“Men in general are quick to believe that which they wish to be true.”
(Julius Caesar)

Trist, dar adevarat – pusi in situatii ce se prefigureaza a se contura diferit/opus de modul in care ne-am fi dorit, negam orice semnal inutitiv. Negam chiar anumite realitati in curs de finalizare, ba, in unele situatii, negam macar pentru o perioada si deznodamantul. Nu cred ca este cineva care nu s-a mintit pe sine macar de cateva ori, refuzand sa accepte inevitabilul ce urma sa se produca. Eu personal pot sa admit ca mi-am negat un intreg eveniment pentru cel putin o zi, dar pana la urma, fortata de imprejurari, am fost nevoita sa accept situatia: uneori lucrurile pur si simplu nu ies asa cum vreau eu.

Totusi, de ce ne mintim pe noi insine refuzand sa privim adevarul in fata? E adevarat, unele lucruri sunt greu de digerat din prima clipa, in special cand ele implica suferinta. Dorinta creeaza asteptari de cele mai multe ori, iar asteptarile daramate aduc inevitabil deziluzii. Teoretic vorbind, insa, traind intr-o continua stare de nepermanenta, ar trebui sa ne fi obisnuit pana acum cu schimbarea si tot ceea ce presupune ea (conform legilor lui Murphy, atat de valabile, de obicei neprevazute si invers proportionale cu ce asteptam). Sau oi fi eu mai pesimista din fire? Nu prea cred… cand te astepti la ceva de obicei primesti altceva, deci nu ceea ce-ti doreai. Desigur, viata ne surprinde si in mod placut, dar nu mai putin neasteptat.

Si atunci de ce tot ne vindem singuri gogosi? Oare spiritul nostru dornic de siguranta are probleme de adaptabilitate si are nevoie de o perioada de tranzitie de la negare spre acceptare? Sau pur si simplu Ego-ul nostru se resemneaza mai greu cu esecul? Eu inclin spre a doua varianta, pentru ca nu parem a avea mari dificultati in adaptarea la imbunatatiri. Din contra, ne adaptam atat de rapid la ele, incat ne vine greu sa ne amintim de unde am plecat. Ceea ce ne depaseste asteptarile e primit cu bratele deschise aproape instantaneu. In schimb esecul, el e cosmarul cel mai cumplit al umanitatii.  El ne obliga orgoliul sa se plece in fata umilintei si sa o ia de la capat cu mai multa ratiune. Cui in place sa constate ca drumul pe care pornise cu atata elan da intr-o fundatura? Mergem orbeste inainte pana dam cu capul de zid.