Apropiere prin distanta
Sunt atat de multi cei care vorbesc de singuratate, desi se afla intr-o relatie, incat nu pot sa ocolesc subiectul. Sunt foarte multi, indraznesc sa afirm ca majoritatea oamenilor, care se simt singuri cand nu au pe cineva special in viata lor. Propria experienta, insa nu mi-a permis sa inteleg ce presupune a fi singur (fara partener) decat destul de tarziu, intrucat nu am stat mai mult de cateva zile in aceasta postura. Totusi a venit si ziua in care am incetat a mai cauta pe cineva special pe care sa-l am alaturi. Eram singura si trebuia sa accept asta. Am fost totusi surprinsa de faptul ca nu ma simteam deloc singura, ba mai mult decat atat, ma simteam mai libera si mai fericita decat fusesem vreodata alaturi de vreun fost partener. Abia atunci realizam ca tocmai ma eliberasem de singuratatea in doi.
Si atunci m-am intrebat de unde acest paradox? Singurul raspuns pe care l-am putut gasi este ca imi era dor de mine, de un “eu” la care renuntasem pentru un “noi” incapabil sa suplineasca lipsurile. Si acum revin la problema cu care am inceput postul – de ce facem asemenea investitii proaste? De ce investim intr-un “noi” care genereaza mai multa singuratate decat simteam inainte?… Pentru ca vrem sa scapam de singuratatea pe care nu o putem tolera singuri. Si atunci ne dorim pe cineva, sperand ca el va umple golul singuratatii absolute. Dar nu o face, dealtfel nimeni nu o poate face, pentru ca nu exista leac pentru singuratate decat iubirea de sine. Si atunci dorim mai multa apropiere, incercam sa petrecem tot mai mult timp impreuna cu celalalt, de teama ca spatiul pe care il genereaza o distantare va fi imediat ocupat de acea parsiva singuratate. In schimb tentativele de fuziune se soldeaza cu conflicte si, intr-un final, ruptura. Astfel ca ne intoarcem invinsi la conditia initiala de om singur.
Sunt deseori spectatoare a materializarii problemei de mai sus. Bucuria unei noi relatii aduce unora cu sine si teama de a pierde ceea ce tocmai au castigat, astfel ca fac in asa fel incat sa mentina o apropiere constanta. Isi stabilesc program comun, vorbesc foarte des, fac in asa fel incat sa isi petreaca tot timpul impreuna. Si culmea chiar asta ii indeparteaza unul de celalalt. Sa vedem de ce… In primul rand pentru ca fiecare om are nevoie de un anumit spatiu vital al lui in care sa fie numai el cu sine si atat, pentru ca sa nu uitam ca inainte de a fi in acea relatie era numai el, cu sine, in acea singuratate cu care s-a obisnuit sa convietuiasca. Daca elimini asta, te pierzi. In al doilea rand, pentru ca activitatile desfasurate separat aduc un plus de noutate si prospetime in relatie. In plus, este aproape imposibil ca doua persoane sa isi doreasca sa faca exact aceleasi lucruri in acelasi timp mereu, cu atat mai mult cu cat au sexe diferite. Si nu in ultimul rand, pentru ca distanta este cea care ii face sa-si aminteasca de ce isi doresc sa se intoarca la celalalt, de ce l-au ales. Datorita distantei li se face dor sa fie impreuna si sunt fericiti atunci cand sunt impreuna.
A nu se subestima puterea si importanta timpului petrecut separat, pentru ca el nu separa, ci uneste.
Asa e… mai era o vorba de genu: iubirile arzatoare se mistuie repede.
Pana una alta, o duma de la prietenul meu mic: “Train yourself to let go of everything you fear to lose.”
Foarte adevarat
dar cine e prietenu tau ala mic? 
ala mic si verde, stii tu
Nu recunosc nimic
Foarte de acord cu ce scrii. Dar țin să fiu cât mai obiectiv și astfel să menționez din observațiile mele că situția este și și.
Există categoria de oameni care se simt bine numai împreună. Și se înteleg cu persoanele de genul lor, datorită felului lor de a fii, cu foarte mare ușurință. Adică se înțeleg bine pentru că așa s-au născut.
Mai sunt și oamenii care fac un efort pentru a se înțelege între ei și nu se înțeleg bine doar de dragul aparențelor, a popularității sau pentru că așa s-au născut .
Oricum ai făcut referire mai mult la ideea de cuplu. Și singurătatea sau mai bine zis acceptarea, controlul sinelui în singurătate este o aptitudine sau o parte a desăvârșirii esențială și foarte importantă.
Super tare, azi am citit numai postării interesante ( și nu mă refer doar la saitul tău
) !!!
Hehe ma bucur
si eu am dat peste niste articole faine, a fost o zi productiva probabil 
.
Iti dau dreptate, stiu si eu cateva persoane care chiar se simt bine numai “bot in bot”. Dar tocmai fiindca le cunosc destul de bine trebuie sa recunosc ca ele au “major issues” si sunt atat de “needy” tocmai pentru ca nu sunt deloc ok psihic.
Foarte bun postul asta!
Chiar eu ma aflu intr-o relatie mai de la distanta si stiu pe propria piele cum e si sincer iti spun ca functioneaza nu pot spune ca perfect dar e in asa fel incat sa nu intervina monotonia, plictiseala, de fapt nici nu se ivesc. Sunt de parere ca ce-i mult strica si cred cu desavarsire vorba asta ” Mai rarut ca-i mai dragut!”
Te citez “Datorita distantei li se face dor sa fie impreuna si sunt fericiti atunci cand sunt impreuna.” Exact asa se intampla la noi. Pot spune ca asta e esenta unei relatii de lunga durata. Nu trebuie sa ne sufocam. Sufocarea duce la moarte (distrugerea relatiei). Ar mai fi multe de discutat pe tema asta..
Eu nu prea sunt pro relatii la distanta (dar aici depinde foarte mult si de ce distanta vorbim, ca una e distanta Bucuresti-Ploiesti si o cu totul alta mancare de peste e Bucuresti-Los Angeles) pentru ca in ele ajunge sa lipseasca suficienta apropiere. Am o prietena care a avut insa o relatie la distanta (ea era din Medias, el din Sibiu) si fiind vorba de o distanta mica, lucrurile mergeau foarte bine, asa cum spui si tu. Din ce-mi povestea, incercau sa valorifice la maximum fiecare clipa petrecuta impreuna, deci nici vorba de monotonie sau luat de-a gata pe celalalt. As zice ca aveau o relatie de invidiat, ma rog, inca o au ca nu s-a terminat, doar ca s-a mutat ea in Sibiu
.
Totusi a se intelege bine, eu in post nu incurajez relatiile la distanta, poate fi vorba si de cupluri care locuiesc impreuna sau chiar casatorite. Nu incurajez insa acel “bot in bot” tot timpul zi de zi, care din punctul meu de vedere e distructiv.
La mine este vorba de o distanta mai mica
acelasi oras numai ca e ceva de genu.. eu stau in capatul orasului iar el in celalalt.. cam o ora distanta nu mai mult 
Si eu sunt de parere ca mai rar sunt relatii trainice cand sunt din orase diferite sau tari diferite.Dar aici este vorba nu numai de distanta in km ci si de acea libertate care ar trebui sa existe.
Te-am inteles foarte bine. Nici mie nu-mi place toata ziua “bot in bot”
No bine… aia e distanta, mai?
Cam la aceeasi distanta sta si prietenul meu 
Eh, pentru unii chiar e o distanta mare, chiar mi-sa spus ca “Da cum va intalniti voi? Nu e aiurea ca sunteti departe?” Cert e ca oricum nu ne putem vedea zilnic, de fapt nici nu-mi doresc asta si nici nu se poate, nu are cum. E numai bine asa!
Sincer si mie mi se pare ok. O ora nu e mult, in Bucuresti ai zice merci ca nu sunt 2 ore
Te cred!
Eu una nu as dori sa locuiesc in Bucuresti. Ce departe sunt de tine 
tocmai in Iasi. Nu zic ca aici se circula mai bine, dar totusi nici ca in Bucuresti 
Mie imi place in Bucuresti
Dar vreau sa vad si Iasul, ca acolo inca nu am ajuns si am auzit ca e frumos (de fapt am vazut si poze). Poate fac un drum la anu’ 
Poate ne si vedem daca vii
Si da si eu consider ca am un oras frumos numai ca nu e prea promovat 
Mi-ar placea
Stai linistita, nici un oras in afara de Sibiu, probabil, nu e promovat.
Cand e vorba de relatii e intotdeauna foarte greu.. De acord cu necesitatea unui spatiu de evadare, totusi e necesar si sa stim ca ne putem intoarce oricand in spatiul comun, cu conditia ca implicarea celor din relatie sa fi fost egala si sincera.
De acord
Citeam postul acesta şi vroiam să găsesc ceva cu care să nu fiu de acord, şi să te contrazic.
De ce făceam asta? Pentru că adevărul doare. Întradevăr, de frica îndepărtării petrem din ce în ce mai mult timp cu persoana iubită, iar apoi când ceva nu mai merge ne întrebăm: “De ce? Ce am făcut greşit?”
Sinceră să fiu, totul a fost greşit. Nemaiavând timp pentru noi ne transformăm în persoane uşor manipulabile, dându-ne mai mult interesul pentru binele celuilalt decât pentru al nostru personal.
Dap, stiu ce zici. Si totul vine din acea teama si nesiguranta, care ne face vulnerabili si ne indreapta atentia spre celalalt in loc de noi.
Postul asta m-a facut sa zambesc – cam amar, ce-i drept
been there, done that… Oh well… Nu sunt de acord (si n-am fost niciodata) cu petrecutul majoritatii timpului impreuna. Consider ca asta duce inevitabil la instalarea unei rutine sacaitoare si, automat, la aparitia unor diverse conflicte ce pot evolua catre divergente majore.
Cu pasi mici, dar siguri, cu deschidere si sinceritate, cred ca se poate crea o relatie care are toate sansele ca, in timp, sa evolueze catre ceva minunat 
Si da, cred ca e firesc sa simtim o oarecare teama de a pierde ceea ce tocmai am castigat – sau, mai bine-zis, descoperit, mai ales cand constatam ca e ceva minunat. E in natura umana si oricat de mult am incerca sa ne controlam emotiile sau sentimentele, intotdeauna ramane o urma de nesiguranta. Nesiguranta care poate fi perceputa drept negativa sau, dimpotriva, constructiva – depinde de diversi factori si perspective.
Cineva imi spunea odata ca_cu cat te straduiesti mai tare sa fii pe placul celuilalt, cu cat te inversunezi mai tare sa faci lucrurile “sa mearga”, ei bine, cu atat reusesti sa-l indepartezi pe celalalt de tine, din ce in ce mai mult. Si am simtit-o pe pielea mea
Intr-o relatie cei doi trebuie sa ramana, pe cat posibil, ei insisi si sa se accepte reciproc asa cum sunt – pentru ca asta i-a atras, in prima faza, nu? – sa-si acorde suficienta libertate incat sa nu aiba impresia aia de “legat”. O doza de incredere reciproca, de asemenea, e foarte importanta. Ah, da, si fara graba
“Cineva imi spunea odata ca_cu cat te straduiesti mai tare sa fii pe placul celuilalt, cu cat te inversunezi mai tare sa faci lucrurile “sa mearga”, ei bine, cu atat reusesti sa-l indepartezi pe celalalt de tine, din ce in ce mai mult.” Mare adevar ti-a spus. Din pacate si eu am invatat tot pe propria piele aceasta lectie.