Mi s-a dus, în sfârșit și sesiunea dar, deși probabil mi-am promovat examenele, am ramas cu destule restante la capitolul blog. Aveam de gand de multa vreme să dau curs unei lepșe de la Rontziki, dar iată că n-am apucat până acum. Nu-i nimic, n-au intrat zilele în sac, așa că iată despre ce e vorba: o scrisoare adresată mie, cea care voi fi peste muuuulți ani, la bătrânețe. Mi s-a părut foarte interesantă ideea de a comunica ceva chiar mie, dar nu cea de acum (ar fi fost prea simplu), ci eu bătrânica, după cine știe câte alte experiențe de viață. În primul rând, greu de conceput cum voi fi peste atât de mulți ani. Ar trebui întâi să pot vizualiza viitorul. Iar în al doilea rând, ce aș putea să spun unei “eu” mult mai experimentate?

Dragă Cami,

Sper că ai rămas la fel de tânără în spirit și sper ca te bucuri, în continuare de viață prin toate micile prostioare care-ți făceau cândva zilele mai frumoase, chiar și cand erau ale naibii de urâte. Și mai sper că ți-ai păstrat tabieturile de îngrijire și cosmetizare, chiar și cele mai dubioase și arăți tot ca la 20 de ani . Probabil ai, în continuare, o adevărată ceainărie în casă, nu cred că aș putea să mi te imaginez altfel, și am o vagă bănuială că tot obsedată de ordine ai rămas.

Oare ce bijoux-uri mai ai? (am o manie să scotocesc prin cutii) Și în ce culori te îmbraci? Ce stil? Ce fel de farduri ai? (Cât ți-aș mai umbla prin toate trusele)

Îmi imaginez că nu se pune problema să-ți fi schimbat personalitatea “colorată”. Și sper că încă mai citești cu la fel de multă plăcere ca și acum. Mă întreb ce cărți îți place să citești acum? Și mai recitești vreuna din cele vechi? Ce ți-a plăcut în mod special? Vreo recomandare?

De asemenea, nu pot să nu mă întreb dacă mai ai blogul… Bănuiesc că da, pentru ca nu-mi imaginez de ce l-ai abandona, cu atât mai mult acum că ai, probabil, lucruri mai relevante de comunicat și mult mai mult timp la dispoziție. Practic, timpul și inspirația sunt elementele decisive.

Sunt curioasa daca mai ai pisici și dacă îți mai trăiesc bonsaii. Oare ai reușit să-i modelezi așa cum visai? Ceva îmi spune că da, pentru că nu te văd pe tine renunțând la “grădinărit”. Și tare aș vrea să aud de la tine că încă mai faci poze, că nu ai abandonat fotografia. Nu cred că-mi pot concepe viața fără o componentă artistică. Ai mai făcut ceva în sensul ăsta? De fapt, mi-ar plăcea chiar să-mi arăți.

Ar fi tare multe lucruri de care aș fi curioasă… dacă mai ai anumite lucruri, anumite pasiuni, dacă ai dezvoltat altele noi, ce-ți mai place să faci, pe unde ai călătorit? Ce-ai mai făcut în viață. Te-ai măritat? Cum ți-ai clădit cariera? Ce carieră, până la urmă? Pe ce drum ai mers? Sau ce drumuri? Ce fel de oameni ai cunoscut? Cum au fost ei? Ce părți din tine au reflectat? Dar cel mai mult cred că aș vrea să știu … ce lecții de înțelepciune ai mai învățat?

Practic, observ că tot ce fac e să te întreb diverse lucruri. Probabil pentru că-mi imaginez că, fiind tot eu, tu știi deja tot ce ține de mine, nu-i așa? Deci povestește-mi despre tine… cum te simți acum, după atâția zeci de ani de viață? Cum se vede lumea din celălalt capăt al vieții? Și cum ești tu?

Mi-ar plăcea să mi te imagienz ca o bătrânica senină, nu ca acele persoane înrăite și pline de frustrări sau ură, un om care și-a trăit viața din plin și fără regrete, care a știut să arate compasiune față de cei din jur, indiferent de felul în care s-au comportat ei, care are ce povesti și care e mulțumită de sine. Ai reușit oare să devii ceea ce ți-ai dorit să devii? Eu sper că da și nici nu concep altfel. Până la urmă, n-ar trebui să mă îndoiesc, pentru ca devenim exact așa cum ne vizualizam. Mie așa îmi place să cred că ești acum și așa sper că vei rămâne mereu.

Ai grijă de tine, ia-ți medicamentele, că sigur te-ai rablagit pe ici pe colo, și nu uita niciodată să zâmbești.

Cu drag,

Cami.

Conceptele de “bine” si “rau” sunt foarte relative. Ne nastem si suntem invatati de parinti valorile bune si cele negative, blamate si de evitat in societate. Pana la un punct, orice copil are nevoie de niste elemente la care sa s raporteze, pentru ca, in lipsa lor, ne-am crapa capetele pe strada, ca adulti. Nu neg necesitatea unor delimitari, cand te afli la un nivel primar de cunoastere si constientizare a realitatii. Nu neg nici necesitatea existentei unor legi care sa reglementeze raporturile sociale. In mod inevitabil, ele contin prin insasi natura lor delimitarea de bine-rau. Ce e rau, e pedepsit de lege. Dar cine stabiliste aceste norme? Raportat la ce? Si ce te faci cu restul problemelor nereglementate?

Nu sunt nici pe departe o infractoare si nici nu intentionez sa comit cine stie ce acte impotriva legii. Dar unori ma lovesc de niste subiecte, ma apuca filosofarea si-mi pun anumite intrebari? Cum stiu daca ceea ce e considerat ilegal este si corect? Si legile se mai schimba, societatea evolueaza si e clar imposibil sa prevezi absolut toate situatiile care ar putea aparea, cu contextele aferente. Cand ai schimbat o lege, abrogand o alta anterioara, nu inseamna oare ca o consideri incompleta sau incorecta? dar la vremea respectiva a fost considerara omnipotenta si universal valabila. Dovada ca nimeni, dar absolut nimeni, nu detine adevarul absolut pentru  a fi in stare sa propuna un set de legi invincibile si atotcuprinzatoare.

Totodata, Nietzsche mai propune, in completare, o alta idee ce merita luata in considerare dupa parerea mea:

“Cele considerate drept rele de către o epocă sunt de obicei răsfrângerea inactuală a celor considerate odinioară bune,  atavismul unui ideal anterior.”

(Friedrich Nietzsche – Dincolo de bine si rau)

La nivel social, exista o multime de prejudecati cu privire la ce e bine si ce e rau. Lasand la o parte judecata din prisma legilor si trecand concret la raporturile dintre oameni, pana la urma cine stabiliste aceste norme? Ca e bine un lucru sau nu… cine are detine un asemenea nivel de cunoastere perfecta incat sa faca astfel de afirmatii. Da, ne putem cu totii da cu parerea… Din punctul meu de vedere, e bine sa procedezi intr-un anume fel. Sau ne putem crea fiecare sisteme si modalitati de actiune care functioneaza pentru noi, considerandu-le astfel bune. Sau putem sa ne-o luam in bot si sa zicem ca asa e rau. Dar tot acest rationament se face pe principii total subiective, prin filtre personale si raportat la sisteme de valori individuale. Dar ele sunt valabile numai pentru individul care le concepe. Si atunci ce ne da noua dreptul sa comentam din prisma rationamentelor noastre niste experiente ce nu ne apartin? Adica ale altora.

Totul a plecat de la o simpla intrebare pe care mi-a adresat-o cineva. De fapt, mint. Au fost doua:

- prima zicea cam asa: Tu ai fi de acord cu X?

- a doua ma invita sa spun daca as considera rau un anume “ceva”.

Si atunci, vizibil depasita de postura, a trebuit sa accept ca nu am autoritatea sa ma exprim. Daca sunt de acord cu ceva? Ok, pot spune daca eu una, personal, as actiona asa sau nu. Dar acel acord mi se pare ca nu mi se adreseaza si e nenecesar. Ca ce chestie sa fiu eu de acord sau nu? E nevoie sa-mi dau acordul pentru ca X sa actioneze in virtutea valorilor proprii? Dar acordul meu nu se bazeaza pe valorile lui, ci pe ale mele. Si atunci ce relevanta au? Dupa parerea mea, nici una. e un fapt divers, o parere cum pot exista miliarde. Daca eu consider ceva rau sau nu? Aceeasi poveste.

De ce conteaza ce cred eu? Doar nu eu sunt cea care actioneaza, traieste cu consecintele si cuantifica rezultatele. Intamplator, eu aveam un sistem de valori opus persoanei care ma intreba daca eu consider rau un anume ceva. Adica eu nu as actiona asa, pentru ca mie personal mi se pare “rau”. Dar persoanei care ma intreba i se parea “bine”. Acum ce era sa faca? Sa actioneze contrar cu ceea ce-si doreste, doar pentru ca eu, o straina, sunt de alta parere? E o absurditate. E si motivul pentru care ma feresc sa dau sfaturi de tipul: fa asa sau altfel. Nene, fa cum crezi, fa cum simti si cum iti doresti. Eu pot, eventual, sa te ajut sa identifici ce ai vrea Tu sa faci.

Pana la urma, ca si alte concepte inventate tot de om, adevar, morala, si in cazul binelui si raului lucrurile sunt relative. Exista o intreaga paleta de nuante de gri intre alb si negru, chiar daca unii refuza sa gandeasca in termeni relativi sau macar sa ii accepte.

Si bine, si raul, dupa parerea mea, sunt doar niste puncte de vedere personale.

Odata cu evolutia suntem vesnic nevoiti sa ne reconsideram pozitiile, sa ne adaptam la noi contexte. Vrem, nu vrem, viata impune o serie de schimbari care se rasfrang asupra felului nostru de-a ne trata pe noi insine, asupra tabieturilor noastre, a felului de a vorbi, de a gandi, de a socializa etc. Nu mic e riscul de a te trezi intr-o buna zi si a constata ca nu mai stii cine esti, ca nu ai tinut prea constient pasul cu schimbarea, astfel ca, dand nas in nas cu personajul din oglinda, iti vine sa tipi de spaima. Sau poate schimbarea e una constienta, iar tipatul devine o trista resemnare in fata ranjetului ironic ce se reflecta de cealalta parte a oglinzii, batjocorind caricatura ce ai devenit.

Nu am fost niciodata adepta resemnarii, ba din contra. Am luptat cu indarjire pentru ce vroiam, si daca ieseam din respectiva batalie plina de vanatai, cu membrele zdrentuite de rani si balind sange prin toti porii. Si s-a intamplat, de nenumarate ori. Costuri prea mari si beneficii penibil de mici. N-as zice ca sunt tocmai o experta in eficienta. Totusi, am recunoscut intotdeauna situatiile in care resemnarea nu e o idee proasta: atunci cand e necesara pentru atingerea unui obiectiv atent ales si de buna voie. Si numai daca nu aduce atingere vreunuia dintre multiplele principii pe care defilez. Din pacate, uneori sunt altii cei care incearca sa te forteze sa te resemnezi, calcand cu bocancii pe valorile proprii si oferind drept obiectiv un anume ceva care prezinta zero interes pentru tine. Iar partea proasta e ca au autoritatea sa o faca. Cata motivare, cat entuziasm! Dar merita oare sa te razvratesti? Ar fi ranile de suportat?

Probabil ca nu, sau daca da, ar lasa cicatrici prea adanci pentru a merita lupta, de aceea as zice ca asta e situatia cea mai dificila care cere o reinventare in scopul adaptarii. Si cu totii ne consfruntam cu asa ceva ocazional. E o reinventare de fond si care cere o complexa analiza: ce anume modifici, in ce mod si pentru ce perioada? Cum faci sa nu te pierzi pe tine in acel ceva nou pe care-l inventezi? Trebuie sa ai mare grija ce alegi sa schimbi, pentru ca… esenta nu ti-o schimbi, probabil, niciodata. Uneori in viata mi-am pus intrebarea… oare voi putea reveni la ceea ce am fost candva? Sau voi vrea? Oare nu-mi va placea mai mult noul “eu”? Probabil aici depinde foarte mult cat de multe reinventari a suferit fiecare in timp si cat de radicale au fost ele, cat de bine se cunoaste pe sine fiecare si cat de impacat e cu asta. E greu sa-ti doresti sa redevii ce ai fost cand detestai ceea ce ai fost. La fel cum e usor a ceda mirajului noii creatii, incercand sa te convingi singur ca esti ceea ce ai inventat, adoptand o imagine ce nu-ti apartine, in esenta, tie, ci doar unei proiectii a ceea ce ti-ar placea sa fii.

In timp, am cunoscut o multime de schimbari in ritualuri zilnice, datorita reinventarilor multiple pe care am fost nevoita sa le adopt, dar am avut de curand revelatia sa constat ca m-am reinventat in… mine. Practic, prima “eu” pe care mi-o amintesc mai in detaliu e cea de fetita de scoala generala, care mergea in vacante la bunicii ei si primul lucru pe care il facea cand intra in casa bunicilor, inainte chiar de a despacheta, era urmatorul: sa cotrobai in dulapiorul de cosmetice al bunicii, pentru a vedea ce parfumuri si creme mai are, cum miros fiecare, ce farduri imi mai plac de acolo, cu care imi sta bine, proband pe rand toate rujurile si dandu-ma cu eterna oja rosie ca focul pe unghii, dupa care inspectam de-a fir-a-par, cu maxim de interes, cutiile cu bijuterii “de epoca” ale bunicii (care imi placeau la nebunie si care inca imi plac), confiscand cel putin o pereche de cercei de acolo sau un sirag de perle, casetele cu medalii si decoratiuni ale bunicului, pe care abia indrazneam sa le ating pentru a nu le pata cu mainile mele murdare de copil nevrednic in fata unor asemenea virtuti, iar in final treceam la garderoba – paradisul oricarei “femei”. Abia dupa ce terminam “inspectia”, mergeam cu bunica la bucatarie si beam ceai, mancam prajituri si barfeam despre prieteni, vecini, carti si orice altceva.

Ar fi o descriere prea lunga, daca as continua cu memorii in toate aspectele vietii mele, dar cert e ca lucrurile nu s-au schimbat mai deloc. Si astazi am exact aceleasi obiceiuri, obtin placeri din aceleasi nimicuri, am aceleasi valori si, chiar daca am avut o perioada de ratacire la un moment dat, cand am reusit perfomanta sa ma intorc cu susul in jos si mi-am privit in lacrimi caricatura in oglinda, a fost nevoie doar ca cineva sa-mi reaminteasca de unde am plecat. Reinventarea m-a adus inapoi – la mine. Orice as face, tanjesc dupa acel ceva care ma defineste, de care nu pot sa scap, orice as face, si de care nici macar nu vreau sa scap. Poate ca ordinea se mai schimba, dar elementele componente raman intotdeauna aceleasi. Iar acum, dupa atatia ani, sunt mai convinsa ca oricand de faptul ca nu mi-ar placea sa fiu altfel. Daca cineva ar indrazni sa incerce schimbe asta, ar rebui sa i-o spuna bunicii. S-ar tavali de ras in mormant.

• Later update: In intervalul 1 ianuarie – 30 iunie (2011), la Centrul Antirabic din Institutul National de Boli Infectioase “Matei Bals” s-au prezentat 6.712 persoane, din care 5.401 adulti si 1.311 copii. Totodata, din totalul celor care s-au prezentat la Centrul Antirabic, 5.205 erau din Bucuresti, iar restul din provincie. Statisticile institutului arata, de asemenea, ca 4.519 de persoane au fost muscate de caini fara stapan, 1.633 de caini care aveau stapan, iar 560 de alte animale. (Sursa: Mediafax)

Sunt o iubitoare de animale. Din totdeauna am avut macar un animal de companie, de la pui de gaina, papagali, broaste testoase, pesti, iepuri, chinchilla, (pentru o scurta perioada) caine si acum pisica. Nu suport macar ideea ca un animalut sa sufere si ma inmoi toata la filme emotionante cu animale. Da, cand vine vorba de animale sunt o lacrimogena. Dar aud sau citesc ineptiile asociatiilor pentru protectia animalelor debitate referitor la cainii vagabonzi imi sare tandara.

Cum e posibil ca unii oameni adulti si intregi la minte sa scoata pe gura asemenea tampenii, imi este greu sa imi imaginez. Totusi, de fiecare data cand autoritatile incearca sa solutioneze ODATA problema asta perpetua a animalelor fara stapan care traiesc pe strada, se trezesc subit toti marii iubitori de animale sa latre ca omoram bietele suflete nevinovate. Si sunt foarte constienta ca, scriind acest post, risc sa trezesc astfel de reactii chiar aici pe blog.

Totusi, sa nu uitam ca in tari mai “civilizate” oamenii nici nu cunosc macar conceptul de “caini vagabonzi”. Exact asa cum auziti, in Suedia spre exemplu, nu exista niciun animal pe strada, care sa fie al nimanui, abandonat, hoinarind aiurea pe strazi. In Franta, legislatia e atat de aspra cu cei care abandoneaza animale sau hranesc animale “comunitare”, sprijinind astfel de fenomene, incat nimeni nu-si permite luxul sa isi bata joc de soarta unui animal. Eu una nu am vazut nici un caine sau o pisica in perioada sederii mele in Paris.

La noi, cel putin in Bucuresti, in fiecare cartier, pe la fiecare colt de strada, te intampina cate o haita de 10 caini. In special noaptea! Cei mai putin norocosi au si de cate 20 de caini. Pe vremea cand locuiam in Militari, uneori imi era frica sa ies pe strada, din cauza cainilor vagabonzi. Nu o data mi s-a intamplat sa trec strada, pentru a nu fi atacata de haite. De doi ori am fost muscata si am facut la injectii in burta de mi s-a acrit. Sute de oameni sunt atacati de caini, unii desfigurati, altii decedati in urma acestor atacuri, iar al’ de Brigitte, care n-a vazut in viata ei un cartier bucurestean, se trezesc sa comenteze ca noi, cetatenii, victimele atacurilor acestor animale “dragalase”, suntem monstrii care sugruma destinele bietelor dobitoace. O invit pe tanti Brigitte si cei asemenea dumneaei la o plimbare prin Militari pe la 11 noaptea. Si ii urez mult succes.

Mai sunt unele opinii, conform carora omul este de fapt vinovat pentru ca este atacat de animal pe strada. INTOTDEAUNA! Oare? Haideti stimabililor domni si stimabilelor doamne sa va povestesc cum am ajuns eu sa fac injectii in burta:

- cazul 1: traversam parculetul din spatele blocului pentru a merge la scoala, cand un caine a sarit dintr-un boschete si si-a infipt coltii in piciorul meu. Daca nu sarea un vecin sa-l alunge si sa-i smulga piciorul meu din gura, nici nu vreau sa ma gandesc ce s-ar fi putut intampla. Cu ce am instigat eu acel caine la muscatura?

- cazul 2: ma plimbam cu prietenul pe strada in Cluj, cand, trecand pe langa o cladire in constructii, un caine iese pe sub gardul de protectie si, din nou, isi infige coltii in piciorul meu. De data asta, miseleste, pe la spate . Nici macar nu il vazusem pana nu i-am simtit coltii in picior.  Noroc cu prietenul meu de atunci, care l-a luat pe “animalutul neajutorat” la suturi, ca sa ma lase in pace. Din nou, cu ce l-am invitat pe acel caine sa ma atace?

Ok, poate ca exista oameni mai putin “prietenosi”, care manifesta o atitudine ostila la adresa cainilor de pe strada sau care ii agreseaza. In astfel de cazuri, de acord, omul si-o cam cere. Dar ce te faci cu 90% din victime: batranici, copii, oameni obisnuiti care ajung prin spitale cu plagi pe corp sau desfigurati, fara macar a fi reactionat in vreun fel la adresa cainelui? Unii le gasesc scuza ca vai draga, omul avea asupra lui ceva mancare. Dar stati putin, in ziua de azi nu mai ai voie sa iti cumperi sau sa transporti mancare, pentru ca risti sa ajungi in spital?

Din pacate, cea mai mare parte din vina pentru situatia cainilor vagabonzi sunt cetatenii. Mentalitatea si lipsa de respect pentru animale este cea care ne-a adus aici:

- cei care hranesc animalele de pe strada, fara a le adopta, din mila. Le iubiti, va e mila? Luati-le acasa sau castrati-le si ingrijiti-le. De ce nu le adoptati, daca vreti sa le ingrijiti? A aduce un castron cu resturi nu inseamna grija si consideratie fata de animalul care ramane pe strada si se hraneste necorespunzator din punct de vedere nutritiv , expus in continuare bolilor si pericolelor de pe strada.

- cei care refuza sa-si sterilizeze animalele, pe motiv ca “sa faca si ei cateva randuri de pui, sa fie si ei fericiti”. Aveti impresia ca a chinui un animal cu nastere (nu cred ca o catea sau o pisica se distreaza foarte mult in asemenea chinuri, iar procreerea se petrece datorita unor acte instinctuale, nicidecum din placere sau instincte materne, ca la om), batai intre masculi (e de ajuns sa auzi niste pisici in calduri si sa privesti ce bataie isi iau motanii, ca sa intelegi despre ce vorbesc), agresivitate fata de pui (nu degeaba femelele sunt singurele care au grija de pui), expunere la riscuri uriase de cancer (e demonstrat ca peste 80% din femelele necastrate vor dezvolta cancer la san sau organele genitale) inseamna a-i oferi sansa la fericire? Haideti sa fim seriosi. Si ce te faci cu generatiile de pui pe care nimeni nu-i vrea (pentru ca nu multi sunt cei care vor sa adopte animale care nu sunt de rasa, in special! caini) si tu ii arunci in strada pentru ca… nu mai poti sa-i tii?

- cei care cresc un animal si apoi il abandoneaza pe strada, pentru ca ori au ramas gravide, ori nu mai pot sa-i tina, ori nu mai au chef de ei. Oameni buni, un animal nu e jucarie pufoasa. E o mare responsabilitate. Aproape ca un copil. Nu poti sa te joci cu vietile lor asa, ca la bambilici. Eu am impresia ca multi din cei care isi iau animale sau le “multiplica” pentru propriul “amuzament” o fac pentru ca li se par dragute, ca si cum si-ar cumpara ursuleti de plus. Chestia asta tine la copii, care nu au suficient discernamant, dar adultii n-au nicio scuza.

Deci da, cetatenii au partea lor de vina pentru ca ne-am umplut de animale abandonate pe strazi, care se multiplica necontrolat incontinuu. Dar o masura trebuie luata. S-a incercat castrarea, dar nu s-a reusit cu toti cainii si nu au mai fost fonduri. Nici nu ma mir, la cate trilioane de caini avem pe strazi. S-a incercat si tinerea in adaposturi in vederea adoptiei, doar ca nimeni nu i-a adoptat. Chiar asa, voi marii iubitori de caini comunitari: de ce nu ati sarit imediat in ajutorul lor si in practica? Sau voua nu va place sa luptati pentru o cauza decat in teorie? Si atunci ce faci cu ei, cand nu reusesti sa-i castrezi si nici nu-i ia nimeni de pe strazi ca sa le ofere un camin iubitor? Pam pam… ii cam… eutanasiezi.

Oricat mi-ar displacea ideea ca bietii catei sa moara, imi pare rau pentru ei, dar prefer sa pot umbla linistita pe strada, in conditiile in care nu am nicio disponibilitate sa-i iau acasa. Iar experienta ultimilor ani mi-a demonstrat ca mai nimeni nu are aceasta disponibilitate.

Mai nou am ajuns sa-mi fie mai frica de ei decat de infractori.

In perioadele mele filosofice, adica incepand cu liceul, cand imi puneam tot felul de intrebari cu privire la viata, sensul ei si alte chestii abstracte imposibil de definit, am intampinat serioase dificultati in privinta motivului pentru care traiesc. Lasand la o parte justificarea evidenta – m-am nascut si n-am incotro – trebuie sa fie ceva, o menire, un destin, o misiune, un ceva care sa dea sens existentei mele. Evident, nu am ajuns la nici o concluzie. Dar nu am abandonat subiectul, ci doar l-am amanat, sperand ca va veni o zi in care voi fi suficient de “coapta” pentru a pricepe ceva mai mult.

Nu, acea zi nu a venit , dar experienta mi-a demonstrat ca viata nu are absolut nici un sens. Ne-am nascut, punct. In continuare, fiecare decide. E ca o petrecere la care te duci si… faci ce ai chef. Fara reguli, fara restrictii, dar incercand sa nu spargi geamurile gazdei si sa nu-i devastezi casa.

Desigur, misiunea noastra pe pamant poate fi privita si ca o ocazie de a corecta niste neajunsuri proprii. Karma explica reincarnarea si printr-o noua oportunitate de a invata din greselile comise in viata precedenta si de a plati politele aferente. In mod clar, si eu mi-am descoperit defecte care nu ar strica sa fie cat de cat ameliorate macar, daca nu eliminate complet, pana ajung din nou una cu pamantul, chestie la care lucrez in masura in care pot. Dar nu, nu cred ca o dorinta de autodepasire se poate constitui, de una singura, intr-un sens al vietii. Ar insemna sa fim ca niste copii pedepsiti dupa o gafa, intreaga noastra viata constand intr-un stat la colt cu capul in pamant.

Am mai intalnit si puncte de vedere conform carora menirea noastra pe pamant ar fi cariera aleasa. “M-am nascut sa fiu… cantareata”. Dar nu e cam mult sa asimilezi cariera vietii? Si marii artisti au facut asta, asa ca poate ei ar fi argumentul suprem pro arta/cariera ca sens a vietii. Dar oare n-au murit in mizerie, siguri, fara familie, fara iubire, nebuni, de boli venerice sau supradoze de droguri? Hmm… oare le-a priit? Normal, gusturile omului si alegerile nu se discuta. Ei au facut cum au considerat si nu trebuie judecati. Cu atat mai mult cu cat asta i-a facut fericiti. De fapt, oare nu e chiar asta cheia problemei?

In urma tuturor analizelor si filosofarilor cu care mi-am chinuit neurorii de-a lungul timpului, am ajuns la urmatoarea concluzie: nu conteaza ce alegi sa faci, nu conteaza absolut nimic, decat asta: sa fii fericit. Era o vorba: “if it ain’t fun, don’t do it” . Sau mai sugestiv, ne spune dragul de el John Lennon:

“When I was five years old, my mother told me that happiness was the key to life. When I went to school, they asked me what I wanted to be when I grew up. I wrote down ‘happy’. They told me I didn’t understand the assignment, I told them they didn’t understand life.”

Cand vad cum se streseaza unii adanc bagati cu capul in “datorii” artificiale, atribuindu-le menirea suprema de sens al vietii, ma umfla rasul. Un nonsens mai mare nici nu-mi pot inchipui.