Iubesc weekendurile, pentru ca imi dau ocazia ca in fiecare zi de luni sa ma intorc la birou ca dupa un concediu Ce poate fi mai frumos in ziua de azi decat sa ai timp? Timp pentru tine, timp pentru ceilalti, timp pentru leneveala, relaxare, distractie, iesit din casa, plimbat, iesit din oras sau din tara, vizitat, citit, cantat, sau orice va pofteste inima? Suna bine, nu? Inainte sa va bagati unghia in gat ca nu aveti acest timp la discretie, asa cum ati visa, si inainte sa ma injurati pentru ca eu il am (si va asigur ca nu il am sau in nici un caz in cantitatea ideala), aflati ca exista si persoane care, va vine sa credeti sau nu, nu stiu ce sa faca atunci cand au timp! Mai mult, ii face sa se simta incomod faptul ca au dintr-o data timp. Am sa va citez si un exemplu pe care l-am descoperit recent:

Eram obosita, satula, lipsita de chef, dar, daca imi luam cateva zile de concediu, ma pomeneam ca parca nu-mi gaseam locul acasa. Parca nu aveam ce face. Singurul lucru la care ma gandeam era sa imi termin treburile gospodaresti si apoi… Pur si simplu, simteam ca nu stiu ce sa fac cu timpul meu liber”.

Exemplul de mai sus nu este luat din vreo revista glossy, din vreo telenovela TV sau dintr-o emisiune gen “Din dragoste”. Este menit a ilustra imaginea de ansamplu asupra vietii post-angajare a unei vaste majoritati din societatea noastra, intr-un studiu psihologic cat se poate de serios. Citeam consternata pentru ca nu puteam sa concep ca sunt atat de multi oameni care nu stiu ce sa faca cu timpul lor.

In cercurile in care ma invart eu, aud mai mereu “n-am timp pentru tot ce imi doresc sa fac”. Uneori chiar eu ma oftic pentru ca nu reusesc sa includ in acele 24 de ore tot ceea as vrea sau mi-ar placea sa fac. Uneori pur si simplu imi doresc sa nu fac nimic toata ziua. Da, exact! NIMIC! Absolut nimic! Sa lenevesc pe canapea, sa ma uit la filme sau sa zac cu o carte in brate si atat. Fac in cea mai mare graba posibila treburile gospodaresti, pentru ca nu suport sa-mi pierd vremea cu asa ceva, stiind ca fiecare minut alocat curateniei/spalatului de rufe/etc, sunt luate din timpul meu.

Oare cum o fi sa nu ai nici un plan pentru tine? Sau sa nu poti sta pur si simplu sa te relaxezi? Sunt oameni pe lumea asta carora nu le place sa se relaxeze? Sau care nu stiu sa se relaxeze? Sunt oameni care nu au activitati care le fac placere in afara jobului? Sunt socata! Numai gandul in sine ma propulseaza intr-o inchisoare intunecoasa cu gratii reci in care mai degraba mi-as pune streangul de gat decat sa intru de buna voie.

Nu pot sa nu ma intreb: noi traim pentru a munci sau muncim pentru a trai? Pentu ca e o diferenta intre cele doua cazuri. Am cunoscut in viata mea cativa oameni “workaholici”, care pareau a trai efectiv pentru job. Erau trup si suflet pentru munca lor. Pana aici, chiar ii admiram, pentru ca eu si in cazurile de maxima implicare paream de o indiferenta crasa in comparatie cu ei. Asa ca o numeam dedicare sau pasiune. Nu vad nimic rau in a fi pasionat de munca ta, din contra! In loc sa-ti detesti jobul ajungi sa mergi cu placere la serviciu.

Dar ce faci atunci cand iti reduci intreaga ta viata la orele alea petrecute la birou? Cand te intreaba cineva ce faci in timpul liber si nu ai nimic de afirmat, e ingrijorator. La fel de ingrijorator e cand iti alienetzi prietenii si pe cei apropiati, motivand cu ocupatie. Psihologii confirma ca astfel de situatii constituie probleme demne de luat in seama, deoarece refugiul in munca se datoreaza unei nevoi acute de a fugi de propria ta viata. Sentimentul sensului si validarii pe care workaholicii il cauta in munca, ascunde o trauma cu care persoana respectiva nu se poate confrunta, astfel ca o evita. Deci nu este vorba de o simpla pasiune pentru un domeniu, ci de abandonul vietii personale scapate din frau, imposibil de gestionat.

Cum o fi mai bine atunci? Sa ai timp si sa nu stii ce sa faci cu el? Sau sa nu ai suficient timp pentru tot ce ti-ar placea sa faci? Eu aleg oricand a doua varianta, chiar daca e usor frustranta, pentru ca iti permite sa te faci util societatii, iti ofera acel venit cu care sa-ti poti satisface doleantele de consum si iti da posibilitatea sa petreci timp cu tine si cu persoanele apropiate. Cu putina grija, o buna separatie intre viata privata si cea profesionala si pastrand un echilibru intre munca si pasiunile personale, cred ca se poate, astfel, obtine un nivel ridicat de multumire. Pe cand fugind de tine si refugiindu-te in altceva, mintindu-te singur ca asta iti aduce fericirea, nu vei ajunge niciodata macar la un minim nivel de multumire. Satisfactiile profesionale pot da workaholicilor impresia de succes, dar e un succes aparent, pentru ca el vizeaza doar niste aptitudini pe care le ai intr-un anumit domeniu. Personal, este in continuare un esec.

Asa ca invatati sa va relaxati, oameni buni. In loc sa va puneti problema eficientei cand stati pe o banca in parc sau chiar pe propria canapea, mai bine bucurati-va de peisaj, de liniste, de vremea de afara, chiar de timpul ala pe care il aveti si pe care puteti sa-l “irositi” in sfarsit fara rasuflarea sefului in ceafa si mustrarile aferente. Abia in timpul ala liber puteti sa faceti ce vrea muschiu’ vostru. Bucurati-va de el, ca si asa e putin!

E interesant felul in care fiecare persoana percepe fotografia. Pentru aproximativ toata lumea (si chiar nu cred ca exista multe exceptii), fotografia este incercarea de a retine o clipa, de a opri timpul si a-l conserva pentru mai tarziu. Sunt sigura ca multe persoane fac fotografii pentru a nu lasa momentul sa se piarda, iar intr-o masura destul de mare si eu impartasesc aceasta idee. De foarte multe ori, cand ma aflu in vacanta, fac poze “de vacanta” pentru a conserva undeva, intr-un album personal, amintirile respective din locuri pe care poate nu le voi mai revedea niciodata sau pe care, desi le voi revedea, asa cum puncta foarte bine si Rontziki, nu le voi mai putea revedea in acelasi mod, pentru ca ceva din cadru intotdeauna se schimba.

In plus, memoria este limitata intr-o societate a vitezei in care suntem fortati sa inmagazinam zeci si sute de lucruri, zi de zi. Unde mai incap si amintirile noastre? Dupa parerea mea, si teama de a pierde acele amintiri ne determina sa apasam declansatorul. Suntem perfect constienti ca acea clipa moare si trebuie sa profitam de ea. Adevarul e ca am uneori momente cand imi doresc sa retraiesc in minte capitole din trecutul mai mult sau mai putin indepartat, iar atunci ma intorc la albumul corespunzator amintirii cu pricina si ma bucur de  trairile pe care mi le inspira fiecare poza, bucuroasa ca le pot viziona. Reactia este cam in unanimitate aceeasi: zambesc.

Pe de alta parte, eu fotografiez si din alt motiv, nu doar pentru conservare. Ca fotograf (desi momentan doar amator), stiu ca o fotografie este cu adevarat frumoasa cand trezeste unui om anumite stari puternice (asa cum le simtim cand ne aflam efectiv “acolo”), cand nu este doar o imortalizare a momentului. Nu stiu daca ati constatat, dar de multe ori observati un moment superb din natura sau infatisand anumite persoane, obiecte sau locuri, dar dupa ce descarcati poza in calculator sau developati filmul, constatati cu tristete ca poza nu este chiar conforma cu realitatea ai caror martori ati fost; pur si simplu, ea nu se ridica la inaltime. Ba din contra, ori e prea arsa, intunecata, miscata, fara profunzime, cu prea multa profunzime, ori nu surprinde acel “CEVA” care v-a determinat sa va doriti sa conservati acea poza. Ce mai, nu arata la fel, nu ati reusit sa o redati intocmai asa cum ati vazut-o.

Ei bine aici intervine fotograful, artistul, cu talentul lui. A reusit sa redai un moment (pe film sau digital, nu conteaza), este o arta care in 99% din cazuri nu presupune doar apasarea butonului, cu o atenta analiza si tehnica aferenta. Ceea ce vreau eu sa fac atunci cand fac poza este, nu doar sa pastrez momentul, ci sa impartasesc si altora ceea ce am simtit atunci, in acel anume moment. O mare fotografa, Diane Arbus spunea: “I really believe there are things nobody would see if I didn’t photograph them”.

Toata lumea poate poza un copac, dar numai cativa il poate poza intr-un anume fel, pentru a te determina pe tine, ca privitor, sa vezi exact ceea ce a vazut el. Asa ca, inainte sa apas, intotdeauna ma intreb: “ce vad eu de fapt si ce il face pe acel ceva sa il simt atat de special, si cum sa fac aceasta poza pentru a transmite acel ceva care ma face sa imi doresc sa conserv poza?” Iar cand am reusit sa redau acest lucru, abia atunci simt ca misiunea in care m-am implicat a avut succes.

Deci, in concluzie, in viziunea mea se mai adauga un “ceva” la nevoia de a pastra momentul. Vreau sa il pastrez asa cum il simt si vreau sa va arat si voua celor care nu ati fost martorii acelui moment, cat de minunat a fost si mai ales de ce a fost minunat.

La initiativa dom’soarei Kirb, am alcatuit si eu o lista cu autorii mei preferati, organizati alfabetic. Cred ca am mai alcatuit oarecum o astfel de lista pe facebook, dar in cazul respectiv am ales doar scriitorii care m-au influentat in mod deosebit. De asemenea, tot pe aici pe blog ati mai gasit in mod sigur articole si lepse despre ce scriitori m-au influentat si in ce mod, dar acum ii voi enumera pur si simplu pe cei care imi plac. Pentru ca.

A – Asimov, Isaac

B – Barbusse, Henri; Bukowski, Charles; Bulgakov, Mihail

C – Camus, Albert; Cehov, Anton

D – Dostoievski, Feodor; Dumas, Alexandre; Dickens, Charles

E – Eco, Umberto; Eliade, Mircea

F – Fowles, John; Fante, John; Flaubert, Gustave; Faulkner, William

G – Gogol, Nikolai

H – Hesse, Hermann; Huxley, Aldous; Hemingway, Ernest; Hugo, Victor

I – Ibsen, Henrik

J – James, Henry

K – Kafka, Franz

L – Le Clezio, Jean Marie, Llosa, Mario Vargas

M – Marquez, Gabriel Garcia; Miller, Henry; Makine Andrei; Maugham, W. Somerset

N – Nabokov, Vladimir

O – Orwell, George

P – Pamuk, Orhan; Plath, Sylvia; Poe, Edgar Allan

S – Saramago, Jose; Sabato, Ernesto; Sartre, Jean Paul; Shakespeare, William; Steinbeck, John; Shaw, George Bernard

T – Turgheniev, Ivan, Tolstoi, Lev; Twain, Mark

V – Vonnegut, Kurt

W – Wilde, Oscar; Wells, Herbert George

Din literele care lipsesc ori nu-mi place nici un autor, ori n-am intalnit vreunul al carui nume sa inceapa cu acea litera . Se mai intampla.

Am primit de la Rontziki o leapsa despre lectura, carti si autori, asa cum imi place mie mai mult, asa ca o onorez de indata, ca tot e sambata si mi-e prea lene sa ma misc de unde mi-am facut culcusul.

1. Daca vi s-ar propune sa va scrieti biografia, carui scriitor i-ati incredinta sarcina aceasta?

Lui Hermann Hesse.

2. Care sunt motivele pentru care i-ati incredinta lui sarcina aceasta?

Pentru ca scrie extraordinar de frumos si te face sa traiesti fiecare fraza si experienta a personajelor ca pe propria ta viata. Cuvantul cheie e “profunzimea”, pentru ca te poarta pana in strafundurile lucrurilor, nu lasa nimic explorat doar la suprafata. Si in plus, are un dar de a povesti cu un calm neobisnuit pentru un european si o intelepciune de care cel putin eu sunt inca departe.

3. Este sfarsitul lumii. Ce carte ati pune in capsula cosmica pentru a pastra o « urma» a umanitatii?

Despre fericire, viata si multe altele – Conversatiile lui Dalai Lama cu Rajiv Mehrotra. Poate altii vor avea mai multa sansa la fericire, fiindca noi ne incapatanam sa o ocolim, cultivand orice alt sentiment decat cel care ne aduce fericirea.

4. Cum arata pentru dvs pauza ideala pentru a citi o carte?

Sa fie intr-o vara, la Constanta pe faleza de vis-a-vis Cazino, pe pietrele din mini-gradina aceea, cu valurile marii pe fundal si lumina solara din belsug. Si cu varianta realista, care suna cam asa: acasa, cu geamul larg deschis sa intre aer si soare, muzica clasica pe fundal, iar eu pe canapea, cu o perna comod asezata la spate, un ceai cald si prajiturele asortate din care sa ciugulesc in timp ce citesc.

5. Daca ati avea puterea de a « sterge » un personaj de roman care ar fi acesta?

Ei, cum sa sterg personaje din carte? Chiar si cele mai nesuferite au un farmec aparte.

6. Care sunt motivele pentru care ati scoate acest personaj?

Nu-l scot, nene.

7. Cati kilometrii ati merge pentru a gasi o carte ?

La cat de comoda si lenesa sunt? Maxim 2. Daca nu dau de ea pe parcurs, o comand de pe net . Sa vina muntele la Muhammed!

8. Daca ar fi posibil sa va intoarceti in trecut ce scriitor ati vrea sa intalniti ?

Pe Dostoievski.

9. Care ar fi primele cuvinte care i le-ati adresa (In afara de « Buna ziua ») ?

Stati sa invat rusa intai si va spun .

10. Descrieti biblioteca visurilor voastre.

O camera nu foarte mare, dar cu o fereastra cat mai mare orientata spre sud, un semineu, langa care sa am un fotoliu mare, pufos si comod in care sa ma cuibaresc cu cartile (merge si canapea, cu conditia sa fie pufoasa). Peretii sa fie ocupati de rafturi pline cu carti, unde sa gasesc operele complete ale scriitorilor mei preferati, romane conetmporane, de ufologie, autori noi pe care abia ii descopar, carti de arta (pictura si fotografie), carti de filosofie, texte budiste, de istorie a civilizatiilor si lucrarile marilor psihologi. Undeva langa geam sa am si un bonsai mare si frumos, o fantana de apartament, iar in mijlocul camerei, langa fotoliu si semineu, sa existe o masuta de cafea unde sa-mi tin, evident, ceainicul plin cu ceai aburind si farfuriuta cu prajiturele.

Nu stiu daca se mai regaseste cineva in aceasta afirmatie, dar cel putin eu sunt intr-o permanenta cautare a unui “the one”, iar cand spun asta nu ma refer neaparat la barbati, cum s-ar putea interpreta la prima vedere, ci ma refer la absolut orice ajunge sa faca parte in vreun fel sau altul din viata mea, de la o banala guma de sters, pana la farfuria unui ghiveci sau o placinta cu dovleac, prietenii cu care ma inconjor, jobul din care imi castig painea si evident, omul langa care ma trezesc dimineata.

Fiecare alegere presupune initial o atenta si meticuloasa cautare, cantarire a balantei, argumente pro-contra si intense dezbateri mentale intre multiplele mele ego-uri, pentru ca intr-un final sa se incheie cu o concluzie de care sunt pe deplin multumita. Cel putin pe moment. E un adevarat ritual care ma face foarte fericita. Oricum as da-o, caut “ceva”-ul cel mai apropiat de perfectiune. Daca nu ma multumeste in totalitate sau macar 99,9% (desi dupa o asemenea analiza foarte rar se intampla sa nu aleg corespunzator) renunt, sau in cele mai blande cazuri aduc completari, inlocuiesc si revizuiesc. Tai in carne vie daca decizia mi se pare prea departe de acea perfectiune spre care aspir ca o mare perfectionista ce sunt.

Problema e ca analizele sunt uneori complexe, iar datele de care dispun sunt incomplete, astfel ca analiza se transforma in pura speculatie orbecaind prin bezna, ghidata numai de firava scanteie a intuitiei. Alteori ideea pe care o am despre “the one” se schimba si ea odata cu mine, uneori fundamental, astfel ca ma vad nevoita sa ma debarasez de vechitura si sa imi actualizez realitatea, armonizand-o cu noile preferinte. Totul e bine si frumos atata timp cat nu te incrancenezi de alegerile respective. Daca in privinta obiectelor, schimbarile de preferinte nu genereaza mari dileme, pentru ca in majoritatea cazurilor se pot inlocui usor daca situatia impune, cand vine vorba de prieteni, iubiti sau cariere consecintele alegerilor sunt automat mai profunde, uneori cauzatoare de mari confuzii si uneori chiar depresii. Ma intrebam la un moment dat… Oare va inceta vreodata cautarea?

Goana dupa “the one” devine uneori obositoare, frustranta si stresanta, pentru ca a cauta idealul presupune o concentrare pe rezultatul final, de care uneori nici nu suntem siguri, pierzand din vedere “calatoria” care ne duce acolo. Uneori avem nevoie de un drum foarte scurt pentru a ajunge la destinatie si a ne bucura de rezultat, dar de cele mai multe ori drumul e lung si anevoios, plin de hartoape, avalanse si fundaturi. Si apoi trebuie sa ne gandim, ce facem cu restul vietii daca ajungem la destinatie imediat? Ca perfectionista convinsa cum sunt, am invatat ca e bine sa stii ce vrei de la viata si sa-ti urmaresti visurile, dar nu e bine sa cauti o finalitate ACUM, fiindca nu mai ai dispozitia necesara ca sa astepti, nu mai ai rabdare sa cauti, nu mai poti trece prin inca un esec. Ei bine, experienta proprie imi spune ca nu este indicat sa vrei ca experienta actuala sa fie si “ultima”. In primul rand, pentru ca nu am sti sa o gestionam fara un bagaj bogat de toleranta, intelepciune si cumpatare deja acumulata pe baza esecurilor de care fugim manand pamantul, si in al doilea rand, pentru ca singura noastra finalitate este tarana unde ne vom intoarce cu totii supusi fara drept de apel. Pana atunci insa, bucurati-va de cautare. “The one” e in fiecare etapa.

Ce ti-a parut o haina perfecta pentru tine ieri s-ar putea ca azi sa-ti para o zdreanta uzata. Asta nu inseamna de fapt ca ceea ce ai ales ieri era gresit, din contra, ai ales exact ceea ce ti se potrivea, doar ca acum in prezent nu mai esti omul de ieri. la fel cum un partener din trecut s-ar putea sa-ti para o pierdere de vreme acum, dar el a fost exact ceea ce iti trebuia atunci, a fost experienta potrivita pentru momentul respectiv, fie ca unora ne place sa acceptam acest lucru sau ba. Persoanele care construiesc relatii de durata care ajung sa se intinda si pe zeci de ani tind sa fie catalogate drept “suflete pereche” si identificate cu doua persoane care si-au gasit acel “the one”. Dar adevarul e ca si alte persoane care poate au avut mai putina sansa in dragoste au avut parte de destui “the one”, singura diferenta stand in faptul ca unii oameni au evoluat in aceeasi directie, ramanand in continuare “the one”, pe cand altii nu.

Nu exista alegeri gresite, ci doar alegeri pe care le-am simtit candva potrivite, iar acum nu mai suntem de aceeasi parere. Eu una nu as incepe sa ma contrazic cu mine insami, pentru ca mi-e teama ca as ajunge pe o canapea confortabila mult prea des. Daca acele alegeri s-au dovedit ulterior a fi nepotrivite nu inseamna decat ca in perioada ce a urmat ne-am schimbat asteptarile, perceptiile si preferintele. Ne reinventem in permanenta, la fel cum si totul in jur se schimba, de asemenea. Asa ca in viziunea mea, omul ar trebui sa caute sa se cunoasca in permanenta, sa dezvolte o relatie cu sine suficient de stransa incat sa-si inteleaga nevoile si dorintele, fara insa a se crampona de un “el” dintr-un anumit moment. La fel cum ar trebui sa nu caute un “the one” care sa ramana neschimbat, fiindca asa ceva nu exista. Mintea tinde sa zburde uneori spre viitor, focalizandu-se pe ceea ce nu avem, si spre trecut, blamand ceea ce am avut si n-am pastrat corespunzator sau ceea ce am gresit, dar ea trebuie disciplinata pentru a ramane in prezent, singurul real si creator de “ceva”.