Exista zile sau perioade din viata fiecaruia cand totul pare un mare morman de rahat, fiecare dimineata e un calvar si nu mai gasesti nici un motiv pentru care te-ai ridica din pat dimineata, pentru ca oricum stii ca va fi doar inca o zi de rahat in care nu faci nimic din ceea ce-ti place si totul e un mare to do list conceput de altcineva pentru tine, dar caruia trebuie sa i te supui obligatoriu. Mai rau e cand chiar tu te-ai bagat intr-un asemenea rahat si te intrebi oare ce naiba a fost in mintea ta si cum naiba ai reusit sa intri intr-o asemenea situatie?!

Suna cunoscut? Daca nu, atunci urmeaza mi-em greu sa cred ca este vreun om pe lumea asta care a trecut prin viata vesnic fericit, inconjurat de o aura intangibila de lumina. Nici macar Buddha nu se poate lauda cu o asemenea performanta. Si atunci ce faci in astfel de momente? Cum gasesti acea motivatie si putere interioara care sa te determine sa nu te mai simti mizerabil zi  de zi? Cand vezi ca nu mai ai timp nici sa te speli pe cap sau sa-ti tai unghiile, nici nu se mai pune problema sa iesi in oras, sa-ti vezi prietenii, sa te bucuri de iubit(a)/sot(ie)/copil/familie/animal de companie. Viata personala? Ce-i aia?

Cand iti privesti vechea viata plina de activitati placute, intalniri, tabieturi, ritualuri de rasfat si fericire indepartandu-se ca o amintire a ceva demult incheiat, nu poti decat sa te deprimi. Timpul tau era si pe atunci la fel de plin. Doar ca acum e plin de lucruri pe care nu vrei sa le faci, pe care trebuie sa le faci sau care iti provoaca sila. Le poti da naibii ocazional pentru a face ceea ce doresti in locul lor, dar te vei simti vinovat ca te distrezi in loc sa faci ceea ce trebuie sa faci. Chiar indraznesti sa te simti bine?! Ar trebui sa-ti fie rusine! Sau poti sa mai lasi de la tine si sa faci o treaba mediocra, distrandu-te de asemenea doar partial, dar in final vei fi dezamagit de prestatia ta sau de faptul ca nu te-ai distrat din plin cand ai avut ocazia. Desigur, exista si cei fara constiinta, pe care uneori chiar ii invidiez pentru lejeritatea cu care dau totul naibii pentru a se distra maxim.

Revenind totusi la cei mai constiinciosi… Desigur, poti ramane deprimat, te poti afunda in depresie si poti continua asa pana incepi sa iti perpetuezi noul comportament sau sa o iei razna. Mie una nu prea imi surad perspectivele astea. Sau poti cauta undeva, in interior, ceva care sa te ajute sa mergi inainte, o ultima urma de putere, o mica raza de lumina care sa-ti calauzeasca drumul prin benza in care te-ai afundat. Pare solutia ideala, dar cum faci asta?

In mod normal, as spune ca solutia vine intotdeauna din interior si nu trebuie cautata in afara. Degeaba cautam solutii practice prin jur, sperand ca ne vor solutiona problemele. Cand nu e timp si ai alte prioritati temporare, aia e. Ziua are tot 24 de ore si sarcinile sunt aceleasi – la fel de putin placute. Deci mare lucru nu ai ce sa schimbi la ele. Ceea ce poti schimba e atitudinea – unghiul din care privesti problema. Uneori uitam ca cele mai bune, cele mai marete lucruri in viata au fost realizate dupa o lunga perioada de munca asidua, sau dupa o serie de esecuri, dupa multe nopti nedormite, sau de oameni cu destine nefericite… oricum, cuvintele cheie sunt “munca” sau “chin” (sau ambele), indiferent ce presupune asta.

Mi-e usor acum sa pasesc pe gresia de la bucataria din casa “ideala”, fara a-i acorda o minima atentie sau importanta, la 4 luni dupa ce stateam in genunchi pe jos frecand la ea la 3 dimineata, semi-lesinata de oboseala si cu genunchii umflati de apa, dupa o zi intreaga de carat mobila si frecat podele si geamuri. Acum e curata si eu m-am obisnuit sa fie acolo lucind in lumina becului. Genunchii sunt bine merci dupa cateva doze de Movalis si starea de lesin a disparut dupa o portie santoasa de somn. Pentru ca asta e adevarul. Calvarul se uita, in cel mai rau caz ramane in amintire drept o intamplare  tragi-comica despre care radem si glumim peste zeci de ani cu nepotii. Ceea ce ramane e realizarea. Si cu atat mai mare ne e mandria cu cat stim ca a fost obtinuta dupa mari sacrificii.

Dar cum faci sa gasesti in interior acea forta care sa te ajute sa continui? Eu as zice ca e nevoie de inspiratie. Nu trebuie decat sa privesti in jur. Ceva, candva, la un moment dat va fi acea inspiratie care iti va servi exact motivatia de care ai nevoie. Nu trebuie decat sa casti ochii sa o sesizezi. Poate fi o persoana, ceva ce a spus o persoana, un film, o simpla replica de film, un rand dintr-o carte… practic orice. Pana la urma nici nu conteaza, atata timp cat ne insusim mesajul. Desigur, ti se da, nu ti se si baga in sac. E sarcina noastra sa depunem efortul psihic si mental sa implementam acea scanteie de inspiratie. Pe mine ma ajuta intotdeauna sa realizez ca daca las zile intregi sa treaca fara ca eu sa fiu fericita, macar un pic, inseamna ca am aruncat pe geam zile din viata mea. Poate nu e mereu roz, poate uneori e infiorator de greu, poate sunt zile in care nu gasesc nimic placut de care sa ma agat, dar trebuie, e datoria mea fata de mine, sa fac un efort de creativitate si sa storc placutul din neplacut, pentru ca nu pot, nu vreau! sa-mi irosesc zilele. Viata e pur si simplu prea scurta pentru a-mi permite luxul sa o scurtez.