Pescarusul
“Oamenii, leii, vulturii si prepelitele, cerbii lopatari, gastele, paianjenii, pestii tacuti, care traiesc in ape, stelele de mare si cei pe care nu-i poti vedea cu ochiul liber – intr-un cuvant, toate fiintele, toate-toate, si-au incheiat cercul trist al vietii si s-au stins… Deja, de mii de secole, pamantul nu mai gazduieste nicio suflare, iar luna asta necajita isi aprinde felinarul in zadar. Pe lunca nu se mai inalta cu tipete cocostarcii si nici nu se mai aud carabusii de mai in dumbravile de tei. Frig, frig, frig. Pustiu, pustiu, pustiu. Cumplit, cumplit, cumplit.
Corpurile celor vii s-au facut mai intaii cenusa, apoi materia cea vesnica le-a transformat in pietre, apa, nori, iar sufletele lor toate s-au comprimat intr-unul singur – sufletul unic al lumii – eu sunt… eu… In mine s-au intrupat si sufletul lui Alexandru cel Mare, si cel al lui Cezar. si al lui shakespeare, si al lui Napoleon, si al ulimei lipitori. In mine s-au contopit constiinte de oameni cu instincte de animale, si eu imi amintesc totul-totul, si fiecare viata o retraiesc in mine iar si iar.”
(Cehov)
Ar fi o prea grea povara sa ni se intample ce-a imaginat Cehov! Nu stiu de ce m-a dus cu gandul la cartea “Toti oamenii sunt muritori” ( Simone de Beauvoir) .. Poate pentru ca si nemurirea poate fi o povara crunta, o vesnica durere sa-i vezi pe ceilalti cum se sting si nu ai cum pastra langa tine macar pe cei pe care ii iubesti..
Si totusi, intr-o anumita masura si intr-un fel mai putin metaforic, Cehov are dreptate, noi purtam in noi memoria tuturor stramosilor nostri, se numeste subconstient colectiv.
P.S. faina cartea lui Simone de Beauvoir. Poate ca nemurirea e mai grea si decat moartea. Esti condamnat sa traiesti pentru totdeauna, in timp ce toti ceilalti mor. Foarte trist.
Mai bine vino sa vezi live, sambata.
eram in Delta
OH well.. cred ca a fost ultima oara cand s-a jucat.
Acu… asta e, ce sa-i faci…