S-a gandit ea Kirb sa imi paseze si mie cea mai lunga leapsa pe care am intalnit-o vreodata adica sa povestesc despre propria mea viata in ordine cronologica, ce lucruri “stralucite” am realizat. Sincer, nu stiu cine va avea rabdare sa o citeasca pana la capat, dar o scriu oricum .

M-am nascut intr-o zi geroasa de ianuarie, cand zapada era uriasa si viscolut iti taia fata. Cu toate astea, desi ador zapada, nu pot sa suport frigul (la propriu si la figurat).

Din primii ani de viata, cu regret, nu pot relata nimic fiindca nu imi amintesc absolut nimic.

Abia de pe la 4 ani incep vag sa-mi vina in minte cateva detalii: pictam pe pereti si absolut pe tot ce-mi iesea in cale, cu tot ce apucam, de la creioane pana la mancare si eram un copil atomic cu mult prea multa energie, vesnic in priza si pus pe fapte mari. Vroiam sa fac multe chestii si-i oboseam pe toti cei din jur. Am facut gradinita la bunicii mei din Cluj si am crescut printre baieti, pentru ca prin blocurile de acolo nu erau fete de varsta mea. Astfel ca jocurile mele preferate la acea varsta erau pac-pac si “de-a politistii” plus alte variatiuni pe aceeasi tema. Baietoasa cum eram, am reusit performanta sa-i sparg capul unui biet copilas retardat (nu stiu exact care era boala lui) de 3 ori si m-am batut cu un coleg de gradinita cu cuburile de plastic (din ala dur). Inca am o urma de la un cub din ala in obraz.

Pentru a scapa de mine si a-mi consuma excesul de energie, parintii au ascultat de idealul meu de a ma face balerina si m-au dat la balet. Mi-a placut foarte mult acolo, m-am imprietenit rapid cu o tanara domnisoara blonda la fel de dornica de a se face balerina ca si mine si am dansat impreuna in cateva spectacole pe scena Operei Nationale din Bucuresti: Alba ca zapada, Lacul lebedelor si Spargatorul de nuci. Parintii ne-au filmat incantati de odraslele lor, pentru ca pe urma sa piarda casetele.

Pe la 7-8 ani am luat lectii de pian cu o doamna grasuna si simpatica dupa parerea mamei. Dupa parerea mea, o frustrata care isi varsa nervii pe mine, lovindu-ma cu un bat de lemn peste degete de fiecare data cand ridicam putin incheietura sau greseam o nota. Chipurile ma corecta. Datorita ei am renuntat la lectiile de pian si nu le-am mai reluat niciodata. Cantam doar acasa la propria pianina si in clasa la ora de muzica, spre bucuria colegilor mei.

La 9 ani am fost impreuna cu mama la cursuri de aerobic, undeva intr-o sala din Clubul Dinamo. Impresionata de elasticitatea mea, instructoarea m-a chemat de a doua zi in lotul de gimnastica ritmica. Au urmat 3 ani de gimnastica de performanta, cu concursuri, cantonamente, antrenamente chinuitoare zilnice urmate de rasfat in bazinul olimpic al clubului. Cantonamentele se tineau vara in Parang si erau absolut criminale. Trezit la 6 dimineata – antrenament, apoi mic dejun. Mica pauza, traseu pe munte. Pranz, traseu pe munte, dupa care antrenament, cina si…. daca mai aveai putere sa te tii pe picioare puteai sa faci ce vrei. Dar la cat de rupte de oboseala eram, ne culcam mereu pe la 9 seara. A doua zi din nou, si tot asa. Dar am avut totusi placerea si mandria sa fac parte din lotul care a castigat campionatul national intr-un an.

La scoala am fost o eleva eminenta in primele 4 clase. Am luat premii si coronite, carti pe care nu le-am citit niciodata pentru ca nu-mi placeau si diplome pe care le-am aruncat ulterior pentru ca nu mai prezentau interes. In clasele 5-8 am fost pe la olimpiade (romana si mate) si am ajuns destul de departe la matematica. Dupa care nu m-am mai dus pentru ca nu le vedeam sensul si nu aveam nici un chef sa invat atata. In timpul liber pictam, evident, cantam la pian, ma dadeam cu patinele, rolele, schiurile dar niciodata cu bicicleta. In continuare nu stiu sa merg pe bicicleta si nici nu am vreun strop de interes in directia asta.

La 12 ani am fost nevoita sa ma las de gimnastica, pentru ca nu mai reuseam sa ma impart intre sport si scoala, asa ca venisem momentul sa fac o alegere. Vreau sa fiu gimnasta sau sa am o cariera in alt domeniu? Pragmatismul a castigat.

La 12 ani, la insistentele profei de desen si la invitatia unei colege, m-am dus sa iau cursuri de arte plastice. A fost o experienta foarte frumoasa. Am invatat sa fac crochiuri, desene, picturi, modelaj si sculptura. Tot atunci m-am inscris la cursuri de dans. Am avut si cateva spectacole la Sala Polivalenta si per total a fost foarte distractiv. In plus, m-a ajutat foarte mult sa nu ma ingras dupa ce m-am lasat de sportul de performanta.

La 14 ani am intrat la un liceu cu profil economic pentru ca vroiam sa am bani pe care sa-i cheltui cand voi fi mare, desi fusesem acceptata fara examen la Tonitza. Pragmatisum a castigat din nou.

La 18 ani am decis sa merg pe varianta cea mai actualizata a raspunsul la intrebarea: “Ce vrei sa te faci cand vei fi mare?” Adica “ambasador” (vezi postul precedent). Aveam ambitia, desigur, sa intru la cea mai prestigioasa facultatea de Relatii Internationale din tara: cea de la Cluj. Si am intrat, dar situatia materiala si divergentele pe care le aveam cu tata in materie de unde sa dau la facultate nu mi-a permis sa-mi urmez directia personala, asa ca m-am intors trista la Bucuresti si m-am inscris la Spiru Haret, unde, spre bucuria mea, nu toti colegii erau batuti in cap. Ba chiar am avut placerea sa dau peste cativa foarte destepti.

In timpul facultatii am avut ocazia sa ma mai reevaluez si sa-mi dau seama ca poate inclinatiile mele aparent absurde spre multe domenii nu sunt chiar aleatorii. Pareau sa se muleze foarte bine pe ceea ce inseamna un viitor specialist in geopolitica sau studii strategice. Asa ca m-am decis sa urmez in viitor o cariera in domeniu. Culmea, ideea mea de atunci a fost si cea care urma sa se materializeze dupa multe eforturi, cotituri si rasturnari de situatii.

La 20 de ani am avut placerea sa-l cunosc pe Subsecretarul General al ONU, in cadrul unei prelegeri pe care a tinut-o la SNSPA. In ciuda impresiei foarte bune pe care mi-a lasat-o vizita per total sbla bla, mi-am dat totusi seama ca nu mi-ar placea de nici o culoare sa fiu ambasador. Ceea ce visasem de atatia ani de fapt… nu mi se potrivea. Nu vroiam sa fiu eu cea din lumina reflectoarelor, nu-mi doream sa rostesc discursuri, sa ma fac placuta, sa conving sau sa pledez pentru vreo cauza. Vroiam sa fac parte din echipa de strategie din spate si sa analizez situatii.

La 22 de ani am terminat facultatea. Mi-am luat licenta cu 10 (asa cum devenisem complet obsedata sa reusesc), dupa mult prea multe nopti nedormite si zile intregi petrecute in biblioteca. Aveam un elan urias. Vroiam sa ma angajez repede, sa fiu un bun specialist si sa-mi contruiesc o cariera stralucita. Am vandut apartamentul din Cluj pe care il mostenisem, ma reintorsesem la Bucuresti si cu o suma maricica de bani si ma apucasem de treaba. Cautam job, cautam si un apartament in care sa ma mut pe cont propriu din banii mei. Dar nu am gasit nici un loc de munca in domeniul in care vroiam, preturile la apartamente crecusera extraordinar de mult intr-un interval de 2 luni, si iata cum ramaneam cu buza umflata.

Dupa cateva luni de cautari, am fost nevoita sa ma declar invinsa. Planul meu esuase, asa ca era nevoie de altul. Dezamagita complet de tara aceasta de pilosi si puturosi am decis sa plec la masterat afara. SUA si Elvetia erau pe lista cu cateva facultati. Am inceput sa-mi depun dosarele peste tot unde am fost tentata, dar ulterior, dupa mai mult contact cu persoane din SUA mi-am dat seama ca nu mi-ar placea sa locuiesc acolo, ca nu-mi place umorul lor prostut, superficialitatea lor etc. Asa ca m-am orientat exclusiv catre Elvetia, de unde am fost acceptata la toate universitatile unde aplicasem. Eram foarte bucuroasa, cel putin in prima instanta.

La 23 de ani, eram in prag de plecare, doar ca oricat as fi incercat sa ma vizualizez in Elvetia, sa-mi vad viata acolo, nu reuseam, eram o figurina de carton lipita peste o scena pictata in acuarela. Pur si simplu nu eram din filmul ala. Cu mare tristete, dar fara nici un regret, am renuntat si la planul acela. O cariera minunata intr-un loc de care nu apartin si in care nu m-as fi simtit niciodata acasa nu suna deloc a fericire pentru mine.

Tot la 23 de ani l-am cunoscut si pe actualul meu prieten, Catalin, langa care sunt foarte fericita.

Dupa ce indoielile cu privire la Elvetia aparusera, m-am simtit coplesita si am vrut sa plec undeva departe de tot. Asa ca mi-am facut bagajele si am plecat departe de tot. Pe un alt continent chiar, in Tunisia. Mi-am facut rezervare la un hotel de 5 stele cu spa si toate draciile la care te poti gandi, pentru ca meritam, si am plecat singura . Am strabatut toata tara in lung si-n lat si m-am intors in tara cu o multime de suveniruri, cele mai bune curmale din lume, bronzata si o noua stare de spirit.

La intoarcere mi-am gasit rapid un job bine platit, dar unde nu m-am simtit deloc in largul meu. Am rezistat o perioada dupa care am plecat. M-am inscris si la masterat in tara, spre bucuria lui tata, la ASE, unde nu mi-a placut nimic cu exceptia a vreo 5 colegi. A fost in continuare o perioada tulbure pe plan profesional. Eram inca departe de ce-mi doream, tocmai fusesem respinsa la un concurs pentru un post in MAE si am inceput sa iau in considerare si alte alternative. Am aplicat pentru diverse alte joburi si din alte domenii si eram mai derutata ca oricand.

La 24 de ani lucram intr-o firma de research unde, evident, nu mi-a placut, pentru ca nu mi se potrivea deloc. Nu ma simtitsem niciodata mai straina de ceva ca atunci. Intr-un final am renuntat si la asta si am luat-o de la capat. Fiindca eram la master la ASE la Facultatea de Marketing, era cam greu sa il las balta complet si sa reincep altul (ma simteam batrana si ratata), asa ca am incercat o schimbare de ultima ora. Mi-am dat disertatia in geopolitica, adica ceea ce imi placuse mie de fapt de la bun inceput. Au urmat o multime de teste, o tona de rabdare, si intr-un final… iata ca incepe sa iasa soarele si pe strada mea si iata cum ma intorc la ceea ce de fapt stiam din anul 2 de facultate.

In acea vara am primit primul meu apart DSLR de la prietenul meu si am inceput sa invat fotografie. Pozam toate balariile, nu stiam sa focalizez, abia puteam sa scot obiectivul de pe aparat sau sa-i pun un parasolar. Tot cam pe atunci mi-am cumparat prima chitara.

La 25 de ani deja invatasem macar teoretic tehnica foto. N-as putea spune acelasi lucru si despre chitara. Facusem mii se poze oribile si studiasem alte cateva mii de poze, dar incepusem sa inteleg ce face o fotografie sa fie mai mult decat o poza. Spre sfarsitul anului am inceput chiar sa scot cateva carde macar decente. Am descoperit si dragostea pentru fotografia de natura si cea alb-negru si faptul ca nu-mi place sa pozez oameni.

La 26 de ani am facut mari progrese. Unele fotografii chiar imi plac si ma simt mandra ca sunt autoarea lor. In aceasta toamna mi-am facut si o carte in care am inclus fotografiile macro cele mai reusite si sper ca pe viitor sa mai scot si alte carti cu peisaje sau strada.

In august am vizitat Croatia, unde m-am simtit ca acasa si mi-a placut enorm. Iar din septembrie am facut un pas important pentru relatia mea: m-am mutat impreuna cu prietenul meu.

In prezent tocmai am cumparat un brad des si frumos, cadouri, decorez casa in stil sarbatoresc, iau colinde de pe net si ma pregatesc de “Mosul” .