Am preluat de la Rontziki o leapsa despre prima mea calatorie pe meleaguri straine si profit de ocazia asta pentru a va povesti de o vacanta pe care nu am descris-o nicaieri pe blog, (pentru simplul motiv ca la vremea respectiva nu aveam blog) – calatoria in Tunisia.

Daca imi amintesc bine, in Tunisia am plecat in 2007, cand nu aveam nici un stres, intrasem la master in Elvetia si asteptam sa vina toamna ca sa plec si sa nu ma mai intorc. Prietenii mei – toti ocupati cu joburi, probleme si alte cele – , iubit nu mai exista in peisaj, asa ca m-am gandit sa utilizez intr-un mod placut timpul asteptarii – sa plec undeva in vacanta . Am gasit o oferta foarte tentanta pentru statiunea Hammamet din Tunisia, la un minunat hotel de 5 stele, asa ca am luat atitudine. Cum nimeni nu era disponibil pentru plecare (deh, nu toti erau atat de liberi ca mine), mi-am luat inima in dinti si am hotarat sa plec singura. Pana la urma de ce sa renunt la excursie, doar pentru ca altii n-au timp/chef/bani? Zis si facut…

Hotelul era un vis: nu stiu cate restaurante cu specific de care iti pofteste inima, baruri, cluburi, piscina afara, piscina inauntru, jacuzzi la piscina, jacuzzi in camera, N’spe mii de cosmeticale in baie, draperii de catifea brodata, perdele din tot felul de matasuri colorate, paturi uriase si pline de pernute cu ciucurasi arabesti, spa gratuit, masaj, fitness, sali de jocuri, magazine, toate la discretie in interiorul hotelului. De mancare nu mai vorbesc… Ca sa va faceti o idee, imaginati-va un bufet suedez cu torturi intinse pe vreo 4 metri de masa. Nici nu stiu daca am reusit, in tot sejurul, sa le gust pe toate. Oricum, m-am indopat porceste . Era pacat sa nu .

Initial am vizitat statiunea intr-un trenulet, am fost la parcul de distractii local si apoi la medina pentru cumparaturi. Desi eram multe kitsch-iosenii pe acolo, recunosc ca sunt unele lucruri care merita cumparate. Cosmeticele locale (in special cele din argila verde) sunt extraordinare! Imi pare rau doar ca nu am cumparat mai multe. Nu stiam, nu ma asteptam, sa fie atat de bune si de naturale. Daca aveti ocazia sa ajungeti pe acolo, mergeti cu incredere cu sacul. Alt suvenir de mentionat, pentru amatori, este narghileaua si tutunul aromat. Nici covoarele nu sunt de lepadat. Am vazut cateva atat de frumoase ca le-as fi luat pe toate acasa. Dar nu am reusit sa gasesc o modalitate de a le cara pana in tara fara sa-mi nenorocesc cardul pe aeroport. Poate voi sunteti mai inventivi. Preturile sunt de nimic, iar covoarele sunt persane originale. Alte lucruri frumoase – argintariile, parfumurile si condimentele. Dar sa nu uitati cel mai important lucru in Tunisia – TOTUL se negociaza. Si chiar poti scoate preturi foarte bune, daca stii sa fii “jidan”.

Dupa cateva zile de “shopping” si lenevit pe sezlong la soare, in timp ce angajatii hotelului ma serveau la botu’ calului cu cocktailuri colorate cu umbrelute, si dupa multa balaceala in mare, am considerat ca nu strica putina aventura. Mi-am cumparat imediat un bilet de excursie la Cartagina, cu tur prin Sidi Bou Said, El Gem si o lunga excursie prin Sahara. Pai nu? Sa merg pana acolo sa stau doar cu fundu’n selzolg?

Cartagina mi-a placut foarte mult, era ca o gradina botanica plina cu ruine ale vechii cetati, pe malul Mediteranei. Iar Sidi Bou Said a fost, de asemenea, interesant. E un oras cocotat sus pe un deal, ale carui case sunt toate vopsite doar in alb si albastru si unde poti admira panorama marii de la inaltime. E o priveliste superba. Pacat ca era cam innorat atunci, cand am fost eu. Pentru cine nu stie, la El Gem exista un Colosseum asemanator celul italian, care s-a pastrat destul de bine, iar in apropiere se afla un muzeu unde pot fi admirate mozaicuri imense, pereti intregi, cu tavan si arcade cu tot, datand din antichitate. Sunt cu adevarat impresionante. De acolo mi-am cumparat un kit de mozaic, ce continea bucati de mozaic local, lipici si tot ce-ti trebuia pentru a-ti construi propriul mozaic acasa. L-am pus cap la cap ca un “mare mester” zidar ce sunt, iar in prezent, mozaicul cu pricina si-a gasit locul in baia “pisicii” (de fapt, baia de serviciu) . Exista si cateva sculpturi interesante, foarte frumos lucrate, la fel de vechi.

Despre Sahara pot sa va spun ca a fost  experienta aparte, pentru ca locul cu pricina este atat de diferit de ceea ce avem noi in Romania… si nu pot (oricat m-as chinui) sa-i inteleg pe cei care spun despre calatoria in Sahara ca nu merita efortul sau banii. Eu cred ca e o blasfemie sa nu o vizitezi, daca ai ocazia. Sunt portiuni pietroase, portiuni cu nisip fin, altele cu stanci si putina vegetatie, iar oazele sunt minunate. In unele poti intalni si cascade, iar eu am avut marea bafta sa vizitez desertul intr-unul din acei ani atat de rari (cam 1 la 100) in care exista balti in Sahara, pentru ca a plouat.

Apusul in desert e extraordinar, iar rasaritul chiar mai spectaculos. Am petrecut o seara minunata intr-o oaza, departe de orice urma de agitatie, inconjurata de flori si palmieri, iar dimineata am luat-o de la capat, dar imbracata ca de mers la munte, pentru ca noaptea si dimineata in desert sunt cumplit de “racoroase”. Am oprit langa un lac sarat, la o medina de unde am cumparat, chipurile, cele mai bune curmale din lume. La vremea respectiva am fost foarte sceptica in privinta acestei aprecieri, dar dupa ce am gustat mai multe, de proveniente diferite, in Romania, am constatat ca nu e departe de adevar.

Apoi m-am plimbat (desi plimbat e impropriu spus, pentru ca a fost mai degraba o goana nebuna cu un sofer ca scapat de la sanatoriu) pe dune cu un jeep condus de un nene tunisian. Nu recomand experienta celor cu probleme cardiace sau care nu au reflexele foarte bine dezvoltate. Un coleg de “excursie” a iesit din jeep cu capul spart, iar altul cu nasul spart. Deci… tineti-va bine si cascati ochii la ce se intampla, pentru ca veti zbura, literalmente, cu masina. La capatul cursei am dat de platourile de filmare de la Star Wars. Atunci nu eram mare fana a filmului, asa ca nu m-au impresionat cine stie ce… dar acum sunt teribil de incantata ca nu le-am ocolit.

Desigur, nu puteam sa plec din desert fara sa calaresc o camila. Mi-am ales o camiluta tare simpatica, deloc gretoasa (sau macar nu in ora aia in care s-a aflat in compania mea), cu care am explorat Sahara pana aproape de granita cu Algeria. Ba chiar am si facut-o sa alerge. Amuzanta e costumatia pe care localnicii te pun s-o imbraci inainte de a te urca pe camila. M-am simtit ca o talibana in toata regula. Si aratam ca una. Dar a fost distractiv.

La intoarcerea spre statiune am vizitat o locuinta berbera, sapata in dune ca o galerie subterana cu camere ca niste grote. Cat se poate de primitive, dar oamenii au fost foarte ospitalieri. Ne-au primit cu bratele deschise (din fericire, doar la figurat), ne-au aratat cum traiesc, unde dorm si ce animale poseda. Aveau o multime de papagali mici si colorati (perusi) draguti foc, magari si… cam atat. Camilie nu aveau decat una, dar am aflat ulterior ca amaratii de rand n-au asa ceva, decat foarte rar. O camila costa cam 10.000 de euro si, spre surprinderea mea, chiar se fac cumparari de femei pe camile. Am aflat personal aceasta informatie, cand un tip, deloc urat, a intrebat-o pe amica mea de excursie cate camile vrea pe… mine . Eu am luat-o initial ca pe o gluma, dar tipul era cat se poate de serios. Deci fetelor, daca va ofera cineva camile, sa nu credeti ca e o gluma, ca va treziti cu valul pe cap in secunda doi.

Am mai petrecut inca o zi tolanita la mare la soare, cuprinsa de o lene incredibila… (cred ca-n ultima zi cel mai departe m-am deplasat pana la piscina exterioara) si m-am intors. Dar am ramas cu amintirea. Si cand te gandesti ca am plecat singura… Totusi, trebuie sa remarc ca exista unele mari avantaje cand pleci singur undeva. Pe langa independenta si libertatea absoluta, care sunt evidente… Nu depinzi de nimeni, de cheful nimanui; poti pleca oricand oriunde, fara sa duci munca de convingere cu nimeni. Vrei sa fii cu noaptea in cap pe plaja, nu tragi de nimeni sa se trezeasca odata cu tine. Vrei sa strabati toata tara in lung si-n lat, nu ti se urca nimeni in cap ca-l obosesti. Vrei sa cumperi pana faci cardul praf, nu te mustra nimeni ca esti iresponsabil Deci, da. A fost o excursie foarte foarte frumoasa. Spontana, neconventionala, dar una din cele mai frumoase pe care le-am avut vreodata.

Exista zile sau perioade din viata fiecaruia cand totul pare un mare morman de rahat, fiecare dimineata e un calvar si nu mai gasesti nici un motiv pentru care te-ai ridica din pat dimineata, pentru ca oricum stii ca va fi doar inca o zi de rahat in care nu faci nimic din ceea ce-ti place si totul e un mare to do list conceput de altcineva pentru tine, dar caruia trebuie sa i te supui obligatoriu. Mai rau e cand chiar tu te-ai bagat intr-un asemenea rahat si te intrebi oare ce naiba a fost in mintea ta si cum naiba ai reusit sa intri intr-o asemenea situatie?!

Suna cunoscut? Daca nu, atunci urmeaza mi-em greu sa cred ca este vreun om pe lumea asta care a trecut prin viata vesnic fericit, inconjurat de o aura intangibila de lumina. Nici macar Buddha nu se poate lauda cu o asemenea performanta. Si atunci ce faci in astfel de momente? Cum gasesti acea motivatie si putere interioara care sa te determine sa nu te mai simti mizerabil zi  de zi? Cand vezi ca nu mai ai timp nici sa te speli pe cap sau sa-ti tai unghiile, nici nu se mai pune problema sa iesi in oras, sa-ti vezi prietenii, sa te bucuri de iubit(a)/sot(ie)/copil/familie/animal de companie. Viata personala? Ce-i aia?

Cand iti privesti vechea viata plina de activitati placute, intalniri, tabieturi, ritualuri de rasfat si fericire indepartandu-se ca o amintire a ceva demult incheiat, nu poti decat sa te deprimi. Timpul tau era si pe atunci la fel de plin. Doar ca acum e plin de lucruri pe care nu vrei sa le faci, pe care trebuie sa le faci sau care iti provoaca sila. Le poti da naibii ocazional pentru a face ceea ce doresti in locul lor, dar te vei simti vinovat ca te distrezi in loc sa faci ceea ce trebuie sa faci. Chiar indraznesti sa te simti bine?! Ar trebui sa-ti fie rusine! Sau poti sa mai lasi de la tine si sa faci o treaba mediocra, distrandu-te de asemenea doar partial, dar in final vei fi dezamagit de prestatia ta sau de faptul ca nu te-ai distrat din plin cand ai avut ocazia. Desigur, exista si cei fara constiinta, pe care uneori chiar ii invidiez pentru lejeritatea cu care dau totul naibii pentru a se distra maxim.

Revenind totusi la cei mai constiinciosi… Desigur, poti ramane deprimat, te poti afunda in depresie si poti continua asa pana incepi sa iti perpetuezi noul comportament sau sa o iei razna. Mie una nu prea imi surad perspectivele astea. Sau poti cauta undeva, in interior, ceva care sa te ajute sa mergi inainte, o ultima urma de putere, o mica raza de lumina care sa-ti calauzeasca drumul prin benza in care te-ai afundat. Pare solutia ideala, dar cum faci asta?

In mod normal, as spune ca solutia vine intotdeauna din interior si nu trebuie cautata in afara. Degeaba cautam solutii practice prin jur, sperand ca ne vor solutiona problemele. Cand nu e timp si ai alte prioritati temporare, aia e. Ziua are tot 24 de ore si sarcinile sunt aceleasi – la fel de putin placute. Deci mare lucru nu ai ce sa schimbi la ele. Ceea ce poti schimba e atitudinea – unghiul din care privesti problema. Uneori uitam ca cele mai bune, cele mai marete lucruri in viata au fost realizate dupa o lunga perioada de munca asidua, sau dupa o serie de esecuri, dupa multe nopti nedormite, sau de oameni cu destine nefericite… oricum, cuvintele cheie sunt “munca” sau “chin” (sau ambele), indiferent ce presupune asta.

Mi-e usor acum sa pasesc pe gresia de la bucataria din casa “ideala”, fara a-i acorda o minima atentie sau importanta, la 4 luni dupa ce stateam in genunchi pe jos frecand la ea la 3 dimineata, semi-lesinata de oboseala si cu genunchii umflati de apa, dupa o zi intreaga de carat mobila si frecat podele si geamuri. Acum e curata si eu m-am obisnuit sa fie acolo lucind in lumina becului. Genunchii sunt bine merci dupa cateva doze de Movalis si starea de lesin a disparut dupa o portie santoasa de somn. Pentru ca asta e adevarul. Calvarul se uita, in cel mai rau caz ramane in amintire drept o intamplare  tragi-comica despre care radem si glumim peste zeci de ani cu nepotii. Ceea ce ramane e realizarea. Si cu atat mai mare ne e mandria cu cat stim ca a fost obtinuta dupa mari sacrificii.

Dar cum faci sa gasesti in interior acea forta care sa te ajute sa continui? Eu as zice ca e nevoie de inspiratie. Nu trebuie decat sa privesti in jur. Ceva, candva, la un moment dat va fi acea inspiratie care iti va servi exact motivatia de care ai nevoie. Nu trebuie decat sa casti ochii sa o sesizezi. Poate fi o persoana, ceva ce a spus o persoana, un film, o simpla replica de film, un rand dintr-o carte… practic orice. Pana la urma nici nu conteaza, atata timp cat ne insusim mesajul. Desigur, ti se da, nu ti se si baga in sac. E sarcina noastra sa depunem efortul psihic si mental sa implementam acea scanteie de inspiratie. Pe mine ma ajuta intotdeauna sa realizez ca daca las zile intregi sa treaca fara ca eu sa fiu fericita, macar un pic, inseamna ca am aruncat pe geam zile din viata mea. Poate nu e mereu roz, poate uneori e infiorator de greu, poate sunt zile in care nu gasesc nimic placut de care sa ma agat, dar trebuie, e datoria mea fata de mine, sa fac un efort de creativitate si sa storc placutul din neplacut, pentru ca nu pot, nu vreau! sa-mi irosesc zilele. Viata e pur si simplu prea scurta pentru a-mi permite luxul sa o scurtez.

Nu trece zi sa nu mi se ceara ceva pe strada: bani de o bere, sa apar in ceva reclame la tampoane, sa donez pentru copii bolnavi de leucemie, sa ajut diversi provinciali rataciti in capitala sa stranga cheta ca sa se intoarca la ei in sat, etc etc. Si nu pot sa nu ma mir ca in fata unor astfel de manevre sunt destui oameni care pun botu’ si scot banu’. De ce? De ce dati bani unora doar pentru ca va cer? Ultima oara cand cineva mi-a cerut ceva, i-am spus ca nu am, dar poate sa-mi dea el mie. Ei bine, da! Ce ziceti de asta? In loc sa va scotociti de marunt prin buzunare, de ce sa nu incepeti si voi sa le cereti ceea ce ei va cer? ”Da-mi si mie un ban, de-o paine”… “Dar da-mi tu mie, ca nici eu nu stau pe un sac de bani si azi parca n-am chef de munca.” Si iata una bucata cetatean de etnie roma (ca tigan e scos din dictionar) uitandu-se ca bou’ la poarta noua.

Da, batranicile sarmane in continuare ma induioseaza. Dar ceilalti puturosi n-au nici o scuza. Cum eu si ceilalti adulti responsabili ne putem misca zilnic sa facem ceva constructiv pentru societate, la fel o pot face si ei. Dar nu au chef, pentru ca e mai simplu sa iesi pe strada si sa ceri fraierilor care stau minim 8 ore pe zi in alta parte decat acasa tolaniti pe canapea, sa-ti dea din buzunarele lor. Si lucrurile nu se opresc aici. Ne-am invatat drept un neam de lenesi profitori, pusi pe tiganii oriunde se poate. Vrem poze, cerem unui prieten care se pricepe, ca sa ne scoatem pe moka. Vrem un design frumos, cautam in lista, sa vedem care din cei cunoscuti ne-ar face asta pe ochi frumosi. Dorim orice fel de servicii, le cersim pe gratis. Intindem mana si chiar o fortam pe a celuilalt, ca sa obtinem ceea ce ne dorim cu minimum de efort. De fapt, cu zero efort.

Am vazut de curand, circuland pe facebook, un citat simpatic al unui web designer. Nu l-am retinut intocmai, dar incerc sa-i redau esenta: “Ca designer, veniti la mine pentru ca eu sa creez pe gratis pentru voi. Atunci, la fel de bine, si eu accept seriviile voastre pe gratis. Trimiteti-mi tot ce stiti voi sa faceti mai bine, iar eu le voi accepta bucuros. Evident, fara sa va platesc pentru ele. Ce va iese voua din asta? Experienta si faptul ca ma multumiri pe mine “. Ia sa vedem care mai cere “chestii” pe moka. Am destul loc in casa pentru creatii de toate felurile . Si in continuare voi intoarce replicile cersetorilor, cand vor mai veni cu tupeu la mine sa faca apel la bunatatea si credinta mea in dumnezeu. Sa vedem cati din cei care cer isi vor baga mana in buzunar sa-mi dea mie bani, din exces de binevointa, credinta si caritate.

Azi dimineata am aflat trista veste despre moartea lui Steve Jobs. Desi total previzibila, stirea m-a intristat incredibil de mult. As putea spune ca e singura persoana pe care nu am cunoscut-o personal niciodata, dar a carui moarte m-a impresionat in vreun fel. Nu obisnuiesc sa fiu atinsa de stiri despre decesul unor personalitati cu care nu am avut niciodata vreun contact, dar in cazul lui Steve nici macar nu a fost nevoie de vreun contact personal pentru a-mi ajunge la suflet. Nu doar prin ceea ce ar fi spus intr-un anume moment, cat prin ceea ce a creat si a adus in viata mea.

Cand eram copil am vazut, la un moment dat, un film in care o tipa statea pe canapea cu un laptop in brate si scria de zor. Mi-a placut atat de mult imaginea respectiva, acel “mar” luminos, textura, designul, totul! incat mi-am facut un scop in viata din a avea un astfel de laptop, cu “mar” pe el. Era un Apple, evident, si nici macar nu mi-am putut imagina la vremea respectiva ce rol important urmau sa aiba acele “mere” in viata mea.

La vreo 15 ani dupa momentul “filmului”, mi-am cumparat primul laptop Apple. Era un MacBook Pro complet argintiu (varianta veche) si a fost dragoste la prima vedere. I-am pus si un nume – Tasha. Desi avea un pret exorbitant la vremea respectiva, nici macar nu mi-a pasat cat anume costa. Am intrat in magazinul iStyle, am aruncat o privire la placuta cu pret, am dat o fuga la banca si m-am intors acasa cu “minunatia” in punga. Chiar si vanzatorii de la iStyle au fost uimiti de rapiditatea tranzactiei. Si cat de fericita am fost eu cu Tasha!

Eram prima dintre toate cunostintele mele care avea Mac. Cei din jur cam ridicau o spranceana cand aflau ce posed. Nu prea isi justificau ei achizitia sau considerau ca Microsofturile sunt mai bune, mai performante, mai complexe… Aiurea, dupa maxim 5 ani, au devenit cu totii posesori de Mac si nici nu mai concep macar sa revina la un produs Microsoft. De ce? Pentru ca Mac-urile sunt frumoase, au un design inconfundabil, unic, unitar, sunt usor de utilizat si, desi la prima vedere par mai “saracacioase” in optiuni, ei bine nu sunt. Practic, orice idiot ar fi in stare sa opereze pe un Mac fara sa strice nimic si fara sa se rataceasca in meniuri alambicate. Sunt fata, nu ma pricep la calculatoare, asa ca nu am sa ma lansez in discutii tehnice pe tema asta , dar de un lucru sunt sigura: pe Mac nu am avut vreo problema sa fac ceva. In plus, nu crapa. Poti lucra linistit in orice program, fara sa iti treaca macar prin cap ca aplicatia respectiva ar putea sa iti joace vreo festa. Si poti sa-ti iei adio de la virusi. Nu exista asa ceva pe Mac. Nu ai ce sa iei, nu ai ce sa patesti. Motivul pentru care eu habar n-am de nici un program anti-virus sau virusi, cum arata sau cum se manifesta unul, e pentru ca nu am avut de ce sa ma preocup de asa ceva. Mac-urile pur si simplu MERG IMPECABIL.

Evident, dupa acest prim contact direct cu lumea “merelor”, tot ce mi-am cumparat in materie de gadgeturi, incepand din acel moment, a fost din familia “merelor”. Si asa va fi pana mor, atata timp cat se comercializeaza. Ii multumesc, pe aceasta cale, omului care a creat aceste minunatii care mi-au usurat atat de mult viata si care nu m-au lasat niciodata la greu. Un asemenea om, cu o asemenea viziune, capabil de asemenea inovatii, care a inspirat atatea generatii nu va fi niciodata uitat. In orice caz, nu de catre mine.

Ii doresc o reincarnare rapida si o noua viata cel putin la fel de prospera si implinita. Daca este ceva ce cu totii avem de invatat de la Steve este sa ne pretuim viata, sa fim noi insine, sa ne trezim dimineata cu un scop, sa ne construim singuri drumul si sa lasam ceva in urma, pentru ca asta e tot ce oferim omenirii din noi. Asta si amintirea a ceea ce am fost.

Va las cu cateva citate inspirationale cu care nu doar rezonez, dar care imi sunt adevarate principii de viata.

“Here’s to the crazy ones, the misfits, the rebels, the troublemakers, the round pegs in the square holes… the ones who see things differently — they’re not fond of rules… You can quote them, disagree with them, glorify or vilify them, but the only thing you can’t do is ignore them because they change things… they push the human race forward, and while some may see them as the crazy ones, we see genius, because the ones who are crazy enough to think that they can change the world, are the ones who do.”

“Almost everything – all external expectations, all pride, all fear of embarrassment or failure–these things just fall away in the face of death, leaving only what is truly important. Remembering that you are going to die is the best way I know to avoid the trap of thinking you have something to lose. You are already naked. There is no reason not to follow your heart.”

“Your time is limited, so don’t waste it living someone else’s life. Don’t be trapped by dogma – which is living with the results of other people’s thinking. Don’t let the noise of other’s opinions drown out your own inner voice. And most important, have the courage to follow your heart and intuition. They somehow already know what you truly want to become. Everything else is secondary.”

Desi ma aflu intr-o mare criza de timp in aceasta perioada, datorita unui curs postuniversitar care imi mananca sufletul, nu pot rezista lepsei pasate de Rontziki. Cand vine vorba de calatorii, innebunesc de entuziasm, iar leapsa cu pricina ma indeamna sa-mi pun la treaba neuronii pentru a alege topul celor mai ademenitoare 5 destinatii de vacanta unde as dori eu sa ajung. Foarte foarte dificil de ales, dar cat de placut!

1. Marea Bariera de Corali

E cel mai mare recif de corali de pe Pamant. Lasand la o parte cat de incredibil de ireal arata peisajul, imaginati-va cum arata sub apa. Numai ideea de a face poze sau scuba diving imi da palpitatii de fericire.

2. Galapagos

E un arhipelag minunat in Oceanul Pacific, unde vietuiesc testoase uriase, dar nu numai.

3. Bali

E o insula din arhipelagul indonezian, in Oceanul Indian, cu temple si un melanj cultural interesant de tip hindus si islamic.

4. Tibet

Chiar si sub ocupatie chineza, Tibetul va fi mereu inima budismului, pentru mine. Si pe langa peisajul superb de munte (de altfel cea mai inalta regiune montana din lume), Palatul Potala merita toti banii.

5. Kenya

Pentru ca mor dupa safari, animale salbatice africane, munti si mare. Ei le au pe toate.