Odata cu evolutia suntem vesnic nevoiti sa ne reconsideram pozitiile, sa ne adaptam la noi contexte. Vrem, nu vrem, viata impune o serie de schimbari care se rasfrang asupra felului nostru de-a ne trata pe noi insine, asupra tabieturilor noastre, a felului de a vorbi, de a gandi, de a socializa etc. Nu mic e riscul de a te trezi intr-o buna zi si a constata ca nu mai stii cine esti, ca nu ai tinut prea constient pasul cu schimbarea, astfel ca, dand nas in nas cu personajul din oglinda, iti vine sa tipi de spaima. Sau poate schimbarea e una constienta, iar tipatul devine o trista resemnare in fata ranjetului ironic ce se reflecta de cealalta parte a oglinzii, batjocorind caricatura ce ai devenit.

Nu am fost niciodata adepta resemnarii, ba din contra. Am luptat cu indarjire pentru ce vroiam, si daca ieseam din respectiva batalie plina de vanatai, cu membrele zdrentuite de rani si balind sange prin toti porii. Si s-a intamplat, de nenumarate ori. Costuri prea mari si beneficii penibil de mici. N-as zice ca sunt tocmai o experta in eficienta. Totusi, am recunoscut intotdeauna situatiile in care resemnarea nu e o idee proasta: atunci cand e necesara pentru atingerea unui obiectiv atent ales si de buna voie. Si numai daca nu aduce atingere vreunuia dintre multiplele principii pe care defilez. Din pacate, uneori sunt altii cei care incearca sa te forteze sa te resemnezi, calcand cu bocancii pe valorile proprii si oferind drept obiectiv un anume ceva care prezinta zero interes pentru tine. Iar partea proasta e ca au autoritatea sa o faca. Cata motivare, cat entuziasm! Dar merita oare sa te razvratesti? Ar fi ranile de suportat?

Probabil ca nu, sau daca da, ar lasa cicatrici prea adanci pentru a merita lupta, de aceea as zice ca asta e situatia cea mai dificila care cere o reinventare in scopul adaptarii. Si cu totii ne consfruntam cu asa ceva ocazional. E o reinventare de fond si care cere o complexa analiza: ce anume modifici, in ce mod si pentru ce perioada? Cum faci sa nu te pierzi pe tine in acel ceva nou pe care-l inventezi? Trebuie sa ai mare grija ce alegi sa schimbi, pentru ca… esenta nu ti-o schimbi, probabil, niciodata. Uneori in viata mi-am pus intrebarea… oare voi putea reveni la ceea ce am fost candva? Sau voi vrea? Oare nu-mi va placea mai mult noul “eu”? Probabil aici depinde foarte mult cat de multe reinventari a suferit fiecare in timp si cat de radicale au fost ele, cat de bine se cunoaste pe sine fiecare si cat de impacat e cu asta. E greu sa-ti doresti sa redevii ce ai fost cand detestai ceea ce ai fost. La fel cum e usor a ceda mirajului noii creatii, incercand sa te convingi singur ca esti ceea ce ai inventat, adoptand o imagine ce nu-ti apartine, in esenta, tie, ci doar unei proiectii a ceea ce ti-ar placea sa fii.

In timp, am cunoscut o multime de schimbari in ritualuri zilnice, datorita reinventarilor multiple pe care am fost nevoita sa le adopt, dar am avut de curand revelatia sa constat ca m-am reinventat in… mine. Practic, prima “eu” pe care mi-o amintesc mai in detaliu e cea de fetita de scoala generala, care mergea in vacante la bunicii ei si primul lucru pe care il facea cand intra in casa bunicilor, inainte chiar de a despacheta, era urmatorul: sa cotrobai in dulapiorul de cosmetice al bunicii, pentru a vedea ce parfumuri si creme mai are, cum miros fiecare, ce farduri imi mai plac de acolo, cu care imi sta bine, proband pe rand toate rujurile si dandu-ma cu eterna oja rosie ca focul pe unghii, dupa care inspectam de-a fir-a-par, cu maxim de interes, cutiile cu bijuterii “de epoca” ale bunicii (care imi placeau la nebunie si care inca imi plac), confiscand cel putin o pereche de cercei de acolo sau un sirag de perle, casetele cu medalii si decoratiuni ale bunicului, pe care abia indrazneam sa le ating pentru a nu le pata cu mainile mele murdare de copil nevrednic in fata unor asemenea virtuti, iar in final treceam la garderoba – paradisul oricarei “femei”. Abia dupa ce terminam “inspectia”, mergeam cu bunica la bucatarie si beam ceai, mancam prajituri si barfeam despre prieteni, vecini, carti si orice altceva.

Ar fi o descriere prea lunga, daca as continua cu memorii in toate aspectele vietii mele, dar cert e ca lucrurile nu s-au schimbat mai deloc. Si astazi am exact aceleasi obiceiuri, obtin placeri din aceleasi nimicuri, am aceleasi valori si, chiar daca am avut o perioada de ratacire la un moment dat, cand am reusit perfomanta sa ma intorc cu susul in jos si mi-am privit in lacrimi caricatura in oglinda, a fost nevoie doar ca cineva sa-mi reaminteasca de unde am plecat. Reinventarea m-a adus inapoi – la mine. Orice as face, tanjesc dupa acel ceva care ma defineste, de care nu pot sa scap, orice as face, si de care nici macar nu vreau sa scap. Poate ca ordinea se mai schimba, dar elementele componente raman intotdeauna aceleasi. Iar acum, dupa atatia ani, sunt mai convinsa ca oricand de faptul ca nu mi-ar placea sa fiu altfel. Daca cineva ar indrazni sa incerce schimbe asta, ar rebui sa i-o spuna bunicii. S-ar tavali de ras in mormant.

• Later update: In intervalul 1 ianuarie – 30 iunie (2011), la Centrul Antirabic din Institutul National de Boli Infectioase “Matei Bals” s-au prezentat 6.712 persoane, din care 5.401 adulti si 1.311 copii. Totodata, din totalul celor care s-au prezentat la Centrul Antirabic, 5.205 erau din Bucuresti, iar restul din provincie. Statisticile institutului arata, de asemenea, ca 4.519 de persoane au fost muscate de caini fara stapan, 1.633 de caini care aveau stapan, iar 560 de alte animale. (Sursa: Mediafax)

Sunt o iubitoare de animale. Din totdeauna am avut macar un animal de companie, de la pui de gaina, papagali, broaste testoase, pesti, iepuri, chinchilla, (pentru o scurta perioada) caine si acum pisica. Nu suport macar ideea ca un animalut sa sufere si ma inmoi toata la filme emotionante cu animale. Da, cand vine vorba de animale sunt o lacrimogena. Dar aud sau citesc ineptiile asociatiilor pentru protectia animalelor debitate referitor la cainii vagabonzi imi sare tandara.

Cum e posibil ca unii oameni adulti si intregi la minte sa scoata pe gura asemenea tampenii, imi este greu sa imi imaginez. Totusi, de fiecare data cand autoritatile incearca sa solutioneze ODATA problema asta perpetua a animalelor fara stapan care traiesc pe strada, se trezesc subit toti marii iubitori de animale sa latre ca omoram bietele suflete nevinovate. Si sunt foarte constienta ca, scriind acest post, risc sa trezesc astfel de reactii chiar aici pe blog.

Totusi, sa nu uitam ca in tari mai “civilizate” oamenii nici nu cunosc macar conceptul de “caini vagabonzi”. Exact asa cum auziti, in Suedia spre exemplu, nu exista niciun animal pe strada, care sa fie al nimanui, abandonat, hoinarind aiurea pe strazi. In Franta, legislatia e atat de aspra cu cei care abandoneaza animale sau hranesc animale “comunitare”, sprijinind astfel de fenomene, incat nimeni nu-si permite luxul sa isi bata joc de soarta unui animal. Eu una nu am vazut nici un caine sau o pisica in perioada sederii mele in Paris.

La noi, cel putin in Bucuresti, in fiecare cartier, pe la fiecare colt de strada, te intampina cate o haita de 10 caini. In special noaptea! Cei mai putin norocosi au si de cate 20 de caini. Pe vremea cand locuiam in Militari, uneori imi era frica sa ies pe strada, din cauza cainilor vagabonzi. Nu o data mi s-a intamplat sa trec strada, pentru a nu fi atacata de haite. De doi ori am fost muscata si am facut la injectii in burta de mi s-a acrit. Sute de oameni sunt atacati de caini, unii desfigurati, altii decedati in urma acestor atacuri, iar al’ de Brigitte, care n-a vazut in viata ei un cartier bucurestean, se trezesc sa comenteze ca noi, cetatenii, victimele atacurilor acestor animale “dragalase”, suntem monstrii care sugruma destinele bietelor dobitoace. O invit pe tanti Brigitte si cei asemenea dumneaei la o plimbare prin Militari pe la 11 noaptea. Si ii urez mult succes.

Mai sunt unele opinii, conform carora omul este de fapt vinovat pentru ca este atacat de animal pe strada. INTOTDEAUNA! Oare? Haideti stimabililor domni si stimabilelor doamne sa va povestesc cum am ajuns eu sa fac injectii in burta:

- cazul 1: traversam parculetul din spatele blocului pentru a merge la scoala, cand un caine a sarit dintr-un boschete si si-a infipt coltii in piciorul meu. Daca nu sarea un vecin sa-l alunge si sa-i smulga piciorul meu din gura, nici nu vreau sa ma gandesc ce s-ar fi putut intampla. Cu ce am instigat eu acel caine la muscatura?

- cazul 2: ma plimbam cu prietenul pe strada in Cluj, cand, trecand pe langa o cladire in constructii, un caine iese pe sub gardul de protectie si, din nou, isi infige coltii in piciorul meu. De data asta, miseleste, pe la spate . Nici macar nu il vazusem pana nu i-am simtit coltii in picior.  Noroc cu prietenul meu de atunci, care l-a luat pe “animalutul neajutorat” la suturi, ca sa ma lase in pace. Din nou, cu ce l-am invitat pe acel caine sa ma atace?

Ok, poate ca exista oameni mai putin “prietenosi”, care manifesta o atitudine ostila la adresa cainilor de pe strada sau care ii agreseaza. In astfel de cazuri, de acord, omul si-o cam cere. Dar ce te faci cu 90% din victime: batranici, copii, oameni obisnuiti care ajung prin spitale cu plagi pe corp sau desfigurati, fara macar a fi reactionat in vreun fel la adresa cainelui? Unii le gasesc scuza ca vai draga, omul avea asupra lui ceva mancare. Dar stati putin, in ziua de azi nu mai ai voie sa iti cumperi sau sa transporti mancare, pentru ca risti sa ajungi in spital?

Din pacate, cea mai mare parte din vina pentru situatia cainilor vagabonzi sunt cetatenii. Mentalitatea si lipsa de respect pentru animale este cea care ne-a adus aici:

- cei care hranesc animalele de pe strada, fara a le adopta, din mila. Le iubiti, va e mila? Luati-le acasa sau castrati-le si ingrijiti-le. De ce nu le adoptati, daca vreti sa le ingrijiti? A aduce un castron cu resturi nu inseamna grija si consideratie fata de animalul care ramane pe strada si se hraneste necorespunzator din punct de vedere nutritiv , expus in continuare bolilor si pericolelor de pe strada.

- cei care refuza sa-si sterilizeze animalele, pe motiv ca “sa faca si ei cateva randuri de pui, sa fie si ei fericiti”. Aveti impresia ca a chinui un animal cu nastere (nu cred ca o catea sau o pisica se distreaza foarte mult in asemenea chinuri, iar procreerea se petrece datorita unor acte instinctuale, nicidecum din placere sau instincte materne, ca la om), batai intre masculi (e de ajuns sa auzi niste pisici in calduri si sa privesti ce bataie isi iau motanii, ca sa intelegi despre ce vorbesc), agresivitate fata de pui (nu degeaba femelele sunt singurele care au grija de pui), expunere la riscuri uriase de cancer (e demonstrat ca peste 80% din femelele necastrate vor dezvolta cancer la san sau organele genitale) inseamna a-i oferi sansa la fericire? Haideti sa fim seriosi. Si ce te faci cu generatiile de pui pe care nimeni nu-i vrea (pentru ca nu multi sunt cei care vor sa adopte animale care nu sunt de rasa, in special! caini) si tu ii arunci in strada pentru ca… nu mai poti sa-i tii?

- cei care cresc un animal si apoi il abandoneaza pe strada, pentru ca ori au ramas gravide, ori nu mai pot sa-i tina, ori nu mai au chef de ei. Oameni buni, un animal nu e jucarie pufoasa. E o mare responsabilitate. Aproape ca un copil. Nu poti sa te joci cu vietile lor asa, ca la bambilici. Eu am impresia ca multi din cei care isi iau animale sau le “multiplica” pentru propriul “amuzament” o fac pentru ca li se par dragute, ca si cum si-ar cumpara ursuleti de plus. Chestia asta tine la copii, care nu au suficient discernamant, dar adultii n-au nicio scuza.

Deci da, cetatenii au partea lor de vina pentru ca ne-am umplut de animale abandonate pe strazi, care se multiplica necontrolat incontinuu. Dar o masura trebuie luata. S-a incercat castrarea, dar nu s-a reusit cu toti cainii si nu au mai fost fonduri. Nici nu ma mir, la cate trilioane de caini avem pe strazi. S-a incercat si tinerea in adaposturi in vederea adoptiei, doar ca nimeni nu i-a adoptat. Chiar asa, voi marii iubitori de caini comunitari: de ce nu ati sarit imediat in ajutorul lor si in practica? Sau voua nu va place sa luptati pentru o cauza decat in teorie? Si atunci ce faci cu ei, cand nu reusesti sa-i castrezi si nici nu-i ia nimeni de pe strazi ca sa le ofere un camin iubitor? Pam pam… ii cam… eutanasiezi.

Oricat mi-ar displacea ideea ca bietii catei sa moara, imi pare rau pentru ei, dar prefer sa pot umbla linistita pe strada, in conditiile in care nu am nicio disponibilitate sa-i iau acasa. Iar experienta ultimilor ani mi-a demonstrat ca mai nimeni nu are aceasta disponibilitate.

Mai nou am ajuns sa-mi fie mai frica de ei decat de infractori.

In perioadele mele filosofice, adica incepand cu liceul, cand imi puneam tot felul de intrebari cu privire la viata, sensul ei si alte chestii abstracte imposibil de definit, am intampinat serioase dificultati in privinta motivului pentru care traiesc. Lasand la o parte justificarea evidenta – m-am nascut si n-am incotro – trebuie sa fie ceva, o menire, un destin, o misiune, un ceva care sa dea sens existentei mele. Evident, nu am ajuns la nici o concluzie. Dar nu am abandonat subiectul, ci doar l-am amanat, sperand ca va veni o zi in care voi fi suficient de “coapta” pentru a pricepe ceva mai mult.

Nu, acea zi nu a venit , dar experienta mi-a demonstrat ca viata nu are absolut nici un sens. Ne-am nascut, punct. In continuare, fiecare decide. E ca o petrecere la care te duci si… faci ce ai chef. Fara reguli, fara restrictii, dar incercand sa nu spargi geamurile gazdei si sa nu-i devastezi casa.

Desigur, misiunea noastra pe pamant poate fi privita si ca o ocazie de a corecta niste neajunsuri proprii. Karma explica reincarnarea si printr-o noua oportunitate de a invata din greselile comise in viata precedenta si de a plati politele aferente. In mod clar, si eu mi-am descoperit defecte care nu ar strica sa fie cat de cat ameliorate macar, daca nu eliminate complet, pana ajung din nou una cu pamantul, chestie la care lucrez in masura in care pot. Dar nu, nu cred ca o dorinta de autodepasire se poate constitui, de una singura, intr-un sens al vietii. Ar insemna sa fim ca niste copii pedepsiti dupa o gafa, intreaga noastra viata constand intr-un stat la colt cu capul in pamant.

Am mai intalnit si puncte de vedere conform carora menirea noastra pe pamant ar fi cariera aleasa. “M-am nascut sa fiu… cantareata”. Dar nu e cam mult sa asimilezi cariera vietii? Si marii artisti au facut asta, asa ca poate ei ar fi argumentul suprem pro arta/cariera ca sens a vietii. Dar oare n-au murit in mizerie, siguri, fara familie, fara iubire, nebuni, de boli venerice sau supradoze de droguri? Hmm… oare le-a priit? Normal, gusturile omului si alegerile nu se discuta. Ei au facut cum au considerat si nu trebuie judecati. Cu atat mai mult cu cat asta i-a facut fericiti. De fapt, oare nu e chiar asta cheia problemei?

In urma tuturor analizelor si filosofarilor cu care mi-am chinuit neurorii de-a lungul timpului, am ajuns la urmatoarea concluzie: nu conteaza ce alegi sa faci, nu conteaza absolut nimic, decat asta: sa fii fericit. Era o vorba: “if it ain’t fun, don’t do it” . Sau mai sugestiv, ne spune dragul de el John Lennon:

“When I was five years old, my mother told me that happiness was the key to life. When I went to school, they asked me what I wanted to be when I grew up. I wrote down ‘happy’. They told me I didn’t understand the assignment, I told them they didn’t understand life.”

Cand vad cum se streseaza unii adanc bagati cu capul in “datorii” artificiale, atribuindu-le menirea suprema de sens al vietii, ma umfla rasul. Un nonsens mai mare nici nu-mi pot inchipui.