Cred ca multi dintre noi au admirat macar o data acei copacei in miniatura denumiti “bonsai”. Nu stiu daca sunt sau nu singura, dar eu cel putin mi-am dorit un asemenea copacel de multa vreme, insa am ezitat sa-mi cumpar unul deoarece mi se pareau extrem de pretentiosi si nu vroiam sa-l omor. Probabil asta e principala grija a tuturor celor care se rezuma la a-i admira pe cei gata crescuti, si atat. Ei bine, pana la urma mi-am luat inima in dinti si mi-am cumparat nu unu, ci doi, asa ca am sa va impartasesc experienta pe care am dobandit-o de cand am achizitionat noii copacei.

In primul rand recomand celor neinitiati in cresterea bonsailor sa aleaga pentru inceput o specie mai accesibila, cum este Ligustrum (cel din poza care este al meu), Ficus sau Ulmus. Majoritatea celorlalte specii sunt mai complicat de intretinut. In al doilea rand, la achizitiorarea lui trebuie sa fiti foarte atenti la starea in care se afla copacelul. Ceea ce nu stiam nici eu, nici probabil multi alti incepatori in materie de bonsai este ca cei care se afla de vanzare in comert sunt adusi din China sau Japonia intr-un sol de extrem de proasta calitate si foarte nepotrivit nevoilor unui bonsai (indiferent de specie). Drept pentru care este necesara schimbarea solului cat de repede, chiar imediat dupa ce l-ati cumparat, altfel copacul va muri in scurt timp.

Un copac sanatos trebuie sa aiba radacinile albe sau bej, in nici un caz maro sau negru (in acest caz ele sunt putrezite sau arse, iar copacul este pe moarte), nu trebuie sa aiba nici un fel de paraziti (insecte, fungi etc), trebuie sa aiba frunzele curate, nu ingalbenite, blege sau uscate. Pentru a sti ce pamant este potrivit copacului ales, trebuie sa va documentati, deoarece nu exista o reteta universal valabila pentru toate speciile. Cert este ca intr-un sol bun, radacinile trebuie sa poata sa respire, sa-si asigure necesarul de nutrienti pentru dezvoltare si supravietuire. Intr-un sol cleios, de proasta calitate, radacinile se vor asfixia sau vor putrezi din cauza retentiei excesive de apa. De obicei se recomanda un amestec de pietris/nisip, perlit si turba (proportiile variaza), asezate in straturi.

Udarea se face numai cand copacelul este insetat. Prea multa sau prea putina apa duce la moartea sa. Momentul potrivit pentru udare este atunci cand solul de la suprafata incepe sa se usuce (nu este uscat complet si crapat). Dat fiind faptul ca acest ritual al udarii este destul de dificil pentru incepatori, iar copacelul este deja traumatizat datorita drumului, solului nepotrivit si dozei uriase de fertilizante care li s-a administrat in florarii pentru a-i mentine atractivi pentru cumparatori, primul an de la cumparare este critic pentru supravietuirea lui. Astfel ca misiunea noastra este pentru inceput doar de a-i mentine in viata. Odata ce bonsaiul a trecut cu bine peste aceasta incercare, putem trece la partea artistica de modelare a sa.

Informatii foarte precise si complete gasiti pe site-ul bonsai4me.com. Aici puteti gasi sfaturi despre orice v-ar putea interesa in legatura cu bonsaii, de la ghiduri pentru fiecare specie, pana la sfaturi de udare, modelare cu sarma, tundere, schimbare a pamantului sau galerii foto cu bonsai deja modelati (absolut superbi).

Este foarte importanta o documentare riguroasa in ceea ce priveste ingrijirea bonsailor inca dinaintea achizitionarii lor. Initial, eu am avut impresia ca aceasta indeletnicire nu va avea un grad de dificultate foarte ridicat. Pana la urma e doar o planta, cate nevoi poate avea? Il ud cand trebuie udat, il tund si aia e. Gresit, nu a trecut prea mult timp si m-am vazut nevoita sa accept ideea ca acesti copaci nu sunt doar niste simple plante. Ei sunt ca niste copii in toata regula. Nu pot (si nu trebuie!) sa fie udati dupa o rutina, au nevoi specifice de luminozitate si umiditate, au nevoie de afectiunea si grija noastra zi de zi si, nu in ultimul rand, tunderea lor nu este deloc simpla. Nu se ia pur si simplu foarfeca si se trece la actiune. Ba mai mult decat atat, copacii pe care ii cumparam noi si pe care ii numim bonsai, de fapt nu sunt inca bonsai. Specialistii ii numesc “mallsai” pentru ca sunt niste tufe/cioturi de copac care cresc la intamplare si care sunt vanduti pe banda rulanta prin magazine si florarii. Bonsai sunt abia cei care, dupa ani de intretinere si studiere sunt modelati pentru a deveni niste copacei in miniatura cu forme foarte bine definite.

Pentru a ajunge la acele forme frumoase, ei sunt creati de la zero. Fiecare ramura este prinsa cu sarme speciale si directionata spre forma in care se doreste a creste copacul. Frunzele, de asemenea, sunt taiate intr-o anumita directie pentru a se stimula cresterea viitoarelor crenute si frunze. Nimic nu este crescut la intamplare, totul e studiat. Acestia sunt adevaratii bonsai. Cei priceputi creeazi bonsaii din plante crescute in natura sau chiar din seminte de copaci. Desigur, acestia au nevoie de multi ani pentru a ajunge la forma finala si, de asemenea, au nevoie de multa experienta si cunostinte din partea crescatorului. Priviti ce au reusit unii:

O problema delicata o constituie hranirea bonsailor. Ei au nevoie de ingrasamant cam de doua ori pe luna in perioada de dezvoltare din an (primavara-vara) si o data pe luna toamna si iarna. Este recomandat un ingrasamant echilibrat in ceea ce priveste continutul de Azot, Fosfor si Potasiu. Azotul ajuta cresterea si regenerarea frunzelor (dar in procentaj mare risca sa arda radacinile, asa ca atentie!), Fosforul este necesar pentru dezvoltarea radacinilor, iar Potasiul ajuta la inflorire si aparitia fructelor (pentru speciile care produc flori si fructe). Se poate uneori (de preferat primavara) utiliza un ingrasamant cu continut mai ridicat de Azot, pentru o infrunzire mai spectaculoasa. Din pacate, de acest truc profita comerciantii care il folosesc in exces pentru a da copacului un aspect mai placut. Ajuns insa la cumparator, el intra in sevraj odata ce nu i se mai administreaza dozele de ingrasamant. Dupa ce schimbati solul si tundeti radacinile, insa, nu administrati ingrasamant timp de 6 saptamani (pentru a permite radacinilor sa se regenereze), dupa care continuati cu unul echilibrat. Puteti folosi ingrasamant pe perioasa acelor 6 saptamani numai cu conditia ca el sa nu contina Azot. Ulterior, dupa ce bonsaiul capata vigoare, puteti sa folositi diferite variante de ingrasamant in functie de preferintele voastre si nevoile plantei.

In final, trebuie sa stiti ca bonsai de interior nu exista. Ei sunt procurati din copaci crescuti liber in natura si adusi uneori in interior, dar nu orice specie poate fi crescuta cu succes si in interior. Locul lor este in exterior. Speciile tropicale se vor simti mai bine intr-un mediu cald, inchis, spre deosebire de conifere. De asemenea, este de retinut faptul ca nici o specie de conifere nu a fost vreodata crescuta cu succes in interior pentru o perioada mai mare de 1-2 ani. In plus, multi dintre copacei au o perioada a anului in care isi pierd complet frunze, la fel ca un copac obisnuit din natura. Unii au nevoie sa li se asigure temperaturi mai ridicate pe timpul iernii, pe cand altii rezista si la -10 grade. Nu rezista insa la curent, desi au nevoie de aer. Au mare nevoie de lumina, dar nu trebuie tinuti direct in soare mai mult de cateva ore pe zi. Preferintele in materie de luminozitate difera insa, de la o specie la alta.

Desi sunt dificili de ingrijit, eu cred ca merita efortul, iar satisfactia si bucuria e maxima atunci cand stii ca tu l-ai crescut si l-ai modelat ca sa devina un copacel in miniatura atat de frumos.

“Men in general are quick to believe that which they wish to be true.”
(Julius Caesar)

Trist, dar adevarat – pusi in situatii ce se prefigureaza a se contura diferit/opus de modul in care ne-am fi dorit, negam orice semnal inutitiv. Negam chiar anumite realitati in curs de finalizare, ba, in unele situatii, negam macar pentru o perioada si deznodamantul. Nu cred ca este cineva care nu s-a mintit pe sine macar de cateva ori, refuzand sa accepte inevitabilul ce urma sa se produca. Eu personal pot sa admit ca mi-am negat un intreg eveniment pentru cel putin o zi, dar pana la urma, fortata de imprejurari, am fost nevoita sa accept situatia: uneori lucrurile pur si simplu nu ies asa cum vreau eu.

Totusi, de ce ne mintim pe noi insine refuzand sa privim adevarul in fata? E adevarat, unele lucruri sunt greu de digerat din prima clipa, in special cand ele implica suferinta. Dorinta creeaza asteptari de cele mai multe ori, iar asteptarile daramate aduc inevitabil deziluzii. Teoretic vorbind, insa, traind intr-o continua stare de nepermanenta, ar trebui sa ne fi obisnuit pana acum cu schimbarea si tot ceea ce presupune ea (conform legilor lui Murphy, atat de valabile, de obicei neprevazute si invers proportionale cu ce asteptam). Sau oi fi eu mai pesimista din fire? Nu prea cred… cand te astepti la ceva de obicei primesti altceva, deci nu ceea ce-ti doreai. Desigur, viata ne surprinde si in mod placut, dar nu mai putin neasteptat.

Si atunci de ce tot ne vindem singuri gogosi? Oare spiritul nostru dornic de siguranta are probleme de adaptabilitate si are nevoie de o perioada de tranzitie de la negare spre acceptare? Sau pur si simplu Ego-ul nostru se resemneaza mai greu cu esecul? Eu inclin spre a doua varianta, pentru ca nu parem a avea mari dificultati in adaptarea la imbunatatiri. Din contra, ne adaptam atat de rapid la ele, incat ne vine greu sa ne amintim de unde am plecat. Ceea ce ne depaseste asteptarile e primit cu bratele deschise aproape instantaneu. In schimb esecul, el e cosmarul cel mai cumplit al umanitatii.  El ne obliga orgoliul sa se plece in fata umilintei si sa o ia de la capat cu mai multa ratiune. Cui in place sa constate ca drumul pe care pornise cu atata elan da intr-o fundatura? Mergem orbeste inainte pana dam cu capul de zid.

Nu mai fusesem in Gradina Botanica din Bucuresti din primul an de facultate, asa ca m-am gandit sa o revizitez. Trebuie sa recunosc, nu este tocmai in cea mai buna forma. Se vede ca este cam lasata in paragina. Florile sunt in mare parte ofilite, lacul si iazurile sunt pline de mizerie si matasea broastei, cainii comunitari se plimba linistiti pe alei, iar serele… nici macar nu voi incerca sa-mi exprim parerea despre ele pentru ca ma apuca depresia cand ma gandesc. Deci in mod sigur nu se compara cu cea din Cluj, care este absolut minunata de la un capat la celalalt, dar poate fi un excelent loc de plimbare intr-o dupa amiaza insorita.

In ciuda faptului ca nu este foarte bine ingrijita, insa, Gradina Botanica mi-a oferit o serie de surprize foarte placute. Din ce imi aminteam eu vag, inainte nu existau rate pe acolo (este posibil sa ma insel). Totusi, am intalnit rate pe iaz si pe lac, cu o multime de bobocei flamanzi care se imbulzeau care mai de care la mancarea pe care le-o aruncau vizitatorii gura-casca. Doua dintre rate si-au luat zborul si au trecut tinta pe langa mine (eu nu mai vazusem niciodata rate zburand atat de aproape). Pe langa rate am mai avut parte de o portie de neprevazut. Lacul este plin de pesti, mari, negri si portocalii, alaturi de puiutii lor la fel de portocalii sau negri, iar cand spun mari nu estimez dimensiunea ca un pescar profesionist, ci ca un simplu privitor uimit. Erau MARI.

Per total, plimbarea a fost nu numai placuta, ci si foarte fructuoasa. Am avut oportunitatea sa fac destul de multe poze frumoase si am intalnit o fauna dragalasa. Iar ca tot veni vorba de fauna dragalasa, nu stiu daca ati observat, dar in parcul Herastrau se afla, pe langa lebede negre si rate madarine, si pauni. Sunt foarte frumosi, asa ca daca sunteti prin Bucuresti merita sa-i vedeti. (Poza este facuta prin gard, de aceea nu este foarte sharp.)

“There is no knowledge of true being. The world is fundamentally in a state of becoming.”

(Friedrich Nietzsche)

Oare ce se intampla cu noi pe masura ce timpul trece? Devenim nostalgici dupa vremuri demult apuse, ne e dor de perioade mai roz din trecut, tanjim dupa momente care s-au stins cu mult timp in urma si ne gandim “ce bine era atunci cand….” “ce frumos ar fi sa mai pot retrai ceva similar”. Vizitam locuri ce poarta adanc amprenta noastra dar pe care le simtim reci si straine, ca un memento dintr-o alta viata menit sa ne aminteasca de cine am fost candva, si ne aminteste, dar fara a mai reinvia acele trairi pe care le purtam candva in noi atat de intens. Sau oare asa e?

Pot empatiza cu cei din jur pentru ca a existat o scurta perioada de ratacire in care eu insami le-am simtit la randul meu. De atunci, insa, mie nu imi mai este niciodata dor de liceu, de cum era candva, de cum eram eu candva, de ce aveam candva sau de ce am pierdut pe parcurs. Locurile marcate de amintiri din diferite momente ale vietii mele imi trezesc inca aceleasi stari pe care le aveam atunci, la fel de vii, pictate in aceleasi culori. Ma pot intoarce in timp oricand pentru a retrai orice moment la aceeasi intensitate. Si atunci probabil va intrebati de ce nu mi-e dor? De ce ma pot intoarce sa le simt in acelasi mod fara a ma intrista, fara a deveni melancolica, fara a-mi dori sa le readuc? Raspunsul e: pentru ca nu-mi doresc sa le readuc, nu-mi doresc sa le retraiesc efectiv, ele sunt cutiile mele de amintiri pe care le sterg ocazional de praf, le deschid si le privesc cu drag, dupa care le inchid si le pun inapoi pe rafturile de care apartin.

Nu imi mai e dor de nimic din ce obisnuiam sa fac cu placere, pentru ca tot ceea ce faceam candva cu placere, fac si acum. Nu imi e dor de nimic din ce eram si nu mai sunt, pentru ca tot ce am avut bun am pastrat, dispensandu-ma doar de partile urate pe care nu am mai dorit sa le car cu mine. Cred ca aici e cheia: timpul nu a facut decat sa consolideze ceea ce eram candva, contopind ceea ce eram cu ceea ce sunt, fiindca am refuzat sa renunt la fiecare nimic care ma facea fericita. Cum spune si Nietzsche, nimic nu este, totul e un proces continuu de devenire. Trecutul, prezentul si viitorul se intrepatrund in fiecare treapta pe care pasim. Asa ca trebuie sa avem mare grija la ce aducem cu noi pe treapta urmatoare. Depinde numai de noi sa alegem cine vom deveni, ce parti din noi pastram si de ce alegem sa ne dispensam. Asa ca daca tanjim dupa ceva ce am fost, inseamna ca am pierdut ceva drag din ceea ce eram candva, ceva ce nu trebuia sa lasam in urma.

Eu cred ca tristetea aceea vine din refuzul de a accepta ca trecutul nu este altceva decat o amintire pe care nu o vom mai readuce niciodata in prezent sub alta forma decat a unui suvenir de vacanta. S-au dus si nu e nimic rau in asta. A te agata de ce-a fost nu le va aduce niciodata inapoi, dar va aduce cu sine tristete, in unele cazuri chiar suferinta. Problema este ca multi dintre noi privim partile negative, pierzand din vedere cat de multe sunt cele pozitive. Poate ca cele negative sunt uneori mai multe si mai de amploare decat cele pozitive, dar treptele pe care le-am lasat in spate sunt invatamintele pe care le-am acumulat si care ne pot ajuta (daca le dam voie si daca ne facem constiinciosi temele) sa urcam in continuare mai puternici, privind jumatatea sau sfertul sau picaturile de pe fundul paharului si invatand sa ne gasim fericirea privind inainte, nu inapoi.

Pe de alta parte, a te intrista la gandul ca ai pierdut o parte din tine este o pierdere de vreme. Daca trecutul e mort si nu mai poti face nimic in privinta lui, tu esti viu si oricine ai fost candva poti oricand redeveni din nou. E o simpla chestiune de alegere.