Cu parere de rau, incep sa asociez ranchiuna si dusmania cu o dovada de maxima imaturitate si orgoliu nemarginit. Cum fiecare invata in principal pe propria piele, este firesc sa tragi invatamintele din propria experienta. In cazul meu, pe masura ce trece timpul imi surprind tot mai putine sentimente urate duse la extrem fata de semenii mei. Nu ma intelegeti gresit, mai am si eu antipatii sau preferinte, persoane pe care le simpatizez in mod special, altele pe care prefer sa le evit, dar extremele se estompeaza pe zi ce trece tot mai mult. Nu mai dusmanesc, nu mai detest, la fel cum nu mai ma entuziasmez prea mult de oameni, desi ii stimez sau apreciez. Intr-un cuvant, e clar ca eu personal evoluez spre echilibru si detasare. Asta nu inseamna ca nu mai am suflet, din contra, incep sa-l intrebuintez mai cu folos si inteleg ca inflacararea aceea care te trimite dintr-o extrema in alta e specifica adolescentei si perioadei de tranzitie de la copil la adult. Poate gresesc, dar asta e parerea mea. Pasiunea face minuni, dar atunci e intrebuintata constructiv, niciodata disctructiv.

Motiv pentru care imi explic tot mai greu cum se face ca in cazul unor persoane, pe masura ce inainteaza in varsta, in loc sa isi domoleasca sentimentalismele, si le sporesc inzecit. Urasc cu pasiune, au impresia ca iubesc cu pasiune (desi de fapt se indeparteaza tot mai mult de ce inseamna a iubi), detesta o gramada de lucruri si-si hranesc incontinuu orgoliul, traind cu impresia ca a fi orgolios e sinonim cu a avea demintate. Oare e chiar atata nevoie sa te exprimi atat de vehement? Sunt sigura ca si o abordare mai moderata ne poate face sa ne intelegem reciproc pozitia. E trist sa vezi oameni care se inconjoara de ura, isi construiesc relatii bazate pe ura comuna fata de ceva, urasc oameni prin asociere, pentru ca-i urasc prietenii, astfel ajungand sa le deteste intreg cercul social. Parca am fi la gradinita si ne-am arunca cuburi de plastic in cap cand nu ne convine ceva, scotand limba, plangand si urland ca din gura de sarpe, alaturi de eterna amenintare “te spun lu’ mama”.

A gresi este omeneste si nu ar omori pe nimeni daca ar invata sa si ierte din cand in cand sau sa lase de la ei ocazional. Nu e un compromis colosal, ci doar un semn de intelegere si toleranta fata de alte exemplare ale speciai umane, din care si noi facem parte. Dar poate cer prea mult in conditiile in care foarte muti sunt cei incapabili de a ierta inainte sa uite complet, iar amnezia nu e atat de frecventa in lipsa accidentelor, asa ca… sa zica maneaua, ca zice cel mai bine… “sa moara toti dusmanii”! La rromi vedem cele mai pure manifestari are dusmaniei. Clanurile rivale ies pur si simplu pe strada cu topoare, sabii si pistoale si se macelaresc intre ele. E drept, cei mai putin colorati sunt ceva mai retinuti, nu ies pe strada cu sabii, dar se specializeaza in infiptul cutitelor in spate, aruncarea cu vorbe urate, jignirea si rautatea gratuita. Daca ne gandim bine, nici nu e mai prejos decat varianta rroma. Nu se soldeaza cu morti sau raniti dar este cel putin la fel de josnica. Ceea ce ma face sa pun serios sub semnul intrebarii expresia “a fi omenos” sau “a fi om”, care poarta conotatii atat de pozitive incat poate fi considerat un adevarat compliment, cand de fapt a fi om nu inseamna decat ca nu esti in stare sa-ti depasesti conditia si nici nu depui vreun efort in acest sens, gresind repetat si fara a invata nimic din greseli. Cei care au invatat si care ar reprezenta o reala sursa de inspiratie si intelepciune pentru noi, sunt cei care au invatat ce inseamna compasiunea si moderatia. Si ca tot veni vorba de surse de inspiratie, eu pe blogul acesta am gasit-o din plin si, cine stie, poate v-ar interesa si pe voi.