Stigmatul singuratatii
Traim intr-o societate care, in ciuda progresului tehnologic cu care se lauda, si a emanciparii individuale, sufera in continuare la un anumit capitol: perceptia asupra existentei/absentei unui partener de viata. Oare e posibil ca niste oameni ai secolului XXI, atat de evoluati profesional si care depun semnificative eforturi sa-si dezvolte abilitatile innascute si capete altele noi, sa ramana atat de inapoiati, purtandu-si cu stoicism ochelarii de cal, la capitolul mental?
Si iata de ce spun asta: o femeie (mai rar barbat, dar nu am sa abordez in acest post discriminarea intre sexe) care nu are un partener de viata, chiar daca nu este blamata in mod direct sau ocolita ca o ciumata, este automat stigmatizata si privita cu mila. Ca vai, saraca, nu are pe nimeni. Mai ca nu-ti si zic in fata “lasa, ca o sa apara EL candva”. Desi unele persoane chiar o si rostesc cu voce tare. De unde pana unde aceasta nevoie imperioasa de a fi cu cineva, sau… nu esti nimic!? Suntem bombarbati din mass-media de toate tipurile cu fel de fel de mesaje (prin toate canalele de comunicare posibile) care autoinduc publicului ca nu reprezinta nimic, daca nu e iubit de o alta persoana.
Ei bine am sa contrazic mesajul acesta. Viata de “single” nu “suge”, asa cum vor unii sa lase sa se inteleaga. Exista o multime de avantaje pe care le ai nefiind intr-o relatie. Da, si o relatie (cred ca se cere a specifica – o relatie care merge) aduce o multime de avantaje, dar mi se pare deplasata comparatia. Fiecare trebuie luata ca atare si nici una din ele nu aduce exclusiv dezavantaje. De asemenea, mi se pare aberant sa insir eu avantajele si dezavantajele fiecarei situatii, intrucat ele sunt percepute pur subiectiv de fiecare persoana in parte. Totusi, ceea ce pot afirma din amintirile pe care le am din viata mea de “single”, este faptul ca a nu fi intr-o relatie iti da mult timp pentru tine, pentru prietenii tai, plus o libertate si o disponibilitate de alegere care iti face viata cu adevarat picanta si interesanta.
Nu vreau sa las a se intelege ca a fi intr-o relatie inseamna a nu mai avea libertate si picanterie. Dar sa fim seriosi, esti cu acelasi om zi de zi, nu mai cauti nimic, ai gasit, acum te bucuri – e vorba de o alta etapa aici. Poate fi minunat, dar nu mai e “palpitant”. Sunt lucruri diferite, iar diferit nu e sinonim cu “nasol”. Si relatiile, dar si lipsa lor, sunt frumoase in felul lor, diferit. Problema este ca unii oameni care se afla intr-o anumita etapa a vietii lor in care nu au un partener, traiesc cu impresia ca viata lor va deveni mai minunata din clipa in care isi vor gasi “jumatatea”. Nimic mai fals. Viata lor se va schimba, intr-adevar, dar nu se va imbunatati.
Argumentez: atata timp cat nu te simti complet confortabil si fericit cu propria persoana, nu te vei simti mai bine langa altcineva, ci mai rau. De ce? Pentru ca toate vulnerabilitatile pe care le ai si punctele unde simti un gol pe care te astepti sa-l umple celalalt, vor deveni niste asteptari proiectate asupra celuilalt. Vei considera ca e datoria “lui” sa umple acele goluri si sa te faca fericita. Ei bine, nu e datoria nimanui sa faca un alt om fericit, decat pe sine. Nu e egoism, e o realitate. Pasind cu lacune intr-o relatie, nu vei face decat sa le adancesti. Lucrurile vor merge prost si te vei simti ca intr-o inchisoare. Poate de aici si vorba ceea celebra: “rau cu, dar mai rau fara”. De ce am cuantifica satisfactia personala in functie de cat de mizerabil ne simtim?
Nu era oare ideea sa fim fericiti in relatie? Nu plecasem oare de la gandul ca atunci cand va aparea “EL” viata va deveni roz? Si atunci de ce e gri, si nu roz? Ei bine, de-aia, pentru ca nu te simteai ok single. Aici e marea buba pe care prea putini o iau in considerare. Cel mai bun lucru pe care il poate face o persoana care e singura, daca doreste sa fie fericita cand va avea o relatie, este sa dezvolte o foarte buna relatie cu sine. Am mai spus-o si o repet ori de cate ori am ocazia. Cea mai importanta relatie din lumea asta e cea pe care o ai cu tine. Acolo trebuie sa lucrezi sa iti fie cu adevarat bine si sa te simti cu adevarat confortabil. Si desi poate parea paradoxal la prima vedere, odata rezolvata aceasta problema, si relatia cu ceilalti se va imbunatati simtitor.
Atunci cand nu ai asteptari de la altii (care decurg din vulnerabilitatile noastre mentale, pana la urma), nu vei fi nici cicalitoare, nici dornica de a-l controla pe celalalt, nici posesiva, nici geloasa si nici nu vei turna cu ploi de reprosuri asupra iubitului pentru toate lucrurile pe care te asteptai ca el sa ti le ofere, dare pe care el nu le indeplineste asa cum ai fi vrut tu. Numai ca, desi unii oameni inteleg ca nu este bine sa ai asteptari, nu pot sa aplice aceasta teorie, deoarece a intelege rational e una, si a constientiza si implementa e alta. Pana la urma, toate aceste nevoi exagerate (in special cea de a-l controla pe celalalt!) si asteptari nerealiste apar din cauza ca relatia cu propria persoana nu a fost suficient dezvoltata, nu s-a incercat rezolvarea unor probleme mai vechi care au produs rani, sau nu exista in unele cazuri.
E adevarat, nici mediul in care traim nu ajuta. Experienta proprie imi aminteste de atitudinea “societatii” cand vine vorba de femei singure. Revenim la fraza aceea de la inceputul post-ului: “vai, saraca…”. De ce “saraca”? E invalida? Traieste la limita saraciei si nu se poate intretine? De unde pana unde atata mila? Imi aduc aminte cu aceasta ocazie cum, chiar prieteni si cunostinte apropiate, nu puteau sa ma creada ca ma simt bine asa, de una singura, si nu am nevoie neaparata sa ma vad cu cineva sau sa am o relatie. Ridicau o spranceana, insistau si incercau cu orice sa ma cupleze/sa-mi faca “lipeli” 
cu tot felul de amici/colegi/rude/cunostinte… ca “biata fata”, adica eu, sa nu mai fie asa de singura.
Cred ca e momentul sa lasam mentalitatile bunicii acolo unde le e locul, cu un secol in urma, si sa vedem realitatea asa cum e. Nu toti ne intalnim “jumatatea”, sau nu toti ne-o intalnim in acelasi moment al vietii. Fiecare dintre noi avem nevoie de anumite experiente care sa ne formeze si sa ne pregateasca pentru a putea avea acea relatie. Pur si simplu nu ne nastem pregatiti, iar contextul actual nu favorizeaza rezistenta relatiilor. Munca ocupa mult timp din zi, astfel ca avem destul putin timp la dispozitie pentru a fi efectiv “acolo”, in relatie, suntem in plina criza economica, multi sufera pe plan financiar, dar trebuie sa ne formam o cariera pentru a ne permite luxul de a avea o familie pe care sa o si intretinem. Iar asta presupune timp. E un cerc vicios. In plus, emanciparea femeii nu o mai face atat de docila si supusa barbatului. Daca pe vremea bunicii, femeia trebuia sa inchida ochii si sa suporte orice tratament ar veni din partea sotului, pentru ca divortul nu era tocmai acceptat ca solutie, acum si ea are un cuvant de spus si poate oricand sa nu tolereze anumite lucruri, chiar daca asta ar insemna sfarsitul respectivei relatii sau casnicii. Iar sincer, intre o relatie care nu merge/un barbat care nu stie sa respecte o femeie si singuratate, as alege oricand a doua varianta.
binevenit postul tau.
in plus,o viata bogata,completa presupune trairea unor experiente diverse si mai mult ,chiar complementare sau opuse : viata de cuplu – singuratate( care are,da o valenta extraordinara de “crestere ” si implinire cand e traita corespunzator) ,momente bune- situatii dificile,bogatie – austeritate si asa mai departe.
in plus,dinamica naturala a vietii presupune trecerea prin situatii variate
exista o singuratate a femeii de 30 de ani si o alta a celei de 70; si cu siguranta – ambele au un …rost.
Imi place atitudinea din postul asta si chiar ramasesem cu gandul la cel de dinainte, cu serviciul si cu asteptarile noastre de a ne implini serviciul.
@Sabina: De acord, e nevoie sa treci printr-o paleta mai variata de experiente si emotii. Fiecare etapa are farmecul ei, iar daca tii neaparat sa intervii in cursul firesc al lucrurilor nu faci decat sa deviezi de la el si sa ai si mai mult de tras pentru a indeplini ceea ce doresti. Poate ca, pana la urma, e nevoie de mai multa relaxare si o mai putina incrancenare in lupta cu ceea ce-ti apare in viata.
Ca e obicei, ai perfectă dreptate!
, că parcă am uitat şi ce scriai tu pe aici şi aveam nevoie de o reamintire 
Cel mai important e să-ţi fie bine cu tine şi asta se rezolvă cu sinele, nu va veni cineva din afară să regleze, ca să zic aşa, această relaţie…
Cred că sunt într-o fază mai aiuristică, de amnezie aşa
Mie-mi convine de minune sa fiu single si nu, nu am nevoie o prietena care sa emita pretentii si sa indeparteze toate celelalte femei din viata mea [cam 70% din prieteni sunt fete]. Am fost mult mai nefericit intr-o relatie care nu mergea, decat sunt acum, single. Ma enerveaza si culplurile care nu socializeaza cu oameni single.
Unele femei mai si victimizeaza sau se trezesc ca vor copil pe care nu l-ar face insa inafara casatoriei. Ce vi se pare mai traumatizant pentru mama si copil: sa faci un copil inafara casatoriei, sa fii de la inceput single mother si sa accepti asta, sau sa trebuiasca sa-ti imparti termorar viata cu un nenorocit care te face nefericita si pe tine si pe copilul tau pentru ca in final sa ajungi tot single mother insa cu traume? Daca vreti sa va emancipati, trebuie sa dati cu piciorul ideilor preconcepute induse de familie, biserica, societate, etc.
@Rontziki: aiuristica, dar tii minte poezii din copilarie
@ggl: si pe mine ma enerveaza cuplurile care nu socializeaza cu oameni single. Nu inteleg de unde pana unde ii bagi pe ei intr-o categorie aparte, pe care o excluzi, doar pentru ca tu ai intrat in alta categorie, a oamenilor “impliniti”. Pana la urma suntem persoane individuale si ar trebui sa fim fiecare luati ca atare, nu in perechi. Si absolut, decat intr-o relatie cu cineva care ma freaca la creieri, muuult mai bine singura.
Un copil e o uriasa responsabilitate pe care multi nu o constientizeaza, si da, pleaca din start cu o multime de issues si prejudecati induse de dogme bisericesti sau cutume din mosi stramosi. E foarte stranui cum pe de-o parte toti ne credem oamenii viitorului, dar la capitolul gandire suntem tot in evul mediu. Ma rog, din fericire, exista si exceptii. 
Eh, cand vine vorba de copii deja devine si mult mai complicat. Multi vad copilul ca pe o chestie draguta cu care vor sa se joace
Pe mine ma scoate din minti intrebarea aia “cand te mariti?”. Daca as avea libertatea de a impusca pe fiecare om care mi-a adresat-o, omenirea ar trebui sa se ingrijoreze mai degraba din pricina depopularii unor zone geografice decat in privinta epuizarii resurselor
Societatea noastra este astfel construita incat constrange indivizii (pe cei cu mai putina vointa si tarie) sa se angajeze in relatii pentru care nu sunt pregatiti si despre care nici nu si-au pus problema daca le sunt potrivite sau nu. Ma gandesc ca totul porneste de la prostia aia de vorba din popor (l-as scutura un pic pe al de-a ouat-o primul) cu pomul, casa si copilul, care-s musai de facut in viata.
Aoleu, cred ca scriu un post pe tema asta, ca si pe mine ma dispera.
Sa stii ca nu-i o idee rea. Eu am in draft unul, dar astept sa se intample ceva mai suculent (cum ar fi sa ma reintalnesc cu niste rude care sa ma bata la cap cu maritisul) ca sa pot scoate o postare vanjoasa. Am vazut eu ca nu iese nimic daca nu sunt plina de draci cand scriu
Abia aştept să contribui
@Ihrielle: Mie imi place ce scrii tu cand esti plina de draci
eu nu resesc decat sa sperii lumea cand sunt nervoasa
@Mimi: corect, nu poti inlocui cu nimic nevoia de a iubi si de a fi iubit, daaar, chestia e ca daca nu ai pe cineva, nu ai… Asta e, asta ti-e viata in acel moment. Si daca te stresezi sau nu te stresezi, situatia ramane aceeasi. Poate ca exista acea compatimire fata de cei care sunt singuri pentru ca cine are pe cineva se simte mai implinit decat atunci cand el era, la randul lui, singur si i-ar dori mai multa fericire si semenului sau. Dar nu mi se pare ok sa plecam de la premisa ca daca noi nu eram fericiti singuri, nici altii nu ar putea fi. Eu una stiu ca eram foarte fericita si implinita si de una singura si chiar ma irita generalizarea asta.
Sunt de acord cu aproape tot ce ai zis aici. Toate bune si frumoase cu viata de unul singur, numai ca uneori tot simti nevoia , fizica si emotionala, de a fi cu cineva. Chiar daca tehnologia a avansat atat de mult, s-au inventat atatea lucruri, inca nu am auzit de ceva care sa anuleze sau sa inlocuiasca dorinta de a iubi si a fi iubit.
Nu sunt nici eu de acord cu exprimarea milei fata de “biata fata” care este singura, desi cred ca undeva in adancul sufletului tindem sa ii compatimim pe cei care nu au pe cineva, dar stim ca isi doresc asa de mult sa intalneasca pe cineva. Chiar daca persoana singura nu are nevoie de mila nimanui, oricum nu-i foloseste la absolut nimic, probabil ca declanseaza in ceilalti un sentiment de compatimire. Nu stiu de ce. Cu toate ca eu una nu as vrea sa ii fie nimanui mila de mine daca as fi singura, acum cand stau si ma gandesc cred ca eu ii compatimesc intr-un fel in mintea mea pe cei pe care ii cunosc si nu au pe cineva. Ciudat …..