Intotdeauna am privit sfaturile ca pe un semn al intelepciunii pe care o aculumezi in timp odata cu experienta, pe care decizi sa le oferi altor persoane care nu au ajuns inca sa inteleaga anumite lectii pe care ni le pune pe tava viata, insa nu numai. Experiente avem cu totii, dar uneori este nevoie de o perioada foarte lunga de timp pentru a intelege de ce a fost nevoie sa experimentam acele lucruri. Care a fost lectia? Oare stim cu adevarat? Si cum putem fi siguri ca intelepciunea pe care credem ca am dobandit-o nu este doar o simpla treapta pe o scara inalta parcursa abia pe sfert sau jumatate? Cum ne putem asigura ca am inteles lectia completa si nu doar franturi de invatatura? Pentru ca ce ne face pana la urma vrednici de a oferi un sfat, daca nu faptul ca noi insine am inteles invatatura respectiva si am asimilat-o sau macar incercam sa o asimilam?

Eu cred ca viata ne pune in fata unor situatii similare in repetate randuri, pana cand lectia a fost inteleasa cu adevarat. Atata timp cat continuam sa ne confruntam cu aceleasi probleme in acelasi mod, eu personal sunt de parere ca suntem inca departe de adevar. Doar cel care a inteles are intelepciunea necesara pentru a gestiona corect o situatie data. Odata ce ea e prost abordata, se va repeta sub diferite forme, iar reactiile noastre in fata ei se vor repeta la randul lor. Se poate chiar perpetua… putem muri fara sa aflam unde greseam. Asa ca nu pot sa nu ma intreb. De ce sunt unii oameni atat de sfatosi in chestiuni pe care ei insisi nu au reusit sa le inteleaga? Ce ii face in masura a impartasi o invatatura pe care nu o detin? Eu cred ca lectia a fost complet invatata atunci cand examenul inceteaza a se repeta, atunci cand ceva ce obisnuia sa constituie o drama interioara sau se finaliza in esec, devine perfect controlabil, inceteaza a ne perturba echilibrul interior si se finalizeaza in succes. Pentru ca probleme vom avea cat traim, dar conteaza enorm de mult cum alegem sa le abordam.

In plus, situatiile in care suntem pusi par uneori atat de asemanatoare… Suferinta in mod special ne determina sa empatizam, chiar sa asociem anumite experiente ale altor persoane cu unele lucruri pe care le-am experimentat personal, astfel ca exista tendinta de a sfatui in functie de experienta si trairile proprii, mai degraba decat cea a persoanei care o solicita. Totusi, desi durerea, tristetea si amaraciunea nu sunt straine nimanui, motivele care le declaseaza sunt mult mai personale decat ni se permite a observa, astfel ca este imposibil a intelege cu adevarat ca simplu spectator extern (poate cu exceptia psihologilor) ceea ce se afla in spatele trairilor interioare ale unui alt om. Tot ce puteam face este sa ne abtinem de la a spune celuilalt ce e mai bine pentru el. Noi nu avem cum sa stim ce este mai bine pentru el, ce i se potriveste sau ce isi doreste, nu il putem sfatui nici ce decizii sa ia in dragoste, nici ce cariera sa alegea si nici ce abordare sa aleaga cand afla ceva neplacut (exemple complet aleatorii), oricat de similara ni s-ar parea situatia in care el se afla. Tot ce putem face este sa-l sfatuim sa caute mai atent in interior, pentru el si numai el detine raspunsurile.

Invatatura poate gasi inspiratie si revelatie in exterior, dar ea vine intotdeauna din interiorul nostru. Se intampla de obicei spontan, sunt acele scurte momente, anumite fraze, secvente de film sau pasaje dintr-o carte, poate chiar un discurs inspirational sau practic orice altceva menit sa declanseze in mintea noastra o serie de explicatii care sa se finalizeze in solutia mult-cautata. Ne poate sfatui o lume intreaga sa procedam intr-un anume fel, insa nu vom intelege niciodata lectia datorita sfaturilor lor, ci numai datorita propriilor noastre experiente si revelatii care le acompaniaza. Iar asta nu e de ajuns. A detine solutia si a nu o aplica sau a nu incerca macar sa o aplici, inseamna ca o detii degeaba. E ca si cum ai avea in biblioteca o capodopera a literaturii universale pe care nu o citesti niciodata. Iar a predica despre continutul sau cand nici macar nu ai privit dincolo de coperta e pura absurditate.

Buddha: “Indoieste-te de toate, gaseste-ti propria lumina.”