Mi s-a dus, în sfârșit și sesiunea dar, deși probabil mi-am promovat examenele, am ramas cu destule restante la capitolul blog. Aveam de gand de multa vreme să dau curs unei lepșe de la Rontziki, dar iată că n-am apucat până acum. Nu-i nimic, n-au intrat zilele în sac, așa că iată despre ce e vorba: o scrisoare adresată mie, cea care voi fi peste muuuulți ani, la bătrânețe. Mi s-a părut foarte interesantă ideea de a comunica ceva chiar mie, dar nu cea de acum (ar fi fost prea simplu), ci eu bătrânica, după cine știe câte alte experiențe de viață. În primul rând, greu de conceput cum voi fi peste atât de mulți ani. Ar trebui întâi să pot vizualiza viitorul. Iar în al doilea rând, ce aș putea să spun unei “eu” mult mai experimentate?

Dragă Cami,

Sper că ai rămas la fel de tânără în spirit și sper ca te bucuri, în continuare de viață prin toate micile prostioare care-ți făceau cândva zilele mai frumoase, chiar și cand erau ale naibii de urâte. Și mai sper că ți-ai păstrat tabieturile de îngrijire și cosmetizare, chiar și cele mai dubioase și arăți tot ca la 20 de ani . Probabil ai, în continuare, o adevărată ceainărie în casă, nu cred că aș putea să mi te imaginez altfel, și am o vagă bănuială că tot obsedată de ordine ai rămas.

Oare ce bijoux-uri mai ai? (am o manie să scotocesc prin cutii) Și în ce culori te îmbraci? Ce stil? Ce fel de farduri ai? (Cât ți-aș mai umbla prin toate trusele)

Îmi imaginez că nu se pune problema să-ți fi schimbat personalitatea “colorată”. Și sper că încă mai citești cu la fel de multă plăcere ca și acum. Mă întreb ce cărți îți place să citești acum? Și mai recitești vreuna din cele vechi? Ce ți-a plăcut în mod special? Vreo recomandare?

De asemenea, nu pot să nu mă întreb dacă mai ai blogul… Bănuiesc că da, pentru ca nu-mi imaginez de ce l-ai abandona, cu atât mai mult acum că ai, probabil, lucruri mai relevante de comunicat și mult mai mult timp la dispoziție. Practic, timpul și inspirația sunt elementele decisive.

Sunt curioasa daca mai ai pisici și dacă îți mai trăiesc bonsaii. Oare ai reușit să-i modelezi așa cum visai? Ceva îmi spune că da, pentru că nu te văd pe tine renunțând la “grădinărit”. Și tare aș vrea să aud de la tine că încă mai faci poze, că nu ai abandonat fotografia. Nu cred că-mi pot concepe viața fără o componentă artistică. Ai mai făcut ceva în sensul ăsta? De fapt, mi-ar plăcea chiar să-mi arăți.

Ar fi tare multe lucruri de care aș fi curioasă… dacă mai ai anumite lucruri, anumite pasiuni, dacă ai dezvoltat altele noi, ce-ți mai place să faci, pe unde ai călătorit? Ce-ai mai făcut în viață. Te-ai măritat? Cum ți-ai clădit cariera? Ce carieră, până la urmă? Pe ce drum ai mers? Sau ce drumuri? Ce fel de oameni ai cunoscut? Cum au fost ei? Ce părți din tine au reflectat? Dar cel mai mult cred că aș vrea să știu … ce lecții de înțelepciune ai mai învățat?

Practic, observ că tot ce fac e să te întreb diverse lucruri. Probabil pentru că-mi imaginez că, fiind tot eu, tu știi deja tot ce ține de mine, nu-i așa? Deci povestește-mi despre tine… cum te simți acum, după atâția zeci de ani de viață? Cum se vede lumea din celălalt capăt al vieții? Și cum ești tu?

Mi-ar plăcea să mi te imagienz ca o bătrânica senină, nu ca acele persoane înrăite și pline de frustrări sau ură, un om care și-a trăit viața din plin și fără regrete, care a știut să arate compasiune față de cei din jur, indiferent de felul în care s-au comportat ei, care are ce povesti și care e mulțumită de sine. Ai reușit oare să devii ceea ce ți-ai dorit să devii? Eu sper că da și nici nu concep altfel. Până la urmă, n-ar trebui să mă îndoiesc, pentru ca devenim exact așa cum ne vizualizam. Mie așa îmi place să cred că ești acum și așa sper că vei rămâne mereu.

Ai grijă de tine, ia-ți medicamentele, că sigur te-ai rablagit pe ici pe colo, și nu uita niciodată să zâmbești.

Cu drag,

Cami.

Conceptele de “bine” si “rau” sunt foarte relative. Ne nastem si suntem invatati de parinti valorile bune si cele negative, blamate si de evitat in societate. Pana la un punct, orice copil are nevoie de niste elemente la care sa s raporteze, pentru ca, in lipsa lor, ne-am crapa capetele pe strada, ca adulti. Nu neg necesitatea unor delimitari, cand te afli la un nivel primar de cunoastere si constientizare a realitatii. Nu neg nici necesitatea existentei unor legi care sa reglementeze raporturile sociale. In mod inevitabil, ele contin prin insasi natura lor delimitarea de bine-rau. Ce e rau, e pedepsit de lege. Dar cine stabiliste aceste norme? Raportat la ce? Si ce te faci cu restul problemelor nereglementate?

Nu sunt nici pe departe o infractoare si nici nu intentionez sa comit cine stie ce acte impotriva legii. Dar unori ma lovesc de niste subiecte, ma apuca filosofarea si-mi pun anumite intrebari? Cum stiu daca ceea ce e considerat ilegal este si corect? Si legile se mai schimba, societatea evolueaza si e clar imposibil sa prevezi absolut toate situatiile care ar putea aparea, cu contextele aferente. Cand ai schimbat o lege, abrogand o alta anterioara, nu inseamna oare ca o consideri incompleta sau incorecta? dar la vremea respectiva a fost considerara omnipotenta si universal valabila. Dovada ca nimeni, dar absolut nimeni, nu detine adevarul absolut pentru  a fi in stare sa propuna un set de legi invincibile si atotcuprinzatoare.

Totodata, Nietzsche mai propune, in completare, o alta idee ce merita luata in considerare dupa parerea mea:

“Cele considerate drept rele de către o epocă sunt de obicei răsfrângerea inactuală a celor considerate odinioară bune,  atavismul unui ideal anterior.”

(Friedrich Nietzsche – Dincolo de bine si rau)

La nivel social, exista o multime de prejudecati cu privire la ce e bine si ce e rau. Lasand la o parte judecata din prisma legilor si trecand concret la raporturile dintre oameni, pana la urma cine stabiliste aceste norme? Ca e bine un lucru sau nu… cine are detine un asemenea nivel de cunoastere perfecta incat sa faca astfel de afirmatii. Da, ne putem cu totii da cu parerea… Din punctul meu de vedere, e bine sa procedezi intr-un anume fel. Sau ne putem crea fiecare sisteme si modalitati de actiune care functioneaza pentru noi, considerandu-le astfel bune. Sau putem sa ne-o luam in bot si sa zicem ca asa e rau. Dar tot acest rationament se face pe principii total subiective, prin filtre personale si raportat la sisteme de valori individuale. Dar ele sunt valabile numai pentru individul care le concepe. Si atunci ce ne da noua dreptul sa comentam din prisma rationamentelor noastre niste experiente ce nu ne apartin? Adica ale altora.

Totul a plecat de la o simpla intrebare pe care mi-a adresat-o cineva. De fapt, mint. Au fost doua:

- prima zicea cam asa: Tu ai fi de acord cu X?

- a doua ma invita sa spun daca as considera rau un anume “ceva”.

Si atunci, vizibil depasita de postura, a trebuit sa accept ca nu am autoritatea sa ma exprim. Daca sunt de acord cu ceva? Ok, pot spune daca eu una, personal, as actiona asa sau nu. Dar acel acord mi se pare ca nu mi se adreseaza si e nenecesar. Ca ce chestie sa fiu eu de acord sau nu? E nevoie sa-mi dau acordul pentru ca X sa actioneze in virtutea valorilor proprii? Dar acordul meu nu se bazeaza pe valorile lui, ci pe ale mele. Si atunci ce relevanta au? Dupa parerea mea, nici una. e un fapt divers, o parere cum pot exista miliarde. Daca eu consider ceva rau sau nu? Aceeasi poveste.

De ce conteaza ce cred eu? Doar nu eu sunt cea care actioneaza, traieste cu consecintele si cuantifica rezultatele. Intamplator, eu aveam un sistem de valori opus persoanei care ma intreba daca eu consider rau un anume ceva. Adica eu nu as actiona asa, pentru ca mie personal mi se pare “rau”. Dar persoanei care ma intreba i se parea “bine”. Acum ce era sa faca? Sa actioneze contrar cu ceea ce-si doreste, doar pentru ca eu, o straina, sunt de alta parere? E o absurditate. E si motivul pentru care ma feresc sa dau sfaturi de tipul: fa asa sau altfel. Nene, fa cum crezi, fa cum simti si cum iti doresti. Eu pot, eventual, sa te ajut sa identifici ce ai vrea Tu sa faci.

Pana la urma, ca si alte concepte inventate tot de om, adevar, morala, si in cazul binelui si raului lucrurile sunt relative. Exista o intreaga paleta de nuante de gri intre alb si negru, chiar daca unii refuza sa gandeasca in termeni relativi sau macar sa ii accepte.

Si bine, si raul, dupa parerea mea, sunt doar niste puncte de vedere personale.

Odata cu evolutia suntem vesnic nevoiti sa ne reconsideram pozitiile, sa ne adaptam la noi contexte. Vrem, nu vrem, viata impune o serie de schimbari care se rasfrang asupra felului nostru de-a ne trata pe noi insine, asupra tabieturilor noastre, a felului de a vorbi, de a gandi, de a socializa etc. Nu mic e riscul de a te trezi intr-o buna zi si a constata ca nu mai stii cine esti, ca nu ai tinut prea constient pasul cu schimbarea, astfel ca, dand nas in nas cu personajul din oglinda, iti vine sa tipi de spaima. Sau poate schimbarea e una constienta, iar tipatul devine o trista resemnare in fata ranjetului ironic ce se reflecta de cealalta parte a oglinzii, batjocorind caricatura ce ai devenit.

Nu am fost niciodata adepta resemnarii, ba din contra. Am luptat cu indarjire pentru ce vroiam, si daca ieseam din respectiva batalie plina de vanatai, cu membrele zdrentuite de rani si balind sange prin toti porii. Si s-a intamplat, de nenumarate ori. Costuri prea mari si beneficii penibil de mici. N-as zice ca sunt tocmai o experta in eficienta. Totusi, am recunoscut intotdeauna situatiile in care resemnarea nu e o idee proasta: atunci cand e necesara pentru atingerea unui obiectiv atent ales si de buna voie. Si numai daca nu aduce atingere vreunuia dintre multiplele principii pe care defilez. Din pacate, uneori sunt altii cei care incearca sa te forteze sa te resemnezi, calcand cu bocancii pe valorile proprii si oferind drept obiectiv un anume ceva care prezinta zero interes pentru tine. Iar partea proasta e ca au autoritatea sa o faca. Cata motivare, cat entuziasm! Dar merita oare sa te razvratesti? Ar fi ranile de suportat?

Probabil ca nu, sau daca da, ar lasa cicatrici prea adanci pentru a merita lupta, de aceea as zice ca asta e situatia cea mai dificila care cere o reinventare in scopul adaptarii. Si cu totii ne consfruntam cu asa ceva ocazional. E o reinventare de fond si care cere o complexa analiza: ce anume modifici, in ce mod si pentru ce perioada? Cum faci sa nu te pierzi pe tine in acel ceva nou pe care-l inventezi? Trebuie sa ai mare grija ce alegi sa schimbi, pentru ca… esenta nu ti-o schimbi, probabil, niciodata. Uneori in viata mi-am pus intrebarea… oare voi putea reveni la ceea ce am fost candva? Sau voi vrea? Oare nu-mi va placea mai mult noul “eu”? Probabil aici depinde foarte mult cat de multe reinventari a suferit fiecare in timp si cat de radicale au fost ele, cat de bine se cunoaste pe sine fiecare si cat de impacat e cu asta. E greu sa-ti doresti sa redevii ce ai fost cand detestai ceea ce ai fost. La fel cum e usor a ceda mirajului noii creatii, incercand sa te convingi singur ca esti ceea ce ai inventat, adoptand o imagine ce nu-ti apartine, in esenta, tie, ci doar unei proiectii a ceea ce ti-ar placea sa fii.

In timp, am cunoscut o multime de schimbari in ritualuri zilnice, datorita reinventarilor multiple pe care am fost nevoita sa le adopt, dar am avut de curand revelatia sa constat ca m-am reinventat in… mine. Practic, prima “eu” pe care mi-o amintesc mai in detaliu e cea de fetita de scoala generala, care mergea in vacante la bunicii ei si primul lucru pe care il facea cand intra in casa bunicilor, inainte chiar de a despacheta, era urmatorul: sa cotrobai in dulapiorul de cosmetice al bunicii, pentru a vedea ce parfumuri si creme mai are, cum miros fiecare, ce farduri imi mai plac de acolo, cu care imi sta bine, proband pe rand toate rujurile si dandu-ma cu eterna oja rosie ca focul pe unghii, dupa care inspectam de-a fir-a-par, cu maxim de interes, cutiile cu bijuterii “de epoca” ale bunicii (care imi placeau la nebunie si care inca imi plac), confiscand cel putin o pereche de cercei de acolo sau un sirag de perle, casetele cu medalii si decoratiuni ale bunicului, pe care abia indrazneam sa le ating pentru a nu le pata cu mainile mele murdare de copil nevrednic in fata unor asemenea virtuti, iar in final treceam la garderoba – paradisul oricarei “femei”. Abia dupa ce terminam “inspectia”, mergeam cu bunica la bucatarie si beam ceai, mancam prajituri si barfeam despre prieteni, vecini, carti si orice altceva.

Ar fi o descriere prea lunga, daca as continua cu memorii in toate aspectele vietii mele, dar cert e ca lucrurile nu s-au schimbat mai deloc. Si astazi am exact aceleasi obiceiuri, obtin placeri din aceleasi nimicuri, am aceleasi valori si, chiar daca am avut o perioada de ratacire la un moment dat, cand am reusit perfomanta sa ma intorc cu susul in jos si mi-am privit in lacrimi caricatura in oglinda, a fost nevoie doar ca cineva sa-mi reaminteasca de unde am plecat. Reinventarea m-a adus inapoi – la mine. Orice as face, tanjesc dupa acel ceva care ma defineste, de care nu pot sa scap, orice as face, si de care nici macar nu vreau sa scap. Poate ca ordinea se mai schimba, dar elementele componente raman intotdeauna aceleasi. Iar acum, dupa atatia ani, sunt mai convinsa ca oricand de faptul ca nu mi-ar placea sa fiu altfel. Daca cineva ar indrazni sa incerce schimbe asta, ar rebui sa i-o spuna bunicii. S-ar tavali de ras in mormant.

• Later update: In intervalul 1 ianuarie – 30 iunie (2011), la Centrul Antirabic din Institutul National de Boli Infectioase “Matei Bals” s-au prezentat 6.712 persoane, din care 5.401 adulti si 1.311 copii. Totodata, din totalul celor care s-au prezentat la Centrul Antirabic, 5.205 erau din Bucuresti, iar restul din provincie. Statisticile institutului arata, de asemenea, ca 4.519 de persoane au fost muscate de caini fara stapan, 1.633 de caini care aveau stapan, iar 560 de alte animale. (Sursa: Mediafax)

Sunt o iubitoare de animale. Din totdeauna am avut macar un animal de companie, de la pui de gaina, papagali, broaste testoase, pesti, iepuri, chinchilla, (pentru o scurta perioada) caine si acum pisica. Nu suport macar ideea ca un animalut sa sufere si ma inmoi toata la filme emotionante cu animale. Da, cand vine vorba de animale sunt o lacrimogena. Dar aud sau citesc ineptiile asociatiilor pentru protectia animalelor debitate referitor la cainii vagabonzi imi sare tandara.

Cum e posibil ca unii oameni adulti si intregi la minte sa scoata pe gura asemenea tampenii, imi este greu sa imi imaginez. Totusi, de fiecare data cand autoritatile incearca sa solutioneze ODATA problema asta perpetua a animalelor fara stapan care traiesc pe strada, se trezesc subit toti marii iubitori de animale sa latre ca omoram bietele suflete nevinovate. Si sunt foarte constienta ca, scriind acest post, risc sa trezesc astfel de reactii chiar aici pe blog.

Totusi, sa nu uitam ca in tari mai “civilizate” oamenii nici nu cunosc macar conceptul de “caini vagabonzi”. Exact asa cum auziti, in Suedia spre exemplu, nu exista niciun animal pe strada, care sa fie al nimanui, abandonat, hoinarind aiurea pe strazi. In Franta, legislatia e atat de aspra cu cei care abandoneaza animale sau hranesc animale “comunitare”, sprijinind astfel de fenomene, incat nimeni nu-si permite luxul sa isi bata joc de soarta unui animal. Eu una nu am vazut nici un caine sau o pisica in perioada sederii mele in Paris.

La noi, cel putin in Bucuresti, in fiecare cartier, pe la fiecare colt de strada, te intampina cate o haita de 10 caini. In special noaptea! Cei mai putin norocosi au si de cate 20 de caini. Pe vremea cand locuiam in Militari, uneori imi era frica sa ies pe strada, din cauza cainilor vagabonzi. Nu o data mi s-a intamplat sa trec strada, pentru a nu fi atacata de haite. De doi ori am fost muscata si am facut la injectii in burta de mi s-a acrit. Sute de oameni sunt atacati de caini, unii desfigurati, altii decedati in urma acestor atacuri, iar al’ de Brigitte, care n-a vazut in viata ei un cartier bucurestean, se trezesc sa comenteze ca noi, cetatenii, victimele atacurilor acestor animale “dragalase”, suntem monstrii care sugruma destinele bietelor dobitoace. O invit pe tanti Brigitte si cei asemenea dumneaei la o plimbare prin Militari pe la 11 noaptea. Si ii urez mult succes.

Mai sunt unele opinii, conform carora omul este de fapt vinovat pentru ca este atacat de animal pe strada. INTOTDEAUNA! Oare? Haideti stimabililor domni si stimabilelor doamne sa va povestesc cum am ajuns eu sa fac injectii in burta:

- cazul 1: traversam parculetul din spatele blocului pentru a merge la scoala, cand un caine a sarit dintr-un boschete si si-a infipt coltii in piciorul meu. Daca nu sarea un vecin sa-l alunge si sa-i smulga piciorul meu din gura, nici nu vreau sa ma gandesc ce s-ar fi putut intampla. Cu ce am instigat eu acel caine la muscatura?

- cazul 2: ma plimbam cu prietenul pe strada in Cluj, cand, trecand pe langa o cladire in constructii, un caine iese pe sub gardul de protectie si, din nou, isi infige coltii in piciorul meu. De data asta, miseleste, pe la spate . Nici macar nu il vazusem pana nu i-am simtit coltii in picior.  Noroc cu prietenul meu de atunci, care l-a luat pe “animalutul neajutorat” la suturi, ca sa ma lase in pace. Din nou, cu ce l-am invitat pe acel caine sa ma atace?

Ok, poate ca exista oameni mai putin “prietenosi”, care manifesta o atitudine ostila la adresa cainilor de pe strada sau care ii agreseaza. In astfel de cazuri, de acord, omul si-o cam cere. Dar ce te faci cu 90% din victime: batranici, copii, oameni obisnuiti care ajung prin spitale cu plagi pe corp sau desfigurati, fara macar a fi reactionat in vreun fel la adresa cainelui? Unii le gasesc scuza ca vai draga, omul avea asupra lui ceva mancare. Dar stati putin, in ziua de azi nu mai ai voie sa iti cumperi sau sa transporti mancare, pentru ca risti sa ajungi in spital?

Din pacate, cea mai mare parte din vina pentru situatia cainilor vagabonzi sunt cetatenii. Mentalitatea si lipsa de respect pentru animale este cea care ne-a adus aici:

- cei care hranesc animalele de pe strada, fara a le adopta, din mila. Le iubiti, va e mila? Luati-le acasa sau castrati-le si ingrijiti-le. De ce nu le adoptati, daca vreti sa le ingrijiti? A aduce un castron cu resturi nu inseamna grija si consideratie fata de animalul care ramane pe strada si se hraneste necorespunzator din punct de vedere nutritiv , expus in continuare bolilor si pericolelor de pe strada.

- cei care refuza sa-si sterilizeze animalele, pe motiv ca “sa faca si ei cateva randuri de pui, sa fie si ei fericiti”. Aveti impresia ca a chinui un animal cu nastere (nu cred ca o catea sau o pisica se distreaza foarte mult in asemenea chinuri, iar procreerea se petrece datorita unor acte instinctuale, nicidecum din placere sau instincte materne, ca la om), batai intre masculi (e de ajuns sa auzi niste pisici in calduri si sa privesti ce bataie isi iau motanii, ca sa intelegi despre ce vorbesc), agresivitate fata de pui (nu degeaba femelele sunt singurele care au grija de pui), expunere la riscuri uriase de cancer (e demonstrat ca peste 80% din femelele necastrate vor dezvolta cancer la san sau organele genitale) inseamna a-i oferi sansa la fericire? Haideti sa fim seriosi. Si ce te faci cu generatiile de pui pe care nimeni nu-i vrea (pentru ca nu multi sunt cei care vor sa adopte animale care nu sunt de rasa, in special! caini) si tu ii arunci in strada pentru ca… nu mai poti sa-i tii?

- cei care cresc un animal si apoi il abandoneaza pe strada, pentru ca ori au ramas gravide, ori nu mai pot sa-i tina, ori nu mai au chef de ei. Oameni buni, un animal nu e jucarie pufoasa. E o mare responsabilitate. Aproape ca un copil. Nu poti sa te joci cu vietile lor asa, ca la bambilici. Eu am impresia ca multi din cei care isi iau animale sau le “multiplica” pentru propriul “amuzament” o fac pentru ca li se par dragute, ca si cum si-ar cumpara ursuleti de plus. Chestia asta tine la copii, care nu au suficient discernamant, dar adultii n-au nicio scuza.

Deci da, cetatenii au partea lor de vina pentru ca ne-am umplut de animale abandonate pe strazi, care se multiplica necontrolat incontinuu. Dar o masura trebuie luata. S-a incercat castrarea, dar nu s-a reusit cu toti cainii si nu au mai fost fonduri. Nici nu ma mir, la cate trilioane de caini avem pe strazi. S-a incercat si tinerea in adaposturi in vederea adoptiei, doar ca nimeni nu i-a adoptat. Chiar asa, voi marii iubitori de caini comunitari: de ce nu ati sarit imediat in ajutorul lor si in practica? Sau voua nu va place sa luptati pentru o cauza decat in teorie? Si atunci ce faci cu ei, cand nu reusesti sa-i castrezi si nici nu-i ia nimeni de pe strazi ca sa le ofere un camin iubitor? Pam pam… ii cam… eutanasiezi.

Oricat mi-ar displacea ideea ca bietii catei sa moara, imi pare rau pentru ei, dar prefer sa pot umbla linistita pe strada, in conditiile in care nu am nicio disponibilitate sa-i iau acasa. Iar experienta ultimilor ani mi-a demonstrat ca mai nimeni nu are aceasta disponibilitate.

Mai nou am ajuns sa-mi fie mai frica de ei decat de infractori.

In perioadele mele filosofice, adica incepand cu liceul, cand imi puneam tot felul de intrebari cu privire la viata, sensul ei si alte chestii abstracte imposibil de definit, am intampinat serioase dificultati in privinta motivului pentru care traiesc. Lasand la o parte justificarea evidenta – m-am nascut si n-am incotro – trebuie sa fie ceva, o menire, un destin, o misiune, un ceva care sa dea sens existentei mele. Evident, nu am ajuns la nici o concluzie. Dar nu am abandonat subiectul, ci doar l-am amanat, sperand ca va veni o zi in care voi fi suficient de “coapta” pentru a pricepe ceva mai mult.

Nu, acea zi nu a venit , dar experienta mi-a demonstrat ca viata nu are absolut nici un sens. Ne-am nascut, punct. In continuare, fiecare decide. E ca o petrecere la care te duci si… faci ce ai chef. Fara reguli, fara restrictii, dar incercand sa nu spargi geamurile gazdei si sa nu-i devastezi casa.

Desigur, misiunea noastra pe pamant poate fi privita si ca o ocazie de a corecta niste neajunsuri proprii. Karma explica reincarnarea si printr-o noua oportunitate de a invata din greselile comise in viata precedenta si de a plati politele aferente. In mod clar, si eu mi-am descoperit defecte care nu ar strica sa fie cat de cat ameliorate macar, daca nu eliminate complet, pana ajung din nou una cu pamantul, chestie la care lucrez in masura in care pot. Dar nu, nu cred ca o dorinta de autodepasire se poate constitui, de una singura, intr-un sens al vietii. Ar insemna sa fim ca niste copii pedepsiti dupa o gafa, intreaga noastra viata constand intr-un stat la colt cu capul in pamant.

Am mai intalnit si puncte de vedere conform carora menirea noastra pe pamant ar fi cariera aleasa. “M-am nascut sa fiu… cantareata”. Dar nu e cam mult sa asimilezi cariera vietii? Si marii artisti au facut asta, asa ca poate ei ar fi argumentul suprem pro arta/cariera ca sens a vietii. Dar oare n-au murit in mizerie, siguri, fara familie, fara iubire, nebuni, de boli venerice sau supradoze de droguri? Hmm… oare le-a priit? Normal, gusturile omului si alegerile nu se discuta. Ei au facut cum au considerat si nu trebuie judecati. Cu atat mai mult cu cat asta i-a facut fericiti. De fapt, oare nu e chiar asta cheia problemei?

In urma tuturor analizelor si filosofarilor cu care mi-am chinuit neurorii de-a lungul timpului, am ajuns la urmatoarea concluzie: nu conteaza ce alegi sa faci, nu conteaza absolut nimic, decat asta: sa fii fericit. Era o vorba: “if it ain’t fun, don’t do it” . Sau mai sugestiv, ne spune dragul de el John Lennon:

“When I was five years old, my mother told me that happiness was the key to life. When I went to school, they asked me what I wanted to be when I grew up. I wrote down ‘happy’. They told me I didn’t understand the assignment, I told them they didn’t understand life.”

Cand vad cum se streseaza unii adanc bagati cu capul in “datorii” artificiale, atribuindu-le menirea suprema de sens al vietii, ma umfla rasul. Un nonsens mai mare nici nu-mi pot inchipui.

Exista zile sau perioade din viata fiecaruia cand totul pare un mare morman de rahat, fiecare dimineata e un calvar si nu mai gasesti nici un motiv pentru care te-ai ridica din pat dimineata, pentru ca oricum stii ca va fi doar inca o zi de rahat in care nu faci nimic din ceea ce-ti place si totul e un mare to do list conceput de altcineva pentru tine, dar caruia trebuie sa i te supui obligatoriu. Mai rau e cand chiar tu te-ai bagat intr-un asemenea rahat si te intrebi oare ce naiba a fost in mintea ta si cum naiba ai reusit sa intri intr-o asemenea situatie?!

Suna cunoscut? Daca nu, atunci urmeaza mi-em greu sa cred ca este vreun om pe lumea asta care a trecut prin viata vesnic fericit, inconjurat de o aura intangibila de lumina. Nici macar Buddha nu se poate lauda cu o asemenea performanta. Si atunci ce faci in astfel de momente? Cum gasesti acea motivatie si putere interioara care sa te determine sa nu te mai simti mizerabil zi  de zi? Cand vezi ca nu mai ai timp nici sa te speli pe cap sau sa-ti tai unghiile, nici nu se mai pune problema sa iesi in oras, sa-ti vezi prietenii, sa te bucuri de iubit(a)/sot(ie)/copil/familie/animal de companie. Viata personala? Ce-i aia?

Cand iti privesti vechea viata plina de activitati placute, intalniri, tabieturi, ritualuri de rasfat si fericire indepartandu-se ca o amintire a ceva demult incheiat, nu poti decat sa te deprimi. Timpul tau era si pe atunci la fel de plin. Doar ca acum e plin de lucruri pe care nu vrei sa le faci, pe care trebuie sa le faci sau care iti provoaca sila. Le poti da naibii ocazional pentru a face ceea ce doresti in locul lor, dar te vei simti vinovat ca te distrezi in loc sa faci ceea ce trebuie sa faci. Chiar indraznesti sa te simti bine?! Ar trebui sa-ti fie rusine! Sau poti sa mai lasi de la tine si sa faci o treaba mediocra, distrandu-te de asemenea doar partial, dar in final vei fi dezamagit de prestatia ta sau de faptul ca nu te-ai distrat din plin cand ai avut ocazia. Desigur, exista si cei fara constiinta, pe care uneori chiar ii invidiez pentru lejeritatea cu care dau totul naibii pentru a se distra maxim.

Revenind totusi la cei mai constiinciosi… Desigur, poti ramane deprimat, te poti afunda in depresie si poti continua asa pana incepi sa iti perpetuezi noul comportament sau sa o iei razna. Mie una nu prea imi surad perspectivele astea. Sau poti cauta undeva, in interior, ceva care sa te ajute sa mergi inainte, o ultima urma de putere, o mica raza de lumina care sa-ti calauzeasca drumul prin benza in care te-ai afundat. Pare solutia ideala, dar cum faci asta?

In mod normal, as spune ca solutia vine intotdeauna din interior si nu trebuie cautata in afara. Degeaba cautam solutii practice prin jur, sperand ca ne vor solutiona problemele. Cand nu e timp si ai alte prioritati temporare, aia e. Ziua are tot 24 de ore si sarcinile sunt aceleasi – la fel de putin placute. Deci mare lucru nu ai ce sa schimbi la ele. Ceea ce poti schimba e atitudinea – unghiul din care privesti problema. Uneori uitam ca cele mai bune, cele mai marete lucruri in viata au fost realizate dupa o lunga perioada de munca asidua, sau dupa o serie de esecuri, dupa multe nopti nedormite, sau de oameni cu destine nefericite… oricum, cuvintele cheie sunt “munca” sau “chin” (sau ambele), indiferent ce presupune asta.

Mi-e usor acum sa pasesc pe gresia de la bucataria din casa “ideala”, fara a-i acorda o minima atentie sau importanta, la 4 luni dupa ce stateam in genunchi pe jos frecand la ea la 3 dimineata, semi-lesinata de oboseala si cu genunchii umflati de apa, dupa o zi intreaga de carat mobila si frecat podele si geamuri. Acum e curata si eu m-am obisnuit sa fie acolo lucind in lumina becului. Genunchii sunt bine merci dupa cateva doze de Movalis si starea de lesin a disparut dupa o portie santoasa de somn. Pentru ca asta e adevarul. Calvarul se uita, in cel mai rau caz ramane in amintire drept o intamplare  tragi-comica despre care radem si glumim peste zeci de ani cu nepotii. Ceea ce ramane e realizarea. Si cu atat mai mare ne e mandria cu cat stim ca a fost obtinuta dupa mari sacrificii.

Dar cum faci sa gasesti in interior acea forta care sa te ajute sa continui? Eu as zice ca e nevoie de inspiratie. Nu trebuie decat sa privesti in jur. Ceva, candva, la un moment dat va fi acea inspiratie care iti va servi exact motivatia de care ai nevoie. Nu trebuie decat sa casti ochii sa o sesizezi. Poate fi o persoana, ceva ce a spus o persoana, un film, o simpla replica de film, un rand dintr-o carte… practic orice. Pana la urma nici nu conteaza, atata timp cat ne insusim mesajul. Desigur, ti se da, nu ti se si baga in sac. E sarcina noastra sa depunem efortul psihic si mental sa implementam acea scanteie de inspiratie. Pe mine ma ajuta intotdeauna sa realizez ca daca las zile intregi sa treaca fara ca eu sa fiu fericita, macar un pic, inseamna ca am aruncat pe geam zile din viata mea. Poate nu e mereu roz, poate uneori e infiorator de greu, poate sunt zile in care nu gasesc nimic placut de care sa ma agat, dar trebuie, e datoria mea fata de mine, sa fac un efort de creativitate si sa storc placutul din neplacut, pentru ca nu pot, nu vreau! sa-mi irosesc zilele. Viata e pur si simplu prea scurta pentru a-mi permite luxul sa o scurtez.

]]> http://camiachim.com/blog/2011/10/ce-te-motiveaza/feed/ 2 http://camiachim.com/blog/2011/09/drumul-vs-destinatia/ http://camiachim.com/blog/2011/09/drumul-vs-destinatia/#comments Thu, 22 Sep 2011 07:15:57 +0000 Cami http://camiachim.com/blog/?p=4092 Intr-o seara linistita, in timp ce beam un ceai cald impreuna cu Catalin, dupa o zi de munca, ma trezesc cu o intrebare foarte interesanta din partea lui: “Si, cum te simti acum ca ti-ai indeplinit toate visurile?” Intrebarea era cu atat mai interesanta cu cat ma gandeam cu stupoare ca e pe cat se poate de naturala si de intemeiata. Ani de zile m-am luptat pentru a avea “casa visurilor mele”, “pisica visurilor mele”, “barbatul ideal”, sa vad Parisul si sa ma bucur de o independenta consacrata. Acum am si casa mult dorita, si pisica visata, si independenta, mi-am facut damblaua si cu Parisul, am deja de aproape 5 ani si barbatul cu pricina si sunt pe cont propriu. Deci… omg, am bifat totul. Si acum…?

Omul era curios sa stie cum se simte un om cand si-a atins scopul in viata, sau macar scopul stabilit pana in etapa prezenta, dar raspunsul meu a fost cel putin dezamagitor. “Pai… ma simt ok, cred, habar n-am, e la fel “. Doar ca uneori ma gandesc cu nostalgie la vremurile din garsoniera din Titan in care stateam cu chirie si in care am petrecut poate cele mai fericite momente din viata mea, unde practic mi-am inceput viata alaturi de barbatul mult visat, de unde plecam cu bucurie in oras, la spectacole, la filme, la “shopping”, la intalnirile cu “fetele”, si unde ma intorceam de fiecare data cu drag. Si ma gandesc uneori si la mormanele de reviste despre pisici pe care le-am citit prin trenuri, in excursii, la intalnirile cu Alina la “terapia” Kirb cu ceai si monopoly. Uneori imi vin in minte si aventurile tumultoase si evenimentele haioase din multele mele relatii esuate sau plimbarile prin orase demult parasite si conversatii cu oameni care au iesit demult in viata mea…

Si nu pot sa nu ma gandesc cu tristite la faptul ca aceasta faza plina de succesul mult asteptat si visat seamana mai degraba cu niste X-uri mari pe care le plasez cu satisfactie intr-o serie de casute, pe o faie de hartie intitulata “To Do List”.

Asteptam cu sufletul la gura ACEL moment in care voi avea TOT ce mi-am dorit si mi-al imaginam drept NIRVANA. Incununarea tuturor succeselor trebuia sa fie ceva sublim. Ei bine nu e. Este un moment, ca oricare altul. Nu este cu nimic deosebit de un drum la hipermarket pentru cumparat rosii si castraveti. In contabilitatea vietii fiecare lucru pe care il realizam are aceeasi valoare. Poate cantari mai mult in greutate, dar el valoreaza la fel. E suma tututor lucrurilor cea care ne da un total mare. Acele maruntisuri de zi cu zi, adunate, ele sunt cele care dau o suma mult mai mare!

N-am inteles pana acum ce vroia sa spuna citatul ala celebru, conform caruia ar trebui sa te bucuri de calatorie, nu sa te focalizezi obsesiv pe destinatie. Acum, de la destinatie, privesc in spate spre drumul ala frumos, vesel, luminos, plin de amintiri si evenimente, de care, din fericire, am stiut sa ma bucur la momentele respective, dar de care am fost, pe alocuri, nemultumita, asteptand mereu acel ceva maret care imi va schimba radical viata, care imi va rezolva micile probleme cotidiene. Acum drumul e, pentru totdeauna, in spate. Nu-mi ramane decat sa mai invat o lectie mare de viata, sa-mi fac bocceluta si sa pornesc din nou la drum, spre o alta destinatie. Doar ca, de data asta, sper, voi fi mai putin nerabdatoare sa ajung la capat.

In loc de concluzii…

]]> http://camiachim.com/blog/2011/09/drumul-vs-destinatia/feed/ 10 http://camiachim.com/blog/2011/09/in-cautarea-tapului-ispasitor/ http://camiachim.com/blog/2011/09/in-cautarea-tapului-ispasitor/#comments Sat, 17 Sep 2011 16:43:55 +0000 Cami http://camiachim.com/blog/?p=4080

Am urmarit tot circul cu “dezastrul de la Bac-ul de anul acesta” si ma tot gandesc la o postare pe tema asta, dar m-am ferit sa abordez subiectul, de teama sa nu cad si eu in tentatia de a cauta un vinovat caruia sa-i atribui “marele esec”. Pana la urma, mi-am luat inima in dinti sa “vorbesc” despre asta, din perspectiva unui fost elev de liceu, care a dat si el Bac-ul candva, care a avut, la randul sau, profesori, guvernanti de c…t si o familie. Din start cred ca e gresit sa arunci vina in vreuna din parti in mod special. E un intreg “sistem”, ale carui componente functioneaza, intr-o anumita masura, interdependent. Sau?…

Sa fim seriosi, in tarisoara noastra invatamantul a fost, de cand ma stiu, la pamant. E culmea sa te trezesti acum sa ii atribui sistemului intreaga vina pentru ca niste copii au picat un examen. Poate fi sistemul viciat, deficitar in functionare sau cum vreti voi sa-l numiti, insa daca exista pregatire si vointa, nu se poate sa esuezi. Parerea mea. E ca si cum ai da un examen la o materie al carui profesor e ori foarte exigent, ori mai tacanit din fire, dar oricum ai da-o, daca stii materia, te trece. Putine sunt cazurile in care omu’ are probleme atat de mari la “mansarda” incat sa te pice numai din pur amuzament personal. Eu, in intreaga mea viata de elev, student, masterand, am intalnit un singur astfel de exemplar. Deci morala… scuza asta cu sistemul nu sta atat de mult in picioare. Da, e nevoie de o reforma, dar cand vorbim de mai mult de 50% elevi picati… argumentul cam scartaie… Nu de alta dar si pe vremea mea era tot atat de dezastruos.

Pe de alta parte, daca priviti un pic “noua generatie”, veti constata ca e formata din persoane mult mai superficiale, dezinteresate fata de propriul viitor, pierdute in spatiu si atrase de non-valori decat era acum 10 ani. Nici nu stiu de unde sa incep. Stiu perfect ce inseamna viata de liceu: numai de invatat nu-ti arde. E varsta la care fiecare e orientat pe distractie, cat mai multe excese, curiozitatea de a experimenta tot ce se poate experimenta si… sex. Poate unii nu-l practica efectiv, dar in mod sigur si-ar dori si cam asta e principala preocupare. Cum sa te combini mai repede cu… X sau Y, din tot felul de motive, de la “arata bine, vreau sa i-o trag sau are masina nu stiu de care”.

Da, sunt si unii elevi preocupati de studiu, dar nici unul nu e preocupat de studiu pentru studiu din principiu. Motivatia e intotdeauna alta. Poate nu ar strica sa constientizeze si adultii implicati in acest “proces” ca elevul chiar nu are chef de scoala. Ori are un interes special pentru o anumita materie sau anumite materii, pentru simplul motiv ca ii plac lui respectivele subiecte si vrea sa afle mai multe despre ele, fie se foloseste de scoala ca de o parghie necesara pentru a accede in palierul superior, la facultate, pentru ca vrea o cariera intr-un anumit domeniu, sau vrea o cariera, punct. Adica din preocupare pentru propriul viitor.

Din pacate, in ziua de azi “tinerii” nu sunt foarte interesati de ce se va alege de ei din punct de vedere profesional, pentru ca “smecheria” promovata in mizeriile alea de la TV le spune ca nu au nevoie de studii sau sa-si foloseasca si creierul pentru a ajunge sa aiba succes si bani, ci e de ajuns sa faca o “combinatie” cu cineva sus pus pentru a obtine o pozitie favorabila sau sa-ti fluturi tatele si fundul la TV pentru bani. Pe undeva, ceva dreptate au ei. Nu e de ajuns studiul pentru a face ceva din punct de vedere profesional in Romania. Dar poate nu ar strica sa rationeze putin si sa se gandeasca la faptul ca schimbarea nu se va produce niciodata daca nu incepe fiecare sa se preocupe pentru ea. A incuraja mediocritatea si non-valorile nu va duce niciodata la promovarea de drept a celor care merita si au muncit pentru anumite pozitii. Astfel, cei care vor sa-si valorifice studiile vor continua sa se loveasca de un zid care le impiedica sau stopa evolutia profesionala si se vor orienta spre alte tari unde pregatirea si competenta este apreciata la justa valoare.

In alta ordine de idei, e in mentalitatea romaneasca sa intinzi mana sa cersesti ajutor in orice parte, mai putin sa pui singur osul sa cauti solutie, cand dai de greu. Asa si la Bac. Copii se plang ca sistemul i-a zapacit, ca nu le-a dat mura in gura materia si cerintele, ca profesorii nu le-au expliact suficient. Ma indoiesc sincer ca toti profesorii care existau pe “vremea mea” au disparut subit din invatament si au fost in totalitate inlocuiti de niste dobitoci 100% incompetenti. Rezultatele lor, insa, dau de inteles ca actualii profesori din invatamant, in marea lor majoritate, chiar lasa de dorit. Si atunci, ca elev, ce ar fi de facut? Eu va spun ce as fi facut eu… m-as fi plans la parinti evident. Si parintii, vazand ca sunt in impas, in mod sigur m-ar fi ajutat, pentru ca asta face un parinte normal la cap, care are macar un minim interes si iubire pentru copilul lui.

Profesorii au o mare responsabilitate in a invata copiii ceva, in a le oferi o educatie, pentru ca in mainile lor sta formarea lor profesionala, dar sa nu uitam ca acei copii nu sunt ai lor. Ala e un simplu job pentru ei, si inca unul platit mizerabil. Iar sarcina lor e de a pregati acei copii din punct de vedere profesional, la un minim nivel, nu de a-i creste ca pe propriile odrasle. A le predica filosofii motivationale de viata ar fi minunat, poate in alte tari chiar se practica, dar la banii pe care ii primesc cei din invatamantul romanesc, probabil se rezuma la stricta predare. Oare ii putem blama? Nu le caut scuze, dar stiu ca si in munca, chiar intr-o munca pe care o adori, pentru care ai tot harul din lume, e nevoie de putina motivatie. Cand n-ai nici ce pune in farfurie acasa, mi-e greu sa cred ca iti poti face treaba impecabil.

Pana la urma cui revine sarcina de a educa un copil? Profesorii nu pot face decat o mica parte din aceasta munca. Ei pot pune la dispozitia copiilor niste informatii, niste modele, niste sfaturi care sa-i ajute. Dar mare greutate a sarcinii, cred eu, revine parintilor. Da, copilul petrece mai mult timp la scoala decat acasa, dar nu profesorul i-a facut. Asta e argumentul suprem, in viziunea mea. Cand aduci o alta fiinta pe lume, esti responsabil de ceea ce se alege de el. Tu esti cel care, pana la varsta la care este capabil sa se descurce singur, trebui sa-i ofere educatia si formarea. Tu esti cel care trebuie sa-i directioneze sistemul de valori si sa-i explice cum poate sa devina un adult functional si de sine statator.

Asa ca nu pot sa nu ma intreb…ce au pazit acei parinti care le-au permis sa devina atat de dezinteresati de ce se alege de viata lor sau atat de pierduti, fara sa stie cum sa abordeze acel amarat de examen? Ce au pazit de nu le-au supravegheat activitatea scolara si nivelul de pregatire? De ce nu au fost acolo, alaturi de ei, in acea provocare? Spun asta pentru ca am vazut comportamentul unor parinti in legatura cu copiii lor si am vazut ca odraslele lor au luat note uriase la Bac. Ei cum au putut? Pai… au avut sprijin. Cand vezi ca al’micu’ nu se descurca il lasi de izbeliste sau faci tot ce poti sa-l ajuti sa treaca cu bine prin examene? Pe de alta parte, fiecare ajuta cum poate. Unii chiar nu stiu cum sa ajute si sistemul ii deruteaza. Atat au putut.

Tin minte ca eu nu am terminat unul din acele licee “elitiste” unde profesorii erau trup si suflet pentru elevii lor, oferindu-le sfaturi si modele pentru a reusi. Nu as zice ca erau complet dezinteresati de ce se va alege de noi, dar nici foarte preocupati nu erau. Dar nu era zi sa nu ajung acasa si sa nu fiu intrebata cum a fost la scoala. Nu era agasant, dar parintii erau trup si suflet cu ce se intampla cu mine. Si de fiecare data cand ma plangeam de ceva, imi rezolvau problema. Iar mama mi-a dat candva un sfat foarte intelept. De fapt, doua : in viata, trebuie sa-ti vezi interesul. Si daca uneori ceea ce ai de facut nu e placut si nici usor, daca vrei sa ajungi la rezultatul pe care ti l-ai propus, trebuie sa te pui pe treaba si sa muncesti, iar uneori chiar trebuie sa sacrifici unele lucruri pe parcurs, pentru ca totul are un pret. Si al doilea: fura! Nu, nu in sensul ala de care se plang francezii ca fac romanasii nostri, ci sa te uiti in jur la cei care au reusit si sa “furi” modelul. Nu zice nimeni sa idolatrizezi pe cineva, dar uneori in viata ai nevoie de modele sau mentori, oameni care au reusit ceea ce tu vrei, la randul tau, sa obtii. E vorba de inspiratie, acea sclipire care sa declanseze revelatia care sa te ajute sa gasesti solutia la problemele cu care te confrunti. Uneori e de ajuns sa te uiti in jur.

Personal nu am fost niciodata genul care sa aiba nevoie de ajutor la scoala, dar am acceptat cu bucurie cand tatal meu m-a trimis la meditatii la matematica la un nene foarte simpatic si foarte inteligent, profesor la Politehnica. Poate oi fi fost eu olimpica la mate’ si nu aveam neaparat nevoie de meditatii dar imi placea la nebunie materia (hai, nu dati cu oua) si imi placea sa fac meditatii la matematica. Poate ca luam numai 3 la testele lui nenea politehnistul, dar Bac-ul la mate mi s-a parut o gluma de copii mici. La restul materiilor nu m-am dus la nici o meditatie, pentru ca nu eram pasionata de nici una din ele si consideram timpul petrecut acolo drept e o pierdere de vremepentru mine. Ca o capricoarna ce sunt, m-am descurcat singura. Mi-am creat singura sisteme de invatat care functioneaza pentru mine si care ma ajuta pe mine. Acelasi lucru l-au facut si prietenele mele, fara sa ne sfatuim in acest sens. Practic, fiecare dintre noi avea propriul ei sistem. Cu toate am reusit sa trecem excelent peste Bac, chiar fara prea mare ajutor. Pentru ca ne-am preocupat sa ne ajutam singure.

De ce “pe vremea mea” se putea face asta? Oare erau parintii mai preocupati? Ma indoiesc ca proportia de parinti interesati de copiii lor s-a schimbat atat de mult in atat de putini ani. Deci, cu parere de rau, cred ca proportia de dezinteres a scazut mai dramatic chiar in randul elevilor. Vi se pare ca ne-am invartit intr-un cerc? Am pornit de la sistem, elevi, profesori, parinti, pentru a ajunge din nou la sistemul care nu sprijina educatia si elevi. Putem continua si implicand societatea cu modelele ei “nocive” promovate in mass-media, ajungand apoi la profesori si parinti din nou, dupa care o putem lua de la capat. Dar adevarul e unul singur. Suntem singurii raspunzatori de soarta noastra si ne purtam in totalitate responsabilitatea faptelor si rezultatelor noastre, fie ele succese sau esecuri. Poate uneori nu ne definesc, dar ne apartin pe deplin.

]]> http://camiachim.com/blog/2011/09/in-cautarea-tapului-ispasitor/feed/ 2 http://camiachim.com/blog/2011/09/dupa-alergia-la-pisica/ http://camiachim.com/blog/2011/09/dupa-alergia-la-pisica/#comments Thu, 08 Sep 2011 18:06:19 +0000 Cami http://camiachim.com/blog/?p=4059

Nu sunt medic si nu ma pricep atat de bine incat sa explic in termeni medicali procedura, dar am sa va povestesc despre cum o tanti doctorita, careia ii voi fi vesnic recunoscatoare pentru ce a facut pentru mine, m-a imunizat la alergenul de pisica. Poate in alte circumstante as fi tinut povestea privata, pentru ca nu tin neaparat sa o impartasesc, insa consider ca un medic atat de competent ar trebui sa primesca laudele pe care le merita si, in plus, am observat ca exista oameni care sunt alergici si renunta la a-si lua animalul pentru ca sunt convinsi ca nu exista solutie pentru problema lor sau nu cunosc faptul ca sunt alergici pana nu aduc animalutul in casa si constata ca o convietuire cu acesta nu este posibila. Este traumatizant pentru om si, totodata, pentru animal, care vine intr-o casa noua, pentru a fi, ulterior, expediat.

Care sunt simptomele alergiei la pisica

Din proprie experienta, va pot spune ca alergia la pisica este cumplita. Chiar nu poti sta in aceeasi casa cu pisica. La naiba, nu poti sta nici pe strada langa ea, pentru ca te gadila totul si-ti curge nasul, iti lacrimeaza ochii si stranuti incontinuu, ca la cea mai oribila raceala. Cei mai nefericiti care au si astm se mai si sufoca pe deasupra. Si atunci ce faci cand ai asemenea reactii alergice si totusi iti doresti o pisica? Povestea se aplica si pentru alte animale, desigur. Exista si alergii la catei, la iepuri, la chinchilla si alte cele. Oare chiar trebuie sa te dai batut si sa te resemnezi pentru ca nu exista leac?

Eu nu m-am resemnat, si bine am facut. Am fost la un prim medic alergolog, in speranta ca ma va informa corect si va incerca sa-mi faca o schema de tratament. Dar spre uimirea si dezamagirea mea, tanti mi-a raspuns ca alergia la pisica nu se poate trata si… pana la urma la ce-mi treuie mie pisica? Am fost la un al doilea medic, care m-a expediat direct si fara ocolisuri. “Cine ti-a spus asemenea prostii ca se poate vindeca? Nu se vindeca.” Si totusi… Dupa nu stiu cate vizite la (nu mai tin minte cati) doctori, care nu m-au luat in serios, am ajuns si la un banal control alergologic, unde am intalnit-o pe doctorita Violeta Perlea (foto) de la clinica Medsana, care mi-a raspuns ca DA, se poate trata, de principiu, dar depinde de cum raspund la medicament. Si, pentru prima oara, am plecat dintr-un cabinet cu o reteta de tratament. Sfatul meu, daca vreti mult sa aveti pisica sau catel sau ce-o fi si sunteti alergici, este sa nu va dati batuti doar pentru ca niste medici sunt incompetenti. Eu o recomand cu caldura pe doctorita Perlea, fara de care nu as sta acum cu o falcuta de pisica lipita de obrazul meu fara sa mor sufocata de alergie.

Ce inseamna alergia la pisica

Contrar credintei populare, reactia alergica nu provine de la contactul cu parul de pisica, ci de la contactul cu epiteliile pisicii din saliva ei, cu care se unge atat de constiincios pe blana. Astfel ca este nevoie de imunizare la saliva pisicii, nu la parul ei.

Cum se determina alergia

O simpla testare cutanata va poate confirma ca sunteti sau nu alergici. Teoretic, asta poate face cam orice alergolog. Sau cel putin asa ar trebui . Testul imunoglobulinei din sange este foarte util, dar mai degraba pe parcursul tratamentului, pentru a monitoriza mai precis evolutia imunizarii. Cu cat e mai mic indicele, cu atat mai mult a crescut imunizarea la alergen. Totusi, ceea ce trebuie sa stiti este ca, desi imunizarea este posibila, imunoglobulina va exista in sange pana muriti. Cat timp aveti contact cu alergenul (pisica in cazul de fata), indicele va ramane scazut si nu veti avea reactii alergice. Dar daca, din varii motive, candva in viata veti decide sa dati pisica, sau va fuge/ moare pisica si veti sta o perioada mai lunga de timp fara a avea contact cu alergenul, ei bine indiele va creste si va veti trezi din nou alergici. E bine de stiut de la bun inceput ca imunizarea si vindecarea nu-s chiar sinonime.

Ce alternative de tratament exista

Desi leacuri exista, nu recomand sa va aruncati sa cumparati medicamentul fara a consulta medicul intai, pentru ca nu puteti sti ce reactii veti avea la el sau daca vi se potriveste. Medicamentul pe care l-am folosit eu se numeste Staloral (solutie sublinguala) si este urmat de un cod. 507 este pentru epitelii de pisica, dar exista si pentru alte tipuri de alergii. Se gaseste extrem de greu si, in general, este indicat sa vorbiti cu farmacista pentru comanda. Singura farmacie unde am gasit eu medicamentul este Help Net-ul din Dorobanti (sunt 2 in zona, ambele au, dar trebuie vorbit in prealabil), nici nu are sens sa va chinuiti sa-l cautati in alta parte, pentru ca nu prea aceti sanse. De asemenea, este destul de costisitor (360 ron cutia cu flacoane care tin cam 2 luni) si se gaseste sub doua forme: de initiere si de mentinere. Cel de initiere se foloseste numai 2-3 luni, pana se termina cele 3 flacoane, dupa care se continua cu cel de mentinere, teoretic timp de 3 ani. La mine 2 au fost de ajuns. Cutia contine un set de instructiuni, pe care vi le explica, oricum, si medicul. Ele trebuie urmate intocmai, atat la dozaj, cat si la frecventa de administrare.

Din cunostintele mele, exista si tratament injectabil, dar nu stiu daca a ajuns inca pe piata noastra si pentru ce tip de alergie este recomandat.

Cum evolueaza tratamentul

Initial, se urmeaza schema cu dozele de initiere, apoi cu cele de mentinere timp de un an. Apoi urmeaza o testare Ig total si Ig specific pentru epitelii de pisica, pentru a vedea in ce stadiu va aflati cu alergia. Un ig specific de 5 inseamna o alergie severa. Intre 3-4 e o alergie medie, iar sub 3 deja este mica. Daca in urma testarii rezulta un Ig de maxim 3, puteti trece la faza urmatoare a tratamentului – contactul cu pisica. Acesta presupune sa vizitati o casa unde exista pisica, pentru a va expune la alergen in mediul sau. Incepeti cu o jumatate de ora, o data pe saptamana, dupa care mariti timpul de “expunere” cat suportati. Cand nu mai tolerati, plecati, nu stati sa va chinuiti. Cand ajungeti sa puteti sta ore intregi intr-o casa cu pisica fara a avea reactii alergice, puteti sa va luati, in sfarsit, pisica.

Va anunt ca nu va fi usor. Va asteapta o perioada lunga de tratament, dar pentru cei care isi doresc mult animalul, merita tot efortul. E nevoie de foarte multa rabdare si perseverenta, pentru ca imunizarea nu se produce peste noapte. Dar bine ca e posibila!

P.S. Pisicuta din poze e Missy a mea, care a crescut enorm si e o minunatie de pisica. Desi arata ca o pisica adulta, are doar 4 luni. E un vis devenit realitate.

]]> http://camiachim.com/blog/2011/09/dupa-alergia-la-pisica/feed/ 2 http://camiachim.com/blog/2011/06/despre-sacrificii-frustrari-si-prioritati/ http://camiachim.com/blog/2011/06/despre-sacrificii-frustrari-si-prioritati/#comments Sat, 11 Jun 2011 19:19:20 +0000 Cami http://camiachim.com/blog/?p=4017 De cand a inceput “operatiunea casa”, viata mea s-a intors cu susul in jos si invers. Stiam de la bun inceput ca usor nu va fi, dar nici atat de greu nu mi-am putut imagina ca va deveni. Desigur, daca nu as fi fost atat de incapatanata, perfectionista si total lipsita de orice dispozitie spre compromisuri, cu siguranta, pana la ora actuala as scrie din noua casa. Dar in conditiile date, postez tot din apartamentul in care stau cu chirie, cu o agenda plina de notite sub nas. Dar casa nu ar arata atat de bine, si nici eu n-as fi la fel de multumita. Deh, lucrurile marete cer sacrificii. Sau, cu alte cuvinte, cu cat e mai mare realizarea, cu atat mai mult trebuie sa muncesti pentru ea. Nu se aplica pilosilor si copiilor de bani gata, dar muritorilor de rand, in mod sigur, li se cam aplica.

In prima instanta, am fost extrem de frustrata. Abia reuseam sa-mi fac putin timp pentru a manca, ocazional pentru a retusa manichiura si am fost nevoita sa renunt complet la baia mea relaxanta in cada. Nici macar nu am mai vorbit cu prietenii de .. nu mai tin minte cand. (Iesirile in oras se explud din oficiu) Iar poze n-am mai facut de luni de zile, cu exceptia pisicii Clar, nu aveam timp pentru asemenea luxuri precum relaxarea. Dus rapid 5 minute, ca numai de atat se poate. In ciuda eforturilor disperate si a planurilor pe care mi le concepeam mental, abia am reusit sa citesc 30 de pagini de carte intr-o saptamana. La sfarsitul respectivei saptamani, am decis sa mut cartea respectiva in biblioteca. Era clar ca nu mai aveam cum sa arunc macar o privire in directia ei. Asa ceva ar fi fost complet inacceptabil si un dezastru absolut cu cateva luni in urma. Acum e o simpla realitate cotidiana. Deci da, am fost frustrata.

In momentul de fata nici macar nu ma mai bat asemenea ganduri absurde. Dupa cateva zile de stres intens, procese de constiinta si o multime de nervi, m-am epuizat psihic si, drept urmare, m-am decis sa accept situatia asa cum este. In fond, cartile nu dispar de pe fata pamantului, aparatele foto sunt inca intregi, la fel si obiectivele, bai relaxante pot face si la 80 de ani, iar prietenii (daca imi sunt prieteni) ma vor intelege. Pur si simplu, este vremea alegerii culorilor, designului, combinatiilor potrivite noii mele case si a cumpararii de mobila, electrocasnice si decoratiuni. Pana la urma, e un moment (poate) unic in viata. Cine stie daca voi mai face vreodata o asemenea mutare. Poate ca da, poate ca nu… Cert e ca daca vreau casuta ideala, trebuie sa am grija sa mi-o construiesc.

Pana la urma, fiecare etapa importanta a vietii impune stabilirea unor prioritati. Altfel, rezultatul nu va fi unul spectaculos. Si in plus, in ciuda tuturor eforturilor (care nu sunt mici), e atat de placut sa iti alegi fiecare lucrusor pe care il vei pune in noua ta casa! Chiar daca e vorba de niste prize, baterii, sisteme de iluminat sau alte dracii. Ideea e sa traiesti momentul, atat la bine, cat si la greu. Cine stie, acel “greu” se poate transforma intr-unul din cele mai bune lucruri care ti s-au intamplat. Si sa nu uitam ca amintirile legate de greutati palesc in timp. Ramanem tot cu ce ne-a impresionat placut.

]]> http://camiachim.com/blog/2011/06/despre-sacrificii-frustrari-si-prioritati/feed/ 2