Wannabes
Muzica da culoare vietii. Nu stiu cati ar putea trai fara muzica si sa fie si fericiti. Eu personal sunt aproape melomana. Iau muzica peste tot unde merg si stiu ca viata n-ar mai fi nici pe departe asa frumoasa fara un fundal sonor placut in care sa se armonizeze toate elementele cadrului. Placut este, insa, un termen extrem de relativ. De gustibus non est disputandum, pana la urma. Totusi nu stiu cati realizeaza valentele terapeutice ale muzicii si importanta sa in autocunoastere. Ei bine da, muzica este poate cel mai la indemana instrument de autocunoastere si poate fi foarte bine folosita pentu a ne echilibra mental. In functie de starile noastre mentale, cautam muzica ce poate rezona cu ceea ce simtim in acel moment. Astfel reusim sa echilibram orice stare negativa, la fel cum putem accentua o stare pozitiva daca reusim sa gasim melodia potrivita. E lesne de inteles ca muzica pe care o ascultam e cea care ne reprezinta interiorul. Ca ne place sau nu sa recunoastem, suntem ceea ce ascultam.
Si atunci nu pot sa nu ma intreb, de ce unii tin atat de mult sa para ceea ce nu sunt, refuzand sa se accepte pe sine? Cand este mai mult decat evident ca, cel putin in materie de muzica, nu ai cum sa te minti. Nu poate sa-ti placa ceva ce nu te defineste. Sunt tot mai multi “wannabes” in Bucuresti care incearca in permanenta sa para altceva, pentru ca li se pare interesant. Azi li se pare interesant sa fie rockeri, maine sa fie mari iubitori de jazz, iar cine stie… saptamana viitoare poate vor vrea sa fie hippioti. De ce o fi atat de greu sa accepte ca nu le place jazzul si nu il inteleg, ca nu le place metalul pentru ca e prea agresiv, jegos, satanist sau mai stiu eu cum, si ca nu vor fi niciodata hippioti pentru ca stilul si filosofia lor de viata e undeva la polul opus.
Cu toate astea, merg la concertele unor artisti a caror muzica nu o cunosc decat din auzite (pentru ca sunt artisti celebri cu renume mondial), ale caror versuri si mesaj nu le cunosc, stau “lemn” tot timpul concertului, incapabili de a fredona macar ceva, pentru ca nu se pot bucura de ceva necunoscut lor si a caror atmosfera le este straina, dar rezista pana la final pentru ca vor sa fie cool, deoarece prezenta lor acolo i-ar defini automat drept cool. Nu se simt bine, comentand apoi plini de aroganta pe diverse site-uri ca Joe Stariani e un chitarist obscur, publicul de la Slayer a fost prea violent sau Diana Krall e plictisitoare. Pana la urma cine ii obliga sa asculte un chitarist care nu le place? Cine ii pune sa asiste la un concert la metal agresiv cand nu suporta violenta si genul muzical in sine? Si cine ii tine pironiti de scauni ore in sir sa asculte jazz cand nu inteleg nimic din el? In timpul concertului Metallica, un tip din fata mea mi-a atras atentia ca-l lovesc cu parul pe fata 
Serios? Dar totusi de ce a venit atunci la un concert Metallica unde se da agresiv din plete, pentru a sta cu fundul la scena si cu fata spre mine? Intreb si eu…
Nenumarate exemple se pot gasi oriunde. Oameni care nu sunt impacati cu faptul ca nu vor fi niciodata asa cum tot incearca sa fie si prefera superficialitatea unor momente efemere care le aduc o apreciere iluzorie pret de cateva ore. Nu aprofundeaza nimic din ceea ce li se pare interesant, totusi se arata interesati in toate directiile care par cool. Vor apartenenta la anumite grupuri, fara a se integra catusi de putin in vreunul din ele. Si totusi… daca ar vrea, ar putea sa aiba curajul sa se orienteze spre sine si sa recunoasca sinceri fata de ei insisi exact cine sunt. Sa lase superficialitatea la o parte si sa aprofundeze ceea ce ii intereseaza in mod real. Sa aiba curajul si increderea sa fie! Sau traiesc cumva cu impresia ca ceea ce le place lor nu e suficient de bun? Implicit… ca cine sunt ei nu e suficient de bun? Asa se intampla cand stima de sine e scazuta, totul pare mai atractiv decat ce se afla in propria ograda. Si cand te gandesti ca ceea ce e cu adevarat interesant e intotdeauna autenticul, cu imperfectiunile sale cu tot, niciodata o copie…
Eh, stii tu vb ceea… de unde nu e, nici d-zeu nu cere
asta cam asa e
Personal, nu as putea merge la un concert a caror artisti sa nu-mi placa. In primul rand nu m-as simti bine.
Instinctul de turma va exista mereu! Ne dam si noi dupa cum bate vantul pentru a fi acceptati de ceilalti in unele cazuri! Eu asa cred.. Unii nu mai stim ce suntem, ce ne dorim..
Cam asa ceva, da. Personal nici eu nu as merge nici in ruptul capului la un concert al unui artist care nu-mi place. Poate doar daca pierd un pariu sau se roaga cineva extraordinar de mult mine cu “puppy eyes”, oferindu-mi ceva minunata recompensa in schimbul sacrificiului
true
Joe Satriani e un chitarist OBSCUR si Diana Krall is boring? Credeam ca le-am auzit pe toate la Dylan si la Clapton :I. Shoot me? Now? :I
Ma, pentru unii asa sunt
no comment! De Clapton nu stiu nimic, poate ma amuzi un pic 
The same. Plictisitor. Overrated. N-a interactionat cu publicul. N-a facut show. Macar ca n-au zis ca e obscur. Desi nu stiu ce-i mai bine, ca asa au spus ca mah o fi el the fourth greatest guitarist in the world DAR noi romanii le stim pe toate atat de bine si ne pricepem la toate incat il dam pe Clapton jos de-acolo si-l punem pe unul care zice “buna seara, bucuresti, manutzele in aer!!! partyyyy!!!”. Ca asta vor toti astia care se duc asa la concert- entertainment facil, si se gandesc ca cu cat e mai greu numele de pe afis, cu atat mai facil va fi entertainmentul.
Sorry :I. I’m sensitive about this subject :I.
PS: Bine mai este si varianta pe care am avut ocazia sa o intalnesc si cred ca e mai seriously fucked up ca cea de mai sus, si anume: “Aaaa mergi la Bucuresti, la concert, ce fain. Da’ cine dracu-i Bob Dylan?!” :I
Oricum cred ca stii si tu foarte bine in ce stadiu e romanu’ de rand la capitolul cultura (ca e muzicala, generala sau de care o fi) asa ca nu prea e de mirare ca dai si de de-astia care n-au auzit de Bob Dylan. Hey, unii n-au auzit de Stairway to heaven… so…
It just pains me that all this will be forgotten. Adica uite, nici noi nu suntem without fault, ca mai jos de anii ’50 nu prea mai stim mare lucru, decat de old time crooners gen sinatra sau alti canterati de musichall, de elvis, si de marii interpreti si formatiile lor de jazz. Dar in rest tot amarul de blues, de bluegrass, de rockabilly, de country care s-a cantat si care pentru generatiile dinaintea noastre erau un fel de stairway to heaven(si pe buna dreptate ca erau), pentru noi chiar daca nu sunt chiar obscure, nu sunt chiar la indemana. Si pentru copiii nostri, daca n-o sa reusim cumva se le inducem gustul pentru astfel de lucruri, stairway to heaven va fi ceva obscur. Si acuma pentru mase, ceea ce va ramane in final ca timeless va fi muzica simfonica clasica(ca cea moderna deja a devenit subcultura elitelor)-adica ceea ce aude tot poporul ca se pune la mall, la fantana arteziana, la patinoar, bla bla.
Si in final, we all chew what we can fit in our mouths-some chew little pieces, some chew bigger pieces, some even bigger pieces si tot asa – si nu depinde decat de un anume context socio-cultural in care te-ai nascut si cat de capabil esti sa-ti dezvolti propriile orizonturi.
Bah, gata, tac
mama cat am scris
poate trebuia sa discutam asta live 
OMG cat ai scris!!
Eu ascult chiar frecvent muzica clasica, desi pentru 90% din populatie muzica asta e decedata demult. Dar vezi tu, daca nu afceam balet si pian si nu ma crestea mama cu Mozart poate ca nu mi-ar placea si nu m-ar interesa. Desi depinde foarte mult cum iti suna la ureche pana la urma. Chiar daca e foarte vechi, exista posibilitatea sa-ti placa si sa dezvolti un interes pentru asta. Daca ne gandim noi doua si la Led Zeppelin. Pana la urma nici nu eram nascute in anii lor de glorie, nici macar in plan nu eram. Mai mult, nici parintii nostri nu cred ca se cunoasteau macar pe atunci. Si totusi… “si nu depinde decat de un anume context socio-cultural in care te-ai nascut si cat de capabil esti sa-ti dezvolti propriile orizonturi.” Depinde si de contextul in care te nasti si cresti, depinde si de cat te duce capul in afara de asta si depinde, cred eu, si de gusturile pe care ti le formezi si cum ti se dezvolta personalitatea. Poti plasa un dobitoc in cel mai select context socio-cultural ca el tot manelist se va face. 
La fel cum poti creste un copil agresiv cu chillout moods, ca el tot punker o sa se faca. 
Gata ca acu scriu eu romane
“Depinde si de contextul in care te nasti si cresti, depinde si de cat te duce capul in afara de asta si depinde, cred eu, si de gusturile pe care ti le formezi si cum ti se dezvolta personalitatea” – si ce din asta nu face parte din context socio-cultural? Adica toti care ne nastem cu sistemul nervos central intact ne nastem cu exactly the same amount of brain-restul e tot context socio-cultural, inclusiv ce mostenesti de la parinti(care sunt doar 5 trasaturi, btw) tine de partea “socio”. Adica faptul ca tu esti “dobitoc” sau agresiv nu e o stea in frunte de la nastere – e ceva ce ori ai dobandit genetic ori ai dobandit in evolutia ta intr-un anumit context. Nu e nimic atat de special la noi ca oameni, we’re a sum of events that are beyond our control. Let’s face that.
@S. Pai ne nastem cu acelasi amount of brain, dar nu si cu acelasi nivel de inteligenta. Probabil se mosteneste genetic, dar diferente exista de la inceput. Se vede si la cei mai mici copilasi ca unii sunt “inceti” si altora le merge mintea mai repede.
Eu cred ca te cam prinzi derstul de repede cat de dobitoc o sa ajunga cineva, poate nu fix de la nastere, pe parcurs in mod sigur. Se arata si ce ai “mostenit” si ce urmeaza sa devii.
Acuma, na, unii cred in chestia asta, altii nu 
Si in plus, e aproape totul in controlul nostru, pentru ca suntem dotati cu ceva numit ratiune care ne permite sa ne autoevaluam si sa ne schimbam cand consideram ca e ceva in neregula cu noi.
Am vazut un documentar in care era demonstrat ca ne nastem cu totii in ADN cu o gena a agresivitatii care din nastere este activa la unii iar la ceilalti nu. Eu la asta ma refeream. Unii sunt predisusi la asta si o sa ajunga si criminali si agresori si de toate, indiferent de contextul socio-cultural in care cresc.
Mai, eu nu sunt de acord ca “we’re a sum of events that are beyond our control. Let’s face that.” Think about it, tot ce se intampla chiar noi atragem, niciodata nu e intamplator. De la o varsta nu mai poti spune dupa ce te uiti in spate ca au fost doar o serie de coincidente lucrurile care s-au intamplat , fiindca sunt muuult prea multe
Da, inteligenta se mosteneste – in parte. Si de ce nu e asta tot in cadrul unui context social? Tu ai face copil cu unul mult mai putin inteligent ca tine? Oamenii tind sa se “asocieze” cu persoane let’s say more or less din sfera aceluiasi IQ, ergo copilul va mosteni ceea ce este o medie a inteligentei parintilor. Si dup-aia intervin alti factori prin care si-o dezvolta mai departe. Faptul ca unii copii se prind mai incet si unii mai repede..asta e tot ceva in parte social. Un copil de la tara cu care nu se vorbeste pt ca parintii sunt pe camp toata ziua va vorbi mai tarziu decat unul care e cu mama acasa mereu. Stii ca cu cat il tii pe copil mai in bataia “stimulilor” exteriori va fi mai inteligent?
Si acuma cu faptul ca “we’re a sum of events that are beyond our control”. Eu cred ca avem un anumit grad de libertate, dar cred ca el e limitat. And Fowles agrees with me so that says it all
Corect, de acord. Dar nu si cu Fowles, poate doar partial
eu cred in karma
Cool, we should do this more often
ihi