Pentru mine toamna a fost intotdeauna un anotimp al schimbarilor. Lasand la o parte dezgolirea copacilor, intunericul ce se lasa tot mai devreme si racirea vremii, toamna a adus in viata mea, in fiecare an, o despartire. Ca a fost despartirea de o perioada a vietii mele pe care am lasat-o in urma, despartirea de o persoana draga, lepadarea de anumite conceptii care nu mai corespundeau filosofiei mele de viata, renuntarea la anumite obiceiuri sau parasirea unei case, toamna si-a lasat grea amprenta. Nu stiu daca e constientizarea faptului ca ma bucuram tot mai putin de lumina pe timp de zi sau imaginea covorului mort de frunze care-mi aminteste mereu de efemeritatea tuturor lucrurilor si de faptul ca suntem niste furnici insignifiante intr-un univers nepasator sortite implacabilului sfarsit. Cert e ca toamna ma impulsioneaza spre decizii in favoarea schimbarii, si asta pentru ca stiau ca daca nu preiau fraiele ma vor tari ele pe mine intr-o directie asupra careia nu am nici un control.

Cand eram mica petreceam o buna perioada din an la bunicii mei din Cluj, oras pe care l-am indragit foarte mult, atat de mult incat eram ferm hotarata sa ma mut acolo dupa terminarea liceului. Iubeam orasul, atmosfera lui, cladirile lui, istoria lui si toate amintirile pe care mi le trezea fiecare colt de strada si petec de iarba, iubeam prieteniile pe care le construisem de ani buni si nu puteam sa concep o viata departe de ele, in Bucuresti. La vremea respectiva de Bucuresti nu ma legau decat familia, scoala si buna mea vecina si prietena, Ana. Nu indrageam nimic din acel oras pe care-l percepeam drept crud, rece, murdar si impersonal. Si totusi, am ramas la facultate in Bucuresti, desi fusesem admisa si in Cluj. Toamna m-a surprins exact pe strazile acelui oras rece si impersonal pe care vroiam atat de mult sa-l parasesc. De ce am luat o asemenea decizie? Sa-i spunem intuitie. Si intuitia a avut dreptate, pentru ca in anii studentiei am inceput sa-mi reconsider intreaga parere despre Bucuresti. Nu-mi mai parea nici pe departe rece si crud, cu atat mai putin impersonal, desi murdar tot era pe alocuri, ci am inceput sa-l vad ca pe un oras liber, spontan si cat se poate de viu. Fiecare piatra pavata si caramida de cladire gemea de viata, exact asa cum e ea: uneori minunata, alteori cruda si dura, dar autentica. Imi placea in continuare Clujul, dar il vedeam tot mai lent si plictisitor, departe de ritmul alert, atat de plin de viata al Bucurestiului. Aceleasi locuri, aceleasi cladiri, aceleasi strazi, aceleasi magazine, parcuri si alei. Poate nu constientizasem pana actunci ca am o constanta nevoie de noutate pentru a nu ma pune pe cascat. Pana atunci nu cunoscusem Clujul mai mult de 3 luni consecutive, dar vizualizat in lumina unei perioade nedeterminate, pe termen lung adica, imi era foarte greu sa ma privesc integrata in peisaj. Si iata cum dupa facultate, maretul meu drum se termina intr-o fundatura.

Era inceput de toamna si am vandut casa bunicilor, atat de plina de amintiri si de visuri, casa celor care mi-au oferit totul din putinul de care dispuneau, odata cu nenumarate bucurii si cea mai fericita perioada pe care mi-o pot aminti ca adolescent sau copil, cei care fusesera primii locatari ai acelui bloc si care s-au stins in camerele lasate pustii, intre aceiasi pereti pe care ii priveam pentru ultima oara goi. Numai conturul fostei mobile impregnata in zugraveala pastelata mai stateau drept marturie momentelor petrecute acolo. In teorie totul pare mai simplu decat este in practica. O vanzare de casa e aparent doar o formalitate ce vine la pachet cu birocratia aferenta si drumuri la notariat. Dar parasirea locului in care ai investit atatea sentimente te face sa-ti lasi acea parte de suflet acolo.

Este din nou toamna si iata-ma din nou la rascruce de drumuri. Daca atunci am parasit cuibul caldut si drag al bunicilor, acum l-am parasit pe cel al oamenilor care mi-au dat viata. Evident, in teorie parasirea casei parintesti imi trezea de departe cea mai mare bucurie posibila. “In sfarsit, pe cont propriu! Fara cinvea care sa cicaleasca zi de zi cu pareri nesolicitate, sfaturi fara fundament si critici deloc constructive.” Intr-un cuvant: libertate! In practica, plecarea se lasa cu tristete de ambele parti – cel care pleca si cel ramas in urma singur. Lucrurile mutate in noua casa, impachetate cu elan in pungi si cutii, lasa in urma lor cate un gol, si la propriu, dar si la figurat. Iar cand revii, vidurile ramase devin niste sageti care tintesc direct in inima ta de strain care nu-si mai recunoaste spatiul care fusese pana nu demult acel “acasa” unde-si gaseau linistea. De pe dulapuri si etajere, obiectele lasate in urma parasite privesc acuzator catre tine – strainul care le-a abandonat. Si atunci te cuprinde vina si deopotriva amaraciunea, caci pe de-o parte, pasul facut inainte nu mai paseste inapoi, iar pe de alta parte, chipul trist al celor pe care-i saluti la plecare si lucrurile pe care le parasesti din nou fara a le privi macar, nu-ti usureaza deloc inaintarea.

M-am despartit de Cluj si acum ma despart de o bucatica de Bucuresti, dar, la o privire mai atenta, este oare corect sa le numim despartiri? Privind spre usa pe care o inchizi inseamna ca nu o vezi pe cea care tocmai se deschide  in spatele tau, spunea o zicala cliseistica pe care o gasiti peste tot. Dar cu tot cliseul din ea, nu exista alta cale decat sa-i urmezi invatatura, pentru ca privind spre usa pe care chiar tu ai inchis-o inseamna sa te ingropi singur in agonie si durere, ignorand  libertatea si noua viata care te asteapta de partea cealalta. Libertate si o noua viata… dar cu un pret, intotdeauna cu un pret… si e pe masura, n-as fi crezut ca e atat de greu, insa merita platit.