Mai mult sau mai putin normale.

Interesant conceptul asta de “normalitate”. Cu atat mai mult cand apare in aceeasi propozitie cu cel de “femeie”.

De curand, o anume publicatie (nu dau nume, pentru ca nu fac publicitate) a inceput sa posteze niste articole intitulate “Jurnal de femeie normala”. Pe episoade, desigur. Initial, nestiind despre ce este vorba, am fost curioasa sa citesc si eu cam ce inseamna o femeie normala, in viziunea unei femei. Si eram convinsa ca destui barbati ar fi tare curiosi sa li se elucideze misterul feminin. Am fost, insa, complet dezamagita. Nu numai ca “serialul” cu pricina nu elucideaza nici un mister, dar mai si induce in eroare, pretinzand ca o femeie normala plange de mama focului la filme de dragoste, face sex la intamplare cu cine o fi si bea de stinge, mai ceva ca un motociclist intr-un bar de roackeri. Iar asta nu e o parere publicata pe un blog personal, ci in presa, adica aia care ar trebui sa ne informeze corect, chipurile.

Nu pretind ca detin adevarul absolut despre mecanismele complexe si sofisticate din spatele gandurilor si comportamentelor feminine, dar sunt convinsa de o treaba. Oricat ar vrea unele femei sa para barbati, nu sunt, pentru simplul motiv ca nu le atarna ceva intre picioare si emisferele lor cerebrale nu functioneaza ca ale barbatilor. Simplu. Nimeni si nimic pe pamantul asta nu va schimba acest lucru. De ce o fi atat de greu de acceptat? (Poate in viitor voi aborda si incercarile oamenilor de a parea ceea ce nu sunt).

Sunt atatea domnisoare care, la fel ca autoarea “serialului”, umplu internetul cu confesiuni din vietile lor sexuale, afirmand sus si tare ca e perfect normal ca toate femeile sa si-o traga la intamplare cu cine o fi. Hmm… Ei bine… ma tem ca anatomia si fiziologia femeii cam contrazice aceste conceptii. Desigur, fiecare e liber sa faca ce doreste cu propria viata si propriul corp… dar de acolo pana la a o numi “normalitate”… e cale lunga.

In spirjinul afirmatiei pe care tocmai am facut-o vin biologii si diversi alti oameni de stiinta pe care mi-a fost dat ca-i citesc, care sunt de parere ca femeia nu s-a nascut cu himen total intamplator, pentru ca ar fi mai amuzant sa se chinuie de mama focului sa procreeze. Asa cum este in natura barbatului sa “si-o traga la intamplare” si cat mai mult, pentru a perpetua specia, la fel este si in natura femeii sa isi aleaga cu foarte mare grija partenerul cu care va perpetua specia, pentru a naste exemplare sanatoase, care ar duce genele bune mai departe, in generatiile urmatoare, si care sa beneficieze de protectie si siguranta. Himenul avea tocmai rolul de a descuraja sexul la intamplare cu oricine i-ar iesi in cale. Oricat de aventuroasa ar fi o femeie, e in ADN-ul ei inscrisa ideea de a cauta un partener potrivit. Poate asta explica un pic si de ce femeile par programate sa-l caute pe “the one”.

Argumentul 2 a fost indelung abordat si para-mediatzat, deci nu cred ca mai este cineva care nu-l cunoaste. Femeia nu este ghidata de ratiune, ci de sentimente. Ca sa ti-o tragi la intamplare fara sa ajungi pe canapeaua aia confortabila a unui nene care te intreaba “how do you feel about that”, ar cam trebui sa te inscrii in varianta rationala, parerea mea.

Trecand la partea cu bautul… acum spuneti voi sincer. Cate femei care beau in halul asta, la peste 25 de ani, cunoasteti? Ca eu nu cunosc nici macar una. Ok, poate nu ma invart eu in cercurile care trebuie (din nou), dar faptul ca in cercul in care ma invart nu exista nici un exemplar de acest tip, cred ca infirma regula. Argument valabil si pentru plansul lacrimogen la filme. Eu personal recunosc ca nu plang la asa ceva, nici macar nu agreez astfel de pelicule, dar exista sanse destul de mari sa lacrimez la filme emotionante cu animale . Om fi noi mai emotionale din fire, dar nu ne emotionam fix pe acelasi lucru, ca doar n-am fost scoase din aceeasi tiparnita. La fel cum nu tuturor femeilor le place la shopping, nu toate agreeaza produsele cosmetice in numar nelimitat si nu toate vorbesc cu orele la telefon.

Nu inteleg de ce exista tot mai des aceasta tendinta de a pune termenul de “normalitate” langa orice, fara pic de analiza. In primul rand, e un concept cat de poate de vag. El nu defineste, de fapt, nimic, decat ceea ce ni se pare fiecaruia, in functie de propria experienta si viata, normal. Exista unele parerei, conform carora este normal ceea ce defineste comportamentul majoritatii. Desi eu personal nu sunt de acord nici cu asta. Pana la urma, este normal ceea ce fiecare considera ca este normal pentru el. Consider ca acest lucru ar trebui mentionat ca pe o parere subiectiva, nu folosit pentru a defini o categorie generala.

Si atunci, cum sunt de fapt femeile? Ca femeie, nu as putea generaliza, decat poate faptul ca toate femeile, fara exceptie, sunt mai degraba dictate de sentimente, decat de ratiune, au un sir destul de haotic al gandirii (daca va amintiti de celebrul clipulet despre creierul barbatului, bine compartimentat in sertarase, si cel al femeii, unde toate informatiile sunt conectate la tot si circula neintrerupt in toate directiile), care determina dupa sine si stari la fel de haotice in anumite momente, au PMS si se comporta pe alocuri ciudat, din cauze variate si nedefinite. Asta nu exclude faptul ca pot fi si rationale, doar ca este aproape imposibil de anticipat cand intervine partea rationala si cand cea sentimentala. In rest, fiecare femeie are particularitatile proprii, la fel ca si barbatii.

Ce vor femeile? Femeile nu au nici cea mai vaga idee ce vor. Azi isi pot dori cu ardoare ceva care le va nemultumi profund maine, si vice versa. Asta e, vreti explicatii, aflati ca ele nu exista. Face parte din farmecul feminin .

Nu m-am mai uitat la TV de cel putin un an. De cand m-am mutat, nu am deschis nici macar o singura data televizorul, pana  in aceasta seara. Va intrebati ce m-a apucat? De ce acum, daca oricum il tin doar ca obiect decorativ? Ei bine, o prietena va aparea la emisiunea “Romanii au talent” (e absolventa de Conservator) si i-am promis ca ma uit. Ei bine ma uit… de mai bine de o ora, TV-ul meu este in premiera deschis pe Pro TV . Si astept…. speram sa scap ieftin si sa cante prima Cata naivitate pe mine! Cat idealism! A trecut o ora si am crezut ca voi face urticarie deja de 4 ori . Dar nu, mancarimea se datoreaza doar unei iritari vizuale si auditive la cote maxime.

Stiam eu ce stiam! Stiam eu de ce nu ma uit la TV! Ma simt catapultata intr-o lume atat de stupida cum nici in visele cele mai absurde nu puteam sa concep. Cand am deschis TV-ul am surprins marele circ Pepe-Zavoranu. Si daca asta nu mi-a pus rabdarea la incercare suficient, clipurile care au precedat emisiunea m-au facut sa ies literalmente din camera . Deh, si eu masochista, sa nu schimb postul, ca sa nu inceapa intre timp emisiunea si sa ma bata fata ca i-am ratat recitalul. Asa ca da-i si suporta. Apoi calupuri interminabile de reclame, una mai idioata ca alta, la tot felul de emisiuni-circ stil Zavoranu.

Oare ce s-a intamplat totusi in toti anii astia? Candva chiar aveai la ce sa te uiti la televizor. Serios! existau clipuri muzicale , existau filme, emisiuni interesante, chiar culturale, stiri relevante si desene animate cu adevarat simpatice. Dar din cate observ, acum nu doar mancarea e plina de E-uri, ci si mass-media.

Continuand aventura, se termina clipurile ingrozitoare si incepe mult-asteptata emisiune. Sunt absolut consternata. O gagica a cantat atat de fals de parca mi-ar fi racait zece ghiare de pisica prin fiecare ureche, simultan. Cred ca nici eu nu cant atat de prost. Dar juriul e dat pe spate de vocea ei senzationala. Huh? Oare am ascultat acelasi lucru? Oamenii aia chiar nu au atata ureche muzicala cat sa auda ca fata cu pricina a luat toate notele “pe la Ploiesti”? Incep sa ma intreb ce pisici cauta prietena mea acolo . Chiar asa, ce cauti tanti acolo?! Si mai mult, ma intreb ce caut eu in fata televizorului uitandu-ma la asa ceva . Si cand te gandesti ca i-am dat “pause” lui John Mayer pentru a ma uita la asta…

Un nou calup de reclame cretine, deja nu ma pot… imi sun o prietena ca sa imi distraga atentia . Reincepe emisiunea, arunc un ochi spre un TV care incepe sa-mi provoace cu adevarat repulsie. Si ce mi-e dat sa vad? Un nene deghizat in vampir (nu am idee de ce) care se clatina haotic pe piesa “Fire” cu cativa dansatori in pelerine negre de jur imprejur. Scena e in flacari, decorul sare in aer. Nenea se misca tot mai spasmodic in costumul lui de vampir, manjit cu jur pe barbie. Sunt confuza… Foc si vampiri? Care sa fie legatura? Vampirul modern e, mai nou, piroman? Nu inteleg. In fine…

Deja mi-am pierdut rabdarea, nu mai pot, ma apuc de citit . Si nu mai dau drumul la TV cat traiesc! Nu pentru ca mi-ar omori neuronii; o asemenea imbecilitate nu cred ca ar putea macar sa-i atinga. Dar ma sperie o doza atat de incredibil de neverosimil de concentrata de stupiditate :-s. E inspaimantator.

Cat de reticenti sunteti in a incerca lucruri noi? Intrebare simpla, raspuns complex. Dupa parerea mea, se leaga de nevoia de noutate si rigiditatea sau flexibilitatea cu privire la zona de confort. Sunt oameni care se simt perfect confortabili sa foloseasca aceleasi lucruri mereu, sa manance aceleasi mancaruri pe care le stiu de cand erau mici, sa frecventeze aceleasi localuri si sa asculte aceeasi muzica. Altii incearca in permanenta lucruri noi si nu au cine stie ce retineri in a experimenta necunoscutul. Exista si cai de mijloc, dar predominante sunt cele doua. Mai rar oameni atat de echilibrati incat sa nu incline spre vreo extrema la capitolul asta.

Spre exemplu… Am in preajma o persoana (nu-i voi da numele pe blog, pentru ca presimt ca se va oftica ), care nu incearca niciodata un fel de mancare mai fistichiu. Se rezuma numai la ceea ce stie deja ca ii place, pe motiv ca daca risca si comanda ceva nou si nu-i place, iroseste banii si ramane nemancat . Strategia lui: asteapta sa mi-o comand eu, pentru ca sa guste si el, sa vada daca ii place, pentru ca pe urma sa se simta in siguranta sa o comande la randul sau. Inainte sa va grabiti sa o numiti pe persoana in cauza o mica profitoare, ganditi-va ca, pana la urma, strategia aleasa de ea este perfecta. Practic, nu risca nimic. Asteapta sa risc eu, pentru a testa terenul, in baza rezultatelor empirice luand o decizie in cunostinta de cauza. Risc zero, castig maxim, sau minimizare completa a oricarei urma de risc.

Nu s-ar putea spune acelasi lucru despre mine. Pe principiul lui Dee-dee din Dexter (hai, ca sigur stiti desenul), “What does this button do?”, eu ma uit hipnotizata la el, palpaind rosu aprins in fata mea, dupa care imi trantesc degetul direct pe el, asteptand entuziasmata consecintele. Pai, nu stiu ce face butonu, hai sa-l apas si vedem noi . Cum as putea sa stiu, daca nu incerc? Poate o sa-mi deschida o usa fermecata, in spatele careia sa se afle o camera plina cu comori, sau… poate o sa-mi declanseze o bomba in fata, care sa ma carbonizeze din cap pana-n picioare. Ambele variante sunt la fel de plauzibile. Dar cum sa explodez eu de curiozitate langa buton? In mod sigur, asta nu e o strategie cu rezultat garantat castigator. E cam 50%-50%, in cel mai bun caz.

Si atunci, cum sa fie mai bine? Sa sezi comod in zona proprie de confort, asteptand ca altcineva sa faca pasul? Raportat la rezultat, am concluzionat deja ca e ideal. Si totusi… cat din merit iti revine pentru o experienta placuta/extraordinara datorata deciziei luate de altul? Eu una as fi fericita doar pe jumatate sau sfert, stiind ca nu am avut curajul sa iau decizia in propriile maini. Pe de alta parte, impulsivitatea te poate arunca in situatii foarte dificile (pe care le poti povesti ulterior nepotilor la gura sobei, dar care pe moment nu cred ca te amuza), motiv pentru care, in timp, am incercat sa purced la “apasarea butonului” abia dupa macar o minima analiza a posibilelor riscuri. Risc risc, dar cu discernamant.

Nu cred ca exista un raspuns universal valabil si simplu de tipul: e mai bine sa risti pana la capat, doar pe jumatate sau sa stai in banca ta. Si nici nu cred ca este vreo persoana care iti poate spune cand ar fi bine sa risti si cand nu. Tine de fler, inspiratie si analiza rationala. Uneori e bine sa mergi pana in panzele albe, pentru ca vei avea de castigat enorm din asta (chiar si daca o dai in bara). Alteori, insa, risti sa degradezi relatii, sa te pui pe tine in posturi deloc ideale si.. poate e mai bine sa te temperezi. Eu cred ca joaca si intuitia un rol destul de important aici, pentru ca-ti poate da imboldul pro sau te poate avertiza ca daca actionezi, vei avea de suferit.

Totusi, riscand poti castiga pe cont propriu, la fel cum poti gresi, tot pe cont propriu. Alegerile sunt in totalitate in mainile tale si lectiile de asemenea. Cand faci alegeri pe seama altuia, poate castigi, dar o faci speculand si niciodata nu vei avea satisfactia lucrului dus, cap-coada, pana la final, de catre TINE. A fi oportunist e mai “profitabil”, dar nu la fel de “satisfacator”.

Ca tot vorbeam mai demult despre mutari, parasirea cuibului parintesc, traiul pe cont propriu, ma gandeam la un moment dat cat de relativ este uneori sentimentul de “acasa” si cat de puternic si bine conturat alteori. Pe de-o parte, eu ma simt “acasa” si-n unele camere de hotel in care petrec cateva zile. Ma pot simti “acasa” si-n anumite orase, departe de adresa inscrisa in buletin… si totusi, e un semntiment doar aparent de “acasa”. Mai degraba l-as traduce prin “confort”, pentru ca ofera posibilitatea de a fi eu insami intre alti 4 pereti decat cei in care imi duc veacul in mod obisnuit. Si totusi…

Nu e un semntiment autentic. Adevaratul “acasa” inseamna locul unde te retragi pentru a te simti in siguranta, pentru a te regasi, pentru a te relaxa dupa o zi obositoare, e locul de care ti se face dor cand esti departe. Oriunde ai fi, acel “acasa” va fi intotdeauna locul unde te simti cel mai bine. Oare ar putea cineva sa numeasca “acasa” o casa pe care nu o are in proprietate? Ar putea sa aleaga cineva acel loc drept “cel mai bun loc din lume” in care este “El insusi” cu adevarat, cand stie ca acel lor apartine de fapt altcuiva? Animalele au un simt al proprietatii foarte dezvoltat. Eu as zice ca nici oamenii nu sunt mai prejos. Poate ne-am dezvoltat niste instrumente sociale utile traiului in comunitate, dar in esenta suntem niste animale…

Da, ma refer la a locui in propria casa/propriul apartament si la a locui in chirie. Nu contest ca in ziua de azi, daca nu ai primit o mostenie, nu ai facut avere, nu ai castigat la loto sau nu ai avut privilegiul de a te naste intr-o familie bogata, este foarte dificil sa-ti cumperi un apartament (de casa nici nu mai vorbesc). Cea mai accesibila varianta este creditul, pentru care platesti aproape pana la pensie . Cu toate astea, desi unele apartamente si unele case arata foarte frumos, ele ofera gazduire doar contra costul unei chirii; ele nu ofera “iubirea” neconditionata pe care ti-o ofera casa sau un apartament pe care il stii al tau propriu, acolo oricand, indiferent ce s-ar intampla. El este disponibil doar atata timp cat proprietarul sau de drept este dispus sa ti-l inchirieze. Atat si nimic mai mult. Se poate foarte bine ca intr-o zi sa mareasca pretul sau sa te lase in strada.

Si mai exista un mare dezavantaj: nu-i poti modifica interiorul si nimic ce tine de aspectul si structura sa dupa pofta inimii, decat cu acordul proprietarului. Lipseste libertatea de actiune pe care o ai in propria casa. Orice ti-ai dori, trebuie sa ceri permisiunea. Oare nu asa era si in copilarie cand aveai nevoie de acordul parintilor? Vrei caine in casa? Nasol, nu te lasa parintii. Pofta in cui. Vrei sa pictezi pe perete? Nu-i voie, ca murdaresti. Vrei sa joci volei in casa? Darami lucruri, deranjezi vecinii… etc. Te mai simti acasa stiind ca nu poti sa faci tot ce vrea muschiul tau in propria locuinta?

Inteleg motivele care ii indeamna pe multi dintre noi sa aleaga chiria; ele sunt destul de evidente. Pentru majoritatea muritorilor de rand o achizitie de acest gen este o mare bataie de cap, si nu doar finaciar vorbind. Dar din punctul meu de vedere merita tot efortul din lume. Asta e, suntem in Romanica, tara unde prostul gust e la loc de mare cinste, si asta ne ocupa tot timpul. Daca alegi sa ramai aici, nu sa pleci in tarile “calde” unde viata e mai roz si mai dreapta, suferi. Trebuie sa recunosc, dupa cateva luni bune de locuit in chirie, ca apartamentul e foarte frumos, dar nu e al meu. Oricum as da-o, nu e “acasa”. Asa ca am demarat actiunea de cautare a “casutei” pe care sa o pot numi din tot sufletul “acasa”. E drept, asta imi afecteaza putin activitatea pe blog, dar nu dispar. Blogul va ramane si voi mai abera pe el inca muuulta vreme.

Un fapt cat de poate de evident pentru unii, dar mai putin constientizat de altii – din pacate chiar posesorii de caini in marea lor majoritate – si cainii isi fac nevoile. Daca pe o pisica, broasca testoasa, tarantula, chinchilla, etc. nu este nevoie sa le scoti din casa pentru a-si exercita aceasta nevoie fiziologica, pe un caine nu prea ai incotro, trebuie sa-l duci la o plimbare sau ti se “usureaza” in mijlocul sufrageriei. Nimic nou sub soare.

Atunci cum se face ca exista atat de multe persoane care adopta/cumpara caini, desi le cunosc aceasta nevoie imperioasa, si totusi nu iau masurile care se impun? De ceva vreme locuiesc intr-un complex de blocuri noi din capitala, intr-un cartier cu multe spatii verzi, chiar daca nu fix pe celalalt trotuar.  Nou fiind, are intreaga parcare si zona din imprejurime proaspat pavata, pazita si curatata. Sau ma rog, relativ curata, minus niste pete maro dispuse de jur imprejurul toturor blocurilor. Imi vine sa innebunesc! In fiecare dimineata cand ies din scara fac slalom printre rahatii cainilor scosi la plimbare de catre vecinii mei si mi se intoarce stomacul pe dos. Sa fie oare vina cainilor ca-s vii si trebuie sa dea afara ce baga pe partea ailalta?

Dragi vecini, inteleg ca iubiti cainii si este de apreciat faptul ca ati adoptat acele fiinte necuvantatoare in sanul familiilor voastre, dar oare nu ar fi mai dragut si mai civilizat din partea voastra sa va miscati fundurile “ocupate” pana la parculetul amplasat si amenajat cu 200 de metri mai in fata special pentru plimbatul cateilor de apartament? Nu ar fi, de asemenea, dragut si civilizat din partea voastra, daca tot ii tineti inchisi intre patru pereti toata ziua, sa le oferiti si lor macar o plimbare printr-un spatiu verde in locul betonului din jurul blocului? Sau daca tot nu va lasa lenea sa va folositi la o capacitate mai mare functia locomotoare de care am vazut ca dispuneti, macar sa si strangeti rahaturile creaturilor cu care va mandriti atata pe feisbuc? Sau oare voua nu va e sila sa faceti slalom printre dejectii animale descompuse in baltoacele din zapada topita?

Poate ar fi cazul ca inainte de a va asuma o responsabilitate de proportiile adoptiei unui caine sa va si interesati in ce constau aceste responsabilitati si sa va intrebati cat se poate de serios daca sunteti in stare sa le duceti la bun sfarsit sau nu. Si la un caine hai mai treaca mearga, ca-l mai poti da altcuiva daca nu-ti convine situatia sau nu te descurci (desi e un gest urat), dar din pacate unii folosesc aceeasi abordare si cand vine vorba de copii. Iar pe astia nu prea ii poti da “cadou” .