Calitati sau defecte?
V-ati intrebat vreodata daca defectele pe care le vedeti la altii sunt cu adevarat defecte? Sau daca ce considerati drept calitate este de fapt un defect? Ei bine nici eu nu mi-am pus problema astfel pana azi cand o prietena mi-a povestit despre un defect al cuiva care in realitate era o mare calitate, dar privita prin anumite filtre poate aparea la fel de bine ca defect.
Unii apreciaza calitati pe care altii le vad ca defecte… Altii blameaza trasaturi de caracter care sunt in esenta pozitive. De aici apar atat de multe neintelegeri, certuri, relatii distruse, prietenii aruncate la cos, etc etc. Si fiecare isi sustine partea lui, evident, fiind convins ca are dreptate. Dar cat de relativa e si dreptatea asta… cu atat mai mult cand vorbim de oameni, care sunt in esenta imperfecti si subiectivi.
Problema este ca fiecare dintre noi privim realitatea din jur dintr-o perspectiva care tine de proiectia noastra in exterior, astfel ne e imposibil sa intelegem ceva ce iese din sfera experientelor sau personalitatii noastre. Asa ca tot ce noi consideram normal proiectam in exterior ca normal, la fel cum privim imaginea noastra reflectata in oglinda, rezultand ca orice nu se incadreaza/e deformat e anormal. Dar nu, nu e anormal, ci diferit. Uneori proiectia e gresita sau nici macar. De cele mai mulre ori existenta proiectiei in sine este greseala.
De unde atribuim pana la urma stampila de defect unui ceva diferit? De ce trebuie sa fie neaparat gresit daca este altfel? La fel cum de ce trebuie sa fie corect pentru ca suntem de acord cu ea? Dispretuim ceea ce nu intelegem si ridicam in slavi doar ceea ce intelegem. Atat si nimic mai mult. A mentine o minte deschisa este absolut esential daca vrem sa recunoastem in mod real valoarea. Dar chiar si cu o minte deschisa, e al naibii de greu, pentru ca noi suntem tot noi si ne privim in aceeasi oglinda greu de ignorat.
Ca aproape orice, şi defectele au o latură obiectivă şi una subiectivă…adică, să zicem, există şi defecte obiective, devenite obiective prin faptul că majoritatea oamenilor, indiferent de cultură, clasă socială, moment al istoriei, le-au considerat defecte, deranjante şi de dorit a fi ameliorate…dar există şi defecte subiective, exact aşa cum spui, trăsături care pot trece drept calităţi, dar care, în funcţie de cine le priveşte şi în funcţie de perspectiva din care le priveşte, devin, în mod subiectiv defecte…Nu le-aş zice defecte, ci mai degrabă calităţi nedorite…
şi, cum de cele mai multe ori am constatat că suntem pe aceeaşi lungime de undă, cred că vei găsi că am fost suficient de coerentă 
Mai mult decât atât, există calităţi care sunt catalogate astfel în mod obiectiv, dar care, dacă sunt exagerate, pot deveni chiar defecte…Spre exemplu, e o calitate să fii sensibil, la anumite chestiuni sau în general, dar devine un defect dacă eşti excesiv de sensibil…în ochii unora, pentru că alţii pot vedea excesul de sensibilitate ca o calitate, în continuare…
Concluzia: să ne ferim să punem ştampile, să ne ferim să judecăm, iar atunci când, în mod subiectiv, facem aprecieri, să nu uităm să fim conştienţi şi chiar să precizăm că aprecierile noastre sunt personale, sunt în acord cu felul nostru de a fi, cu ce ne place şi considerăm că avem nevoie, nu general valabile…Pentru că, pe de altă parte, e dreptul fiecăruia de a avea un “sistem” propriu de apreciere a calităţilor şi defectelor
Nu ştiu dacă m-am făcut pe deplin înţeleasă, ideea de bază este că sunt de acord cu tine
Stai linistita, am inteles
si sunt si de acord cu ce spui. Am mai scapat eu cateva aspecte din vedere, dar le-ai completat tu 
M-am confruntat si eu cu o mica-mare dilema.S-ar putea sa deviez un pic de la subiect. Niciodata nu am stiu daca e defect sau calitate TIMIDITATEA. Tin minte ca eram in clasa a 4-a si invatatoarea ne daduse un exercitiu al naibii de umilitor pentru uni (de fapt cred ca numai pentru mine fusese umilitor) dar pentru altii era ca oricare alt exercitiu. Era o lista de cuvinte gen inteligent, rau, timid etc si mai apoi trebuia sa ne catalogam colegii din clasa dupa astfel de insusiri. Cand o colega a fost pusa sa citeasca si cand a ajuns la cuvantul timid a spus ca eu sunt asa.
Nu stiu ce as mai putea spune.. Tu ce poti sa spui despre asa zisa timiditate? E un defect? o calitate? sau nici una?! 
Ohh Gott! Parca imi cazuse cerul in cap! Am inceput sa o urasc pe acea colega si mai apoi am observat ca nu era singura care imi spusese asta. Eu ma consideram o fata normala dar in viziunea altora eram o timida chiar “sfanta”. Eu nu faceam altceva decat sa vorbesc cand trebuia si doar daca aveam ceva de spus, de fapt ca si acum in ziua de azi. Uneori treceau zile la scoala in care rar daca schimbam o vorba cu cineva caci daca nu ma interesau subiectele de discutie alea colegilor, asta era, taceam ce puteam sa fac?! Nu mi-se parea ceva anormal. Cu timpul am observat ca sunt oameni care imi apreciaza felul meu de a fi dar sunt si altii care inca vad asa zisa timiditatea mea ca un defect si-mi spun ca am de pierdut in viata daca sunt asa. Altii ma considera prea calma si ma intreaba cum pot fi asa? Cum de nu ma stressez de la orice iar asta mi-a dat de inteles ca unii si-ar dori sa fie ca mine.
Am fost crescuta intr-o familie normala, asa ca nu pot spune ca in copilarie am suferit traume
Eu pot sa-ti dau niste exemple despre cum am fost eu catalogata de-a lungul timpului: aroganta, proasta, increzuta, urata, superficiala, plictisitoare, etc etc…. as putea umple cel putin o pagina
dar stii care e chestia? oameni vad ceva si catalogheaza dupa cum au chef, dupa cum li se pare si de foarte multe ori, dupa propriile complexe. asta nu inseamna ca automat parerile lor sunt adevarul absolut. tu esti cea care stie cel mai bine ce e acolo. uneori cei mai buni prieteni, de asemenea, ne vad destul de bine incat sa ne poata deschide ochii daca e ceva in neregula. dar cand vorbim de colegi, cunostinte, amici… sa fim seriosi 
eu zic sa nu-ti bati capul pur si simplu pentru ca parerea altora nu te defineste si cu cat esti mai valoroasa cu atat vei fi mai hulita. e un fapt, nasol dar adevarat. nu poti decat sa continui sa fii tu si sa fii cea mai buna varianta a ta dupa propriile tale principii si facand abstractie de ce spun cei din jur.
ca sa-ti raspund totusi si la intrebarea despre timiditate… nu i-as spune defect, dar ea iti poate dauna foarte mult. nu consider timiditate ceea ce tu descrii ci pur si simplu lipsa de interes. timiditate ar fi daca ai avea ceva de spus dar nu ai putea sa o faci din teama – ca ceilalti te-ar respinge sau te-ai face de ras sau nu vrei sa faci impresie proasta sau nu ai curaj sa iei actiune desi ai vrea sau mai stiu eu ce. cand nu doresti sa faci un anumit lucru pentru ca nu ai chef sau nu te intereseaza dupa parerea mea nu e timiditate. eh… multi vad, putini pricep, era o vorba.
Da! Ai mare dreptate! Nah, ce sa faci.. asta e
Putine sunt persoanele care intradevar imi inteleg modul meu de a fi
cam asa ceva
Nu poti sa fii niciodata pe placul tuturor.
Dar poti sa nu deranjezi. Pentru asta s-a inventat zambetul politicos, pentru a insoti tacerile…
Personal, admir oamenii care tac… cu sens… Care nu se simt obligati sa raspunda elaborat doar fiindca asa e tendinta generala. Acestia se autoprotejeaza prin atitudinea lor retinuta. “Da, tac, si ce-i cu asta? E dreptul meu…” par ei sa spuna fara cuvinte.
Cu timiditatea cred ca te nasti. Dar si parintii excesiv de autoritari contribuie la anumite atitudini de acest gen ale copiilor. “Nu face asta, nu zice asta, e rusine, ce-o sa zica lumea?… ” sunt fraze care inhiba… Mie de exemplu mi se impunea sa vorbesc intotdeauna cu foarte mare grija in prezenta unora dintre bunici, fiindca acestia erau deosebit de susceptibili si se puteau supara, dand diverse interpretari cuvintelor mele. Ajunsesem atunci, din comoditate, sa vorbesc tot mai putin cu ei, si doar generalitati. Daca eu ma simteam stanjenita, lor le era placut, ma considerau “binecrescuta”. Dar n-au stiut niciodata de lupta cuvintelor din mine, ce se tineau sa nu tasneasca, in vreun acces de spontaneitate necontrolata.
De aceea incerc sa-mi cresc copilul liber, fara complexe, singura lui “datorie” fata de lume sa fie aceea de a fi ceea ce este si ceea ce i-a fost menit sa fie. Desigur, in parametrii decentei si ai bunului simt…. Dar aici este deja alt subiect…
Stiu ce zici, m-am confruntat cu o chestiune similara si eu cand eram copil. Parintii mei tot imi spuneau sa fiu politicoasa cu toata lumea, mai ales pentru ca stiau ce fel de copil sunt – anume ziceam tot ce gandeam fara nici o retinere. Odata i-am spus unei vecine ca-i proasta facuta gramada, asa sa se straduiau sa evite astfel de “incidente” pe viitor. E adevarat, ma abtineam in cele mai multe cazuri (desi imi mai scapa), dar foarte greu, imi statea uneori pe limba… Simteam ca e dreptul meu sa nu plac pe unii oameni. Si acum mi se intampla sa nu plac pe unii, e firesc, dar devin retinuta, si atat. Incerc sa invat cat de cat si acel zambet politicos insotit de tacerea pe care o stapanesc bine acum.