Sunt atat de multi cei care vorbesc de singuratate, desi se afla intr-o relatie, incat nu pot sa ocolesc subiectul. Sunt foarte multi, indraznesc sa afirm ca majoritatea oamenilor, care se simt singuri cand nu au pe cineva special in viata lor. Propria experienta, insa nu mi-a permis sa inteleg ce presupune a fi singur (fara partener) decat destul de tarziu, intrucat nu am stat mai mult de cateva zile in aceasta postura. Totusi a venit si ziua in care am incetat a mai cauta pe cineva special pe care sa-l am alaturi. Eram singura si trebuia sa accept asta. Am fost totusi surprinsa de faptul ca nu ma simteam deloc singura, ba mai mult decat atat, ma simteam mai libera si mai fericita decat fusesem vreodata alaturi de vreun fost partener. Abia atunci realizam ca tocmai ma eliberasem de singuratatea in doi.

Si atunci m-am intrebat de unde acest paradox? Singurul raspuns pe care l-am putut gasi este ca imi era dor de mine, de un “eu” la care renuntasem pentru un “noi” incapabil sa suplineasca lipsurile. Si acum revin la problema cu care am inceput postul – de ce facem asemenea investitii proaste? De ce investim intr-un “noi” care genereaza mai multa singuratate decat simteam inainte?… Pentru ca vrem sa scapam de singuratatea pe care nu o putem tolera singuri. Si atunci ne dorim pe cineva, sperand ca el va umple golul singuratatii absolute. Dar nu o face, dealtfel nimeni nu o poate face, pentru ca nu exista leac pentru singuratate decat iubirea de sine. Si atunci dorim mai multa apropiere, incercam sa petrecem tot mai mult timp impreuna cu celalalt, de teama ca spatiul pe care il genereaza o distantare va fi imediat ocupat de acea parsiva singuratate. In schimb tentativele de fuziune se soldeaza cu conflicte si, intr-un final, ruptura. Astfel ca ne intoarcem invinsi la conditia initiala de om singur.

Sunt deseori spectatoare a materializarii problemei de mai sus. Bucuria unei noi relatii aduce unora cu sine si teama de a pierde ceea ce tocmai au castigat, astfel ca fac in asa fel incat sa mentina o apropiere constanta. Isi stabilesc program comun, vorbesc foarte des, fac in asa fel incat sa isi petreaca tot timpul impreuna. Si culmea chiar asta ii indeparteaza unul de celalalt. Sa vedem de ce… In primul rand pentru ca fiecare om are nevoie de un anumit spatiu vital al lui in care sa fie numai el cu sine si atat, pentru ca sa nu uitam ca inainte de a fi in acea relatie era numai el, cu sine, in acea singuratate cu care s-a obisnuit sa convietuiasca. Daca elimini asta, te pierzi. In al doilea rand, pentru ca activitatile desfasurate separat aduc un plus de noutate si prospetime in relatie. In plus, este aproape imposibil ca doua persoane sa isi doreasca sa faca exact aceleasi lucruri in acelasi timp mereu, cu atat mai mult cu cat au sexe diferite. Si nu in ultimul rand, pentru ca distanta este cea care ii face sa-si aminteasca de ce isi doresc sa se intoarca la celalalt, de ce l-au ales. Datorita distantei li se face dor sa fie impreuna si sunt fericiti atunci cand sunt impreuna.

A nu se subestima puterea si importanta timpului petrecut separat, pentru ca el nu separa, ci uneste.