Am terminat de curand doua carti care pot spune ca mi-au marcat profund conceptia asupra evolutiei vietii pe Pamant. Desigur, in momentul de fata nu exista dovezile clare care sa explice concret misterele planetei noastre, ale universului si multe altele. Cu toate acestea, fiecare dintre noi are o parere mai mult sau mai putin conturata. Ipoteze au aparut cu duiumul, cele mai cunoscute fiind cele prezentate de marile religii precum crestinismul, sau teorii stiintifice cum ar fi evolutionismul. Orice minte rationala nu poate, totusi, sa nu remarce faptul ca fiecare prezinta carente destul de mari. Exista verigi lipsa pe care nici savantii si nici religiile nu le-au putut identifica. Eric Von Däniken propune in cartile lui (eu am citit doar doua dintre ele, desi exista mai multe), Amintiri despre viitor si Ipoteza extraterestra, o teorie la care eu personal nu m-am gandit pana acum niciodata, ba mai mult, am desconsiderat-o complet pe motiv ca e complet SF si absurda. Si totusi…

Dovezile pe care le aduce in mod concret in ceea ce priveste descoperirile arheologice din diferite regiuni ale globului sunt de-a dreptul socante, astfel ca un popas pe pamant a unor fiinte extraterestre nu mai pare deloc un scenariu demn de filme hollywoodiene, ci chiar o posibila realitate. Sceptica din fire, nu cred nimic pana nu vad cu ochii mei. Astfel ca a durat foarte mult sa termin aceste carti, datorita incapatanarii mele in a verifica fiecare poveste pe care o expune. Si nu am putut decat sa ii dau dreptate.

Este foarte greu sa rezum continutul sufos al acestor carti, dar foarte pe scurt, ipoteza pe care o propune  Däniken se refera la perioada aparitiei homo sapiens pe Pamant, planeta noastra fiind in repetate randuri vizitata de nave spatiale extraterestre si fiinte inteligente de pe alte planete. Inclusiv teoria Darwinista are destule lacune pentru care inca nimeni nu a putut sa ofere o explicatie plauzibila. Omul primitiv este inca departe de homo sapiens. Astfel ca ipoteza lui Däniken conform careia extraterestri au creat omul “dupa chipul si asemanarea lor”, distrugand exemplarele nereusite si furnizandu-le apoi oamenilor “alesi” (supravietuitorii) informatii cu privire la civilizatia lor si ajutandu-i sa se dezvolte extraordinar de mult intr-un timp foarte scurt, imi pare mai mult decat plauzibila. Practic oamenii de acum mii de ani posedau cunostinte extrem de avansate de astronomie, construiau piste de aterizare aparent fara nici un scop, gravau in piatra desene infatisand astronauti si oameni imbracati in pantaloni scurti si alte tinute similare cu ceea ce purtam noi astazi, construiau edificii din piatra masiva pe care nici in prezent nu am putea sa le reproducem, avand la dispozitie intreaga tehnologie de care dispunem, vorbeau despre aceleasi masinarii zburatoare descrise in acelasi fel, venerand aceiasi zei care coboara din cer. Coincidente? Nu prea.

Cartile abunda si in dovezi pornind de la Biblie si alte carti considerate sfinte precum cele tibatane, Rig Vedele indiene, Mahabharata, Ramayana si altele. Iata ce spune Cronika de la Akakor (un vechi manuscris din America de Sud):  ”Istoria poporului incepe cu  anul zero, cand zeii ne-au parasit, o epoca in care poporul Mangulala era singurul popor de pe continent. In vremea aceea, Ina, primul print din dinastia Ugha Mangulala, a cerut sa fie consemnat in scris tot ce se povestea, cerand ca textul sa fie redactat intr-o limba corecta si intr-o maniera lizibila. La inceput era haosul… Oamenii traiau ca niste animale, fara stiinta, fara sa se imbrace si fara macar sa-si acopere goliciunea. Secretele naturii le erau straine. Traiau cate doi, cate trei, in caverne sau in crapaturi ale stancilor descoperite intamplator. Mergeau in patru labe. Pana in ziua cand au venit zeii. Zeii le-au adus lumina. Extraordinare semne de foc au luminat campia. Pamantul a inceput sa tremure si tunetul sa bubuie deasupra colinelor. Oamenii s-au inclinat cu respect in fata puternicilor straini care soseau pentru a pune stapanire pe pamant. Strainii au declarat ca sunt originari din Chverta, o lume foarte indepartata, situata la hotarele cosmosului. Acolo au trait stramosii lor. De acolo plecasera sa aduca stiinta altor lumi.” Akakor, capitala imperiului Ugha Mongulala, a fost construita acum 14.000 de ani . ” In ziua in care zeii au parasit Pamantul, au cerut sa fie chemat Ina si i-au spus: ‘Ina, ne intoarcem la noi acasa. Ti-am dat sfaturi bune si te-am invatat precepte intelepte. Ne intoarcem la noi acasa. Misiunea noastra s-a terminat. Zilele noastre s-au implinit… Ne vom intoarce cand veti fi amenintati. Acum ia cu tine triburile alese. Du-te la locuintele subterane ca sa le pui la adapost de catastrofa care se va produce. Si Ina i-a vazut urcand la cer.” “Aceasta este istoria declinului omenirii. Era un frig teribil si un vant inghetat bantuia pamantul. Era foarte cald si oamenii au ars respirand. Oamenii si animalele au luat-o la fuga curpinsi de panica. Alergau ingroziti din toate partile. Incercau sa se catere in copaci, iar copacii ii aruncau departe. Incercau sa se ascunda in pesteri, iar pesterile se naruiau peste ei. Ce era jos se afla sus, ce era sus s-a prabusit in prapastie… Pe suprafata Pamantului domnea crepusculul. Soarele si Luna erau ascunsi. Atunci au aparut pe cer niste nave impunatoaresi aurite. Mare a fost bucuria servitorilor alesi. Vechii lor stapani se intorceau. Si poporul ales le-a intins darurile: pene de la marea pasare de padure, miere de albine, tamaie si fructe… Toti, pana la cel mai mic dintre ei s-au ridicat in vai si si-au inaltat privirile. dar nu erau supravietuitori, doar un mic numar mai era inca in viata pentru a-i saluta pe vechii stapani…”

Acesta este doar un exemplu, dar cartile abunda. Biblia e la loc de cinste, prin partile pe care le-a interzis si ascuns, dar care exista si pot fi citite de cei curiosi. Cartea lui Enoch lasa umanitatii nenumarate informatii referitoare la stramosii nostri si descrie detaliat aterizarea unor nave extraterestre pe Pamant si o calatorie cu o nava spatiala din care povesteste cum se vedea Pamantul de sus. Citez: “M-am dus in cer. Am intrat si m-am apropiat de un zid din pietre cristaline inconjurat de limbi de foc si a inceput sa-mi fie frica. Am traversat limbile de foc si m-am apropiat de o casa mare de cristal. Zidurile acestei case erau asemanatoare cu un sol acoperit cu pietre cristaline, iar podeaua era din cristal. Tavanul era ca drumul astrelor si fulgerelor, intre care se aflau ingeri, iar cerul era de apa. ZIdurile erau inconjurate de o mare de foc iar usile ardeau de foc. Mai era o casa, mai mare decat prima; toate usile erau deschise. Aceasta casa era, din toate punctele de vedere, remarcabila prin pompa si grandoarea ei. Podeaua era de foc, partile de sus erau fulgere si stele care se miscau in cerc, iar tavanul era un foc arzator. M-au luat cu ei si m-au transportat intr-un loc. Am vazut originea luminilor, magaziile cu fulgere si tunete, am vazut gura tuturor fluviilor de pe pamant si am vazut gura genunii. Am vazut piatra unghiulara a pamantului, am vazut cele patru vanturi care poarta pamantul. Am vazut vanturile cerului, cele care fac sa se miste, sa se roteasca discul soarelui si al tuturor stelelor. Am vazut drumul ingerilor si am vazut la capatul pamantului firmamentul de deasupra pamantului. Am vazut o prapastie adanca cu coloane de foc ceresc si am vazut, dedesubt, cazand coloane de foc care nu ar fi putut fi masurate in adancime sau in inaltime. Dincolo de aceasta prapastie am vazut un loc deasupra caruia nu era firmament, dedesubtul caruia nu era pamant, nici apa. Nu erau nici pasari, era o lume pustie si lugubra. Am vazut acolo sapte stele ca niste munti mari in flacari. la intrebarea mea, ingerul a raspuns: ‘iata locul unde se termina cerul si pamantul’. Am calatorit pana cand am ajuns intr-un loc unde nu era nimic. Am vazut acolo ceva ingrozitor: nu am vazut cer sus, nici pamant jos, nimic decat un loc pustiu. Am vazut stelele cerului si am vazut cum le spunea fiecareia pe numele ei”.

Iata un scurt pasaj edificator si din Ramayana: “Cand se face dimineata, Rama urca in carul ceresc. Puterea acestui car este nelimitata. Inalt cat o casa cu doua etaje, carul are mai multe sectiuni ca si ferestre… Era colorat si puternic… Sunete ceresti se faceau auzite cand se ridica spre cer…” Am sa ma opresc cu exemplele aici; cine este interesat poate sa citeasca mult mai multe in cartile lui Däniken sau din multe alte surse.

Dovezile exista, dar sunt ingropate sub pres. Biserica ascunde toate pasajele care ar putea pune pe ganduri pe orice om inzestrat cu un minim de ratiune, pentru ca asta ar insemna niste semne de intrebare, dubii, indepartarea de credinta orbeasca din care se hraneste si-si mentine existenta. Iar cartile orientale si apartinand altor civilizatii de pe alte continente ne sunt destul de straine. Dar cine este curios poate cauta si se poate oricand informa, pentru ca stim prea putin din informatiile care exista dar care nu sunt la vedere, deoarece omul refuza sa conceapa ceva ce contrazice vechile tipare transmise din generatie in generatie, de teama sa nu-si piarda ingreaga fundatie pe care si-a construit modalitatea de gandire.

Cu ceva timp in urma, cel care emitea o ipoteza ce nu fusese deja dovedita era proscris, ars pe rug sau persecutat de Biserica. Acum, ipotezele prea indraznete sunt acoperite de tacere pe motiv ca ar contrazice teoriile in vigoare. Daca am fi perpetuat o astfel de gandire probabil ca inca am fi convinsi ca Pamantul este plat. In intreaga istorie, cei care au pus bazele descoperirilor stiintifice au reusit aceste mari performante tocmai pentru ca nu s-au limitat la ceea ce se stia deja. “Nu sta nicaieri scris in Biblie ca Pamantul se invarte in jurul Soarelui. In consecinta, orice afirmatie de felul acesta este opera diavolului”.

Dovezile cu privire la “adevar” izvorasc intotdeauna din doctrina esentiala a fiecarei religii. De aici rezulta faptul ca gandim si credem in spiritul unei conceptii viciate in care suntem educati inca din copilarie. Fiecare generatie a trait si traieste cu convingerea ca este singura care detine “adevarul”. Fiind ceva mai modesti, spune Däniken, “noi consideram ca nu poti poseda “adevarul”. In cel mai bun caz, poti sa crezi in el. Cel care porneste efectiv in cautarea adevarului nu are dreptul sa respinga ipoteze noi sau indraznete, numai pentru ca ele nu se potrivesc modului sau de-a gandi. Acum o suta de ani nici nu se punea problema macar de navigatie spatiala. Strabunii nostri nu aveau, deci, nici un motiv sa se intrebe daca cumva stramosii nostri indepartati au fost sau nu vizitati de fiinte extraterestre”.

“Daca am apucat cu adevarat calea anevoioasa a cautarii adevarului, sa parasim cu curaj drumurile batatorite de pana acum si sa punem sub semnul intrebarii tot ce am considerat drept si adevarat.” Aceasta este singura cale spre cunoastere. Cunoastem inca prea putin despre trecutul nostru incat sa ne putem permite sa emitem judecati definitive.

M-am intors in Bucuresti dupa o bine-meritata vacanta in natura. Da, am vizitat pentru prima oara Delta si m-am intors cu o multime de poze, un buchet de papura, un peste si niste amintiri extraordinare. Pe scurt, daca nu ati fost niciodata in Delta, macar o data in viata trebuie sa o faceti. Pentru a ajunge in Delta veti lua vaporul din Tulcea. Exista mai multe optiuni: nava clasica de la Navrom care e mare si lenta, supraaglomerata si plina de tarani (si nu in sensul “oameni proveniti din mediul rural”). Singurul avantaj este faptul ca iti da posibilitatea sa vezi bine tot drumul de-a lungul canalului. Din pacate, partile interesante ale Deltei nu se afla pe bratele principale, ci pe canalele inguste din inima salbaticiei, unde poti patrunde doar cu salupe sau barcute. Cealalta optine este o nava rapida care costa mai mult, dar conditiile sunt mult mai bune, plus ca strabate distanta Tulcea-Sulina in doar 1 ora 1/2, spre deosebire de nava clasica, cu care faci mai bine de 4 ore.

Prima impresie pe care mi-a facut-o Sulina a fost una surprinzator de buna. Chiar mult peste asteptari. De fapt, poate pentru ca nu aveam asteptari. Faleza dinspre Dunare era curata, pavata cu pietre colorate si plina de straturi de flori de-a lungul ei. Evident, am fost impresionata de vapoarele uriase de provenienta de cele mai multe ori straina (turcesti, unguresti, etc) care acostau in port, intrucat nu mai vazusem niciodata vapoare atat de mari decat departe in larg prin apropiere de Constanta. Daca sunteti amatori de peste, acolo veti manca cele mai bune preparete din peste posibile. Eu am fost in culmea fericirii. Pe de alta parte, este totusi un orasel foarte mic. Am intalnit vechile magazine mixte, bodegile in stil comunist, supermarketul principal mic cat o alimentara de cartier, blocurile in stil comunist, farmaciile inchise tot weekendul si singurul bancomat plasat pe zidul unei case cu curte. In piata am dat chiar de un magar libertin care plecase la plimbare din curtea stapanilor si se plimba in voie pe strazi. Interesant asa pentru cateva zile; e ca si cum ai ateriza dintr-o data intr-o alta epoca dintr-un alt colt al tarii. Totusi, dupa o saptamana deja mi se facuse dor de civilizatie.

Citisem despre plaja de la Sulina ca se afla la 20 de minute de plimbare din centru. Asa ca am plecat pe jos. Am intalnit in drum vacute si cai care se plimbau liberi si nestingheriti, inclusiv pe strada. Nu mai vazusem in viata mea asa ceva . A fost dragut un timp cat am admirat peisajul cu balti si animale, dupa care am obosit. Sincer, mi s-a parut un drum mai lung de 20 de minute si nu prea il recomand decat poate o singura data pentru a admira imprejurimile. Exista microbuze care circula des din oras pana la plaja si invers, asa ca nu are sens sa-ti rupi picioarele degeaba. Plaja are un nisip incredibil de fin, dar nefiind amenajata, are si destule cioturi de scoici in care te poti taia in talpa. Intrarea in apa e lina, iar fundul marii fin si lipsit de orice urma de pietre. In plus, poti admira des stoluri de pelicani, randunele de mare sau pescarusi survoland pe deasupra capului. De departe cea mai frumoasa plaja din Romania. Daca nu ar fi atat de complicat de ajuns la ea as merge mai des.

Dar nu se poate sa mergi in Delta si sa nu pleci in excursii pe canale. Eu am inceput cu Canalul Cardon. Stuf inalt de o parte si de alta, dupa care au inceput sa apara nuferi galbeni. In scurt timp am fost inconjurata de sute de nuferi, galbeni si albi, de o frumusete greu de descris. Pe intreg canalul se intindeau de ambele parti plauri si nuferi. Pentru cine nu stie, plaurii sunt niste insule plutitoare formate dintr-un amestec de radacini, ierburi, stuf, resturi organice si sol care sub presiunea valurilor produse de barcile cu motor se pot dizloca si pluti pe apa, ajungand chiar sa infunde unele canale, facand imposibila navigatia.

(Click pe poze pentru marire)

In stuf stateau ascunse egretele , ratele salbatice si cormoranii, care la orice zgomot cat de mic se speriau si-si luau zborul. Nu a fost deloc usor sa fac poze.

De asemenea, libelulele colorate zburat cu o repeziciune incredibila, insa erau atat de multe incat m-am incapatanat sa prind macar un cadru cu ele.

Pe nuferi stateau la soare broscutele, la fel de sperioase din pacate. In general a fost foarte greu sa ne apropiem de pasari si la fel de greu sa pozam libelule sau broaste. Dar pana la urma am reusit.

Apoi am vizitat Padurea Letea. Ceea ce nu stiam despre ea este ca in urma cu 800 de ani, ea a fost acoperita de apele marii, iar acum pastreaza o vegetatie complet atipica – de tip subtropical. Intr-adevar, o portiune destul de mare din ea este formata din dune de nisip foarte inalte, arbori cu liane ierburi specifice desertului.

Ce mai puteti intalni acolo sunt cai salbatici. Eu care sunt o mare iubitoare de cai am fost foarte bucuroasa sa-i vad atat de aproape.

De asemenea, padurea adaposteste un stejar batran de aproximativ 500 de ani. Este atat de gros incat nici 7 barbati nu-l pot cuprinde cu bratele.

Am continuat excursia pe canalul ce da in Golful Musura, unde stau coloniile de pelicani. De altfel, ce imi doream sa vad cel mai mult in Delta erau chiar pelicanii si pot spune ca am avut ocazia sa vad mai multi decat m-as fi imaginat si chiar de aproape. Culmea, pelicanii mi s-au parut cei mai putin speriosi.

Golful Musura era acoperit de niste flori galbene si plante asemanatoare nuferilor ce pluteau la suprafata apei (nu as sti sa va spun exact ce erau) astfel ca alcatuiau un covor imens  verde cu galben. Absolut superb! Iar aceste plante acvatice formau din loc in loc mici insulite pe care randunelele de mare isi faceau cuiburi. Am trecut pe langa zeci de astfel de cuiburi, iar datorita faptului ca din oua tocmai iesisera puisori, parintii nu-si paraseau cuiburile si incercau sa le apere de invadatori (adica noi) tipand amenintator si dand frenetic din aripi.

In final am vizitat farul vechi, mi-am luat un suvenir de papura si ne-am intors pe canalul Sulina. Per total o excursie de vis. A meritat din plin deplasarea. Si acum m-am intors la civilizatie si mi-am reluat viata de zi cu zi departe de salbaticia aia minunata. As vrea sa ma reintorc, dar drumul extrem de incomod cu autocarul pana la Sulina imi taie semnificativ elanul.

Nu am fost eu mare fana Star Wars pana de curand, dar trebuie sa recunosc ca au crescut foarte mult in ochii mei in ultimul timp. Ba chiar am ajuns fana a lui Yoda . Poate eram eu prea mica atunci cand apareau primele serii pentru a intelege ce si cum. Tot ce vedeam erau niste absurditati de SF-uri. Booooriiiiing. Si totusi, abia acum inteleg profunzimea replicilor, multe dintre ele in buna armonie cu anumite concepte din filosofia budista (desi nu numai).

“Yoda: Fear is the path to the dark side. Fear leads to anger. Anger leads to hate. Hate leads to suffering. I sense much fear in you.”

Yoda are perfecta dreptate. Teama sta la originea tuturor sentimentelor negative ce pot fi exprimate ca rautate. Adesea teama de a pierde ceva de care suntem atasati actioneaza tocmai pe post de catalizator, declansand o serie de evenimente nefericite in urma carora pierdem exact acel ceva pe care ne era teama sa-l pierdem. Originea temerii sta, deci, in atasament. El creeaza frustrari si, odata cu acestea, nervozitate, inraire. Pierderea obiectului atasamentului raneste profund, atat de profund incat persoana ranita se manifesta printr-o ura profunda fata de asa-zisii “vinovati” fata de pierderea suferita. Ei trebuie pedepsiti, astfel ca isi varsa intreaga manie asupra lor. Sentimentul de ura, odata ce pune stapanire pe sine, provoaca cea mai adanca suferinta. Si totul a pornit de la atasament, urmat de teama. Iata cum ajungem la primul adevar nobil din filosofia budista, care spune ca atasamentul este insasi originea suferintei.

Citeam chiar astazi pe un blog un indemn foarte sanatos spre compasiune ca raspuns la rautatile celor din jur, pe care il impartasesc si eu la randul meu. Ei nu trebuie dispretuiti pentru ura sau mania lor, ci priviti cu compasiune, pentru ca rautatea lor nu este decat o masca urata sub care zace suferinta si teama de a privi si accepta adevarul din fata. Un om bun nu-l loveste pe cel cazut, ci ii intinde o mana. Un om echilibrat si linistit pe interior nu se agata de nimic, pentru ca stie ca totul este efemer. De asemenea, nu se complace in minciuni fata de propria persoana, nu poarta ochelari de cal in speranta ca adevarul adesea crud ar putea fi mascat sau ar disparea in totalitate. Astfel ca lipsa atasamentelor nocive si, implicit, a temerilor, le aduce pace in suflet si fericire. Ei sunt buni fiindca nu le e teama.

“Oamenii, leii, vulturii si prepelitele, cerbii lopatari, gastele, paianjenii, pestii tacuti, care traiesc in ape, stelele de mare si cei pe care nu-i poti vedea cu ochiul liber – intr-un cuvant, toate fiintele, toate-toate, si-au incheiat cercul trist al vietii si s-au stins… Deja, de mii de secole, pamantul nu mai gazduieste nicio suflare, iar luna asta necajita isi aprinde felinarul in zadar. Pe lunca nu se mai inalta cu tipete cocostarcii si nici nu se mai aud carabusii de mai in dumbravile de tei. Frig, frig, frig. Pustiu, pustiu, pustiu. Cumplit, cumplit, cumplit.

Corpurile celor vii s-au facut mai intaii cenusa, apoi materia cea vesnica le-a transformat in pietre, apa, nori, iar sufletele lor toate s-au comprimat intr-unul singur – sufletul unic al lumii – eu sunt… eu… In mine s-au intrupat si sufletul lui Alexandru cel Mare, si cel al lui Cezar. si al lui shakespeare, si al lui Napoleon, si al ulimei lipitori. In mine s-au contopit constiinte de oameni cu instincte de animale, si eu imi amintesc totul-totul, si fiecare viata o retraiesc in mine iar si iar.”

(Cehov)

Citind “Turnul de abanos” de John Fowles mi-am amintit de un seminar de sociologie din vremea facultatii, la care am avut o discutie foarte interesanta despre stirile de la ora 5. Le stim cu totii, le detestam cu totii si le evitam destul de multi dintre noi. Totusi stirile de la ora 5 par eterne. Dintr-un anume motiv, cineva le priveste, astfel ca au suficienta audienta incat sa supravietuiasca de atatia ani. La vremea respectiva m-as fi asteptat ca ele sa dispara in timp, pentru ca sunt absolut ingrozitoare, terifiante, socante si singura audienta pe care o au se datoreaza serialului “Tanar si nelinistit” de dinainte la care se uita multi batrani care probabil uita televizorul deschis sau adorm. Nu imi imaginam ca cineva chiar poate sa le priveasca.

Si totusi, ele nu numai ca sunt privite, dar chiar cu interes. Explicatia sta in nevoia noastra umana primordiala, cea de siguranta, viata si integritate fizica. Concret, privind acele atrocitati, ne bucuram ca suntem intregi, sanatosi, in viata si cu o familie normala la cap. Ne bucuram ca nu ne e teama sa ne cioparteasca cineva capul cu toporul in timp de dormim sau sa ne violeze copiii. Ne bucuram ca avem liniste si ne apreciem mai mult viata. Extrapoland, tragediile si calamitatile pe care le vedem/auzim la stiri au exact acelasi efect de “ce bine ca nu ni s-a intamplat noua”.

In sprijinul acestei teorii vine si Fowles: “Cu numai o luna inainte sa aiba loc intamplarea extrem de nefericita care constituie subiectul povestirii mele, am argumentat foarte ironic ceva de genul acesta unui tanar de la BBC. Cam lipsit de umor, el fusese tulburat de declaratia mea cinica, conform careia, cu cat o stire e mai groaznica, cu atat e mai linistitoare pentru cel care o primeste, intrucat evenimentul care s-a petrecut in alta parte dovedeste ca el nu s-a petrecut, nu se petrece si, prin urmare, nici nu se va petrece aici. Nu e nevoie sa mai spun ca a trebuit sa cedez si sa recunosc ca, pentru noi, cei care consideram tragedia un privilegiu al altora, modernul Pangloss dinauntrul fiecaruia din noi este o creatura extrem de marsava si complet antisociala.”

Adevarat sau fals? Spuneti sincer, care e prima reactie cand priviti la TV cum Siretul spala sate intregi, casele oamenilor si munca lor de-o viata? “Ce bine ca nu-s acolo”. “Ce bine ca sunt la adapost”. Si apoi ne e mila, empatizam, ba chiar ne fortam sa ne sensibilizam in fata suferintei acel oameni, pentru ca daca nu am face-o ar insemna ca suntem lipsiti de umanitate, fara suflet. Pastram secreta acea liniste sufleteasca pe care tragedia lor ne-o provoaca, la fel cum pastrezi ferecata o amintire de care ti-e rusine.

“Cause I need to watch things die, from a distance.
Vicariously, I live while the whole world dies.
You all need it too don’t lie.”

Click play.