vorbeasca cu mama si sa o roage sa intervina cumva pentru el, ca e distrus, ca are un tata vitreg care il cearta mereu si il si bate pentru ca nu aduce bani in casa. Baiatul cica nici nu mananca uneori cu zilele, numai ca sa nu aiba probleme, pentru ca el nu aduce bani si sa nu spuna tatal vitreg ca ar manca pe banii lui. Si am mai aflat ca are porumbei, destul de multi porumbei de care are mare grija; le-a facut casute din lemn, ii tine in pod si le face rost de seminte. Stii cum m-am simtit? M-am simtit ca ultimul om!!!”

Relatarea apartine unei bune prietene care este opusul genului de persoana care arata cu degetul in stanga si-n dreapta sau pune etichete. Totusi a facut-o, asa cum probabil o facem cu totii sau aproape toti. Oricat mi-ar placea si mie sa cred ca sunt o persoana suficient de deschisa si evoluata incat sa nu ma apuc sa judec oamenii dupa aparente, recunosc ca uneori o fac. Cand mai vad o tipa plina de sclipiciuri si haine in culori stridente parca desprinse de pe site-ul pitzipoanca.org, in mintea mea se face automat conexiunea, asa ca lipesc eticheta: pitzi proasta. Cu ce drept? De ce sa fac asta cand nici macar nu am vorbit macar doua minute cu persoana aia pentru a vedea cum e sau nu e, sau ce-o determina sa fie asa? Luni am iesit la plimbare in parc sa-mi termin filmul foto inceput la Brasov, iar in drum spre statia Stefan cel Mare au urcat in metrou niste tigani persoane de etnie rroma, care tineau un adorabil pui de catelus in brate. Poate alta data primul impuls ar fi fost “ewww ce jegosi, bietul catel”, dar de data asta m-am abtinut si am preferat sa ma multumesc cu simplul privit al imaginii, lipsit de judecata. In ceea ce ma privea erau doar niste tineri care iubeau cateii.

Adevarul e ca nu stim nimic dincolo de imaginea pe care o vedem si daca refuzam sa lasam filtrele prin care privim de-o parte, imaginea ne va aparea intotdeauna modificata. Viata m-a invatat ca Andy avea dreptate cu citatul lui enervant pe care-l afisa si recita peste tot: “There’s always more to things”.

P.S. Poza reprezinta un  pistil de magnolie Nu aveam idee ca arata atat de interesant.

Mi-am facut curaj ieri si am incercat pentru prima oara niste poze macro cu insecte, in cazul de fata un gandac maro care nu stiu ce denumire are.

Cu aceasta ocazie mi-am dat seama si de o smecherie care poate fi folosita pentru a nu misca niciodata trepiedul cand apesi declansatorul: foloseste self timer-ul setat la 2 secunde (sau, dupa preferinte mai mult, desi nu recomand la insecte, fiindca se misca). Salvezi o gramada de cadre, timp, energie si memorie pe card.

L-am botezat “George”.  Dar spre dezamagirea mea, George nu are ochii mari ca de musca . Se pare ca gandacii sunt mai putin spectaculosi la acest capitol, asa ca ma voi reorienta spre insecte “zburatoare” pe viitor. Click pe poze.

Eu nu sarbatoresc, dar majoritatea cu siguranta o fac. Asa ca sa va aduca “Iepurasul” pace, armonie si fericire.

Multa vreme (pe cand eram copila si straina de multe din experientele vietii) am considerat acceptarea drept o forma de complacere intr-o situatie, chiar lipsa de curaj, mediocritate sau lene, asa ca incercam cu orice pret sa-mi ating scopurile, refuzand cu cea mai mare indarjire tipica de capricorn incapatanat sa ma resemnez in vreo situatie. Adica de ce as face-o cand eu aspir la mai mult, nu-i asa? Pentru mine “nu se poate” era doar o alta formulare pentru “cauta alta metoda pentru a obtine ce vrei”, din ciclul: “Nu am esuat, am gasit doar 100 de metode care nu functioneaza”. Din unele puncte de vedere, as putea spune ca nu mi-am schimbat foarte mult abordarea. As merge pana in panzele albe pentru a-mi atinge scopurile. Insa din alte puncte de vedere… am invatat ca acceptarea (sau mai bine zis capacitatea de a accepta) este o mare virtute a celor puternici. Trebuie sa stii cand este cazul sa lupti si cand e momentul sa induri si sa ai rabdare sau sa renunti complet.

Eu am invatat devreme lectia acceptarii, si mai mult fortat decat de buna voie. Am stiut atunci ca nimeni si nimic, nici un efort de pe lume si nici cea mai crancena lupta nu vor schimba situatia, pentru ca pierdusem pentru totdeauna ceva ce nu va putea fi niciodata inlocuit. Am inteles atunci ca vointa si determinarea nu sunt arme utile doar in batalii pentru cucerire, ci si in armistitiul dintre mine si timp. Indiferent ce ne-am dori, la ce am aspira si in ce situatii ne-am afla, existenta e necrutatoare. Nu exista decat prezent, iar prezentul e o succesiune de clipe care nu se mai intorc niciodata, fiindca se topesc una dupa alta ca fulgii de zapada in palma. Ele sunt asa cum sunt, se definesc prin ele insele, iar noi nu putem face altceva decat sa fim acolo, sa le traim. Negarea lor nu le sterge existenta, ci doar ne sterge noua cateva clipe din viata, uneori minute, zile, saptamani, ani…

Schimbarea e in mainile noastre, si totusi nu e intotdeauna accesibila. Astfel ca trebuie sa fim capabili sa distingem intre ceea ce putem lua in propriile maini si modela dupa propriile dorinte, si  ceea ce nu vom putea modela in clipa prezenta, pentru ca este imposibil. A vrea mai mult timp pentru hobby-uri cand ai ceva foarte important de lucrat care iti ocupa matematic o anumita perioada de timp bine determinata, nelasand nici un minut in plus pentru altceva sau a-ti detesta locul de munca dar fara a avea vreo posibilitate de a-l schimba, din varii motive, nu este cu nimic diferit de eforturile lui Don Quijote in lupta impotriva morilor de vant. A-ti dori sa calatoresti doua saptamani in Tibet si sa urci pe Everest cand nu ai deloc concediu, este de asemenea utopic si absolut inutil, ca sa nu zic si nociv. A-ti dori ca iubitul care te-a parasit sa se intoarca la tine, desi nu te mai iubeste este chiar si mai nociv. Toate sunt exemple frecvente pe care le puteti intalni prin jur (cu cea referitoare la calatorii m-am confruntat si eu, desi Tibetul e ales oarecum aleatoriu si nu am nici o inclinatie spre alpinism).

Problema e ca atunci cand te cramponezi ca vrei ceva foarte mult, ceva ce nu este realizabil in acel moment, in perioada in care ai vrea tu sau chiar niciodata, nu faci decat sa negi prezentul, sa refuzi sa traiesti in el conform datelor existente. Datele, insa, nu se schimba pentru ca nu esti tu de acord. Ele continua sa existe chiar mai incapatanate ca tine, asa ca nu reusesti decat sa suferi, sa capeti frustrari si sa-ti pierzi linistea interioara. Complet inutil. Suferinta si frustrarea ta nu valorea nimic in ecuatia timpului si a existentei, dar ele cantaresc enorm in ceea ce tine de energia pe care o atragi si felul in carea ea iti va modela viitorul. O pace interioara atrage schimbarea pozitiva a lucrurilor intr-un viitor poate chiar apropiat, pe cand angoasele, nervozitatea, durerea, le indeparteaza tot mai mult si, in acelasi timp, TE indeparteaza tot mai mult de ceea ce-ti doresti. A trai in armonie cu universul inseamna a trai in armonie cu clipa prezenta, indiferent de ceea ce iti ofera ea.

Intrebarea pe care trebuie sa ne-o punem este: “Poti sa schimbi situatia care nu iti convine?” Raspunsul este “da” atunci pune-ti toata vointa si determinarea aceeasta la bataie si lupta! Daca, insa, raspunsul este “nu”, atunci ce rost are sa lupti cu morile de vant? Sa nu uitam ca avem ceea ce am ales, ceea ce traim este rezultatul actiunilor noastre. Daca nu ne convin este “ghinionul” nostru, dar trebuie sa ne asumam responsabilitatea si sa traim cu ceea ce am ales. Fie ca ne place sau nu sa acceptam acest lucru, noi ne atragem ceea ce ni se intampla, lucrurile nu vin la intamplare spre noi si nici nu le alege altcineva. Asa ca putem sa profitam de oportunitatile care apar sau pe care ni le putem crea, pentru a alege diferit si a culege alte roade in clipele viitoare, daca asa ne dorim. Nu vom putea, insa, niciodata, schimba clipa prezenta. A nu se confunda, acceptarea nu inseamna complacere, inseamna intelepciune.

A accepta nu se refera, insa, numai la soarta, ci de asemenea la a ne accepta si pe noi insine. Iar asta este o treaba chiar mai grea decat a accepta ca trebuie sa ne trezim prea devreme poate, sau sa renuntam la o parte din timp pentru diverse activitati care nu sufera amanare, sau chiar sa renuntam la lucruri pe care ni le dorim in viata pentru un timp sau de tot. A accepta inseamna a te privi in oglinda si a vedea imaginea clara, fara distorsiuni date de ceea ce ne-am dori sa vedem in ea si fara aberatii cromatice generate de filtrele prin care ne privim trasaturile si personalitatea.

Dalai Lama: “We have a saying in Tibet: If a problem can be solved there is no use worrying about it. If it can’t be solved, worrying will do no good.”