Am depasit in mod oficial 25 de ani. Iar asta pe mine inseamna… criza existentiala! Complet absurd, daca ne gandim ca eu eram cea care pana acum sustinea cu tarie ca astfel de crize sunt fara sens. Dar nu va impacientati, nu  a fost o criza de lunga durata, pentru ca s-a trezit S. din senin sa-mi trimita un mesaj in care mi-a scris ca NU CUMVA sa am o criza existentiala! “:-s ok” Si asa s-a dus si criza mea dupa o durata de maxim 30 de minute.

Cu ocazia asta am inteles si ce inseamna crizele astea si de ce apar. La unele prietene au aparut la 20 de ani odata cu schimbarea “prefixului”, la alte femei am observat ca apar la 30 de ani odata cu alta schimbare de “prefix”. Pe mine, insa, m-a “speriat” “sufixul” 6.

Iata ce  parere au psihologii in privinta crizelor de varsta. Se face ca intre 20 si 30 de ani omul ajunge la un moment de cotitura in viata lui in care asteptarile, aspiratiile si convingerile pe care si le intiparise in minte despre viata lui se ciocnesc cu realitatea. Este momentul unei analize a realizarilor pe care le-a infaptuit in comparatie cu asteptarile pe care le avea. De obicei ele nu prea coincid, pentru ca e in firea omul sa-si construiasca niste imagini ideale despre cum doreste sa fie viata lui. In plus, are loc o reevaluare a valorilor, a “eu-lui” si, totodata, o necesitate de acceptare a naturii sale imperfecte si a faptului ca sunt unele lucruri din viata sa care pur si simplu nu se pot schimba sau nu se pot schimba de pe o zi pe alta.

Pentru barbati, aceasta este o perioada in care multi isi schimba serviciul sau modul de viata, cele mai frecvente motive fiind insatisfactia fata de ceva ce tine de postul respectiv. Spre deosebire de ei, la femei criza apare datorita inversarii prioritatilor pe care le avea la inceputul vietii. Spre exemplu, o femeie de cariera care initial s-a dedicat vietii profesionale, va dori o familie, casatorie, copii, pe cand o femeie care s-a casatorit foarte tanara si s-a dedicat familiei si copiilor, va dori dintr-o data sa-si construiasca o cariera. Asa ca iata si criza.

Desi e denumita “criza de 30″, ea nu se refera strict la pragul de 30 de ani si, dupa cum putem observa si concret in jurul nostru, varsta difera de la persoana la persoana. Explicatia este nevoia fiecaruia de a-si stabiliza locul in viata de adult. Si in cazul meu, evident, este legata tot de asteptari si inversarea prioritatilor. Trebuia, insa, sa imi imaginez ca va aparea, din moment ce-mi stabilisem ca pana la 25 de ani sa rezolv puzzle-ul si eu inca stau cu piese impastiate de jur imprejur, iar sistemul de valori mi s-a rostogolit cu 180%, astfel ca-mi privesc universul cu susul in jos. Dar nu-i nimic, nu mi-a luat mai mult de o jumatate de ora + un sms de la S. pentru a constientiza inutilitatea dramatizarii. Deci gata cu crizele,  e timpul pentru petrecere.

Eu ma intreb un lucru: ce se intampla cu noi pe masura ce trece timpul? Se presupune ca odata cu ridurile ar trebui sa vina si experienta, ca pe masura ce ni se intampla diferite lucruri invatam ceva din ele si evitam a repeta aceleasi greseli, ca odata ajunsi la o varsta considerabila si incaruntiti sa avem capacitatea de a lumina cu raspunsuri intelepte pe nepotii aflati abia la inceput de drum. Dar cumva lucrurile astea se incapataneaza sa ramana in filmele hollywoodiene si imaginatia celor idealisti. Pur si simplu, in realitate nu se intampla asa…

Cand suntem mici cred ca suntem cei mai receptivi, pentru ca atunci nu cunoastem mai nimic din lumea care ne inconjoara si ne bombardam apropiatii cu intrebari si dileme, iar raspunsurile chiar le luam i considerare, nu le nimicim fara drept de apel. Cel putin pentru un timp. Odata cu adolescenta deja respingem tot ce vine din partea “celor batrani”. Ei devin “inamicul” care ne critica mereu si nu ne intelege, iar noi stim mai bine. De fapt nu stim mai nimic, iar revolta noastra e doar un raspuns la niste critici poate nepotrivit formulate. Dar totusi, timpul trece, realitatea ne loveste in plin, si in repetate randuri. Degeaba incearca cineva sa ne sfatuiasca “de bine”, fiindca le luam in nume de rau (noi stim mai bine, evident). Motiv pentru care nu invatam nimic pana nu ne lovim si vedem ca doare. Si totusi, unii se lovesc tata ziua, ii doare, si tot degeaba. O iau de la capat facand exact aceleasi greseli.

Pentru a invata ceva este nevoie de o lunga serie de revelatii. Acea lumina care se aprinde dintr-o data si ne lumineaza intreaga minte, acel moment in care in sfarsit intelegem – ce nu facem bine, ce ar trebui sa schimbam. Eu am invatat ca revelatiile nu apar decat atunci cand vrem cu adevarat sa intelegem si suntem pregatiti sa le primim. Iar pentru a fi pregatiti, trebuie sa ne deschidem mintea spre intelepciune. Ea nu vine pur si simplu la noi si, dintr-o data, ca prin minune, pricepem totul. Daca ne ridicam un zid de jur imprejur, pe unde sa patrunda lumina? Si ne petrecem ani de zile, unii chiar zeci de ani si altii o intreaga viata, orbecaind in intunericul propriilor noastre ziduri, rugandu-ne sa aprinda odata cineva lumina, fara sa stim ca lumina e aprinsa deja, ea a fost acolo mereu.

Experienta m-a invatat sa nu ma inchid intre zidurile propriilor mele prejudecati si convingeri, sa las macar o fereastra pentru a intampina lumina, pentru ca nu le stiu pe toate, mai am inca destule de invatat si niciodata n-am invatat nimic pana nu am inteles ca lumina nu trece prin zid. Candva, cineva mi-a spus ca noi avem tendinta sa vedem realitatea printr-un filtru pe care-l tinem in fata ochilor, si orice s-ar intampla poarta amprenta acelui filtru. Fapt care ne creeaza niste scenarii nerealiste. M-a pus serios pe ganduri. E ca in fotografie, un warming filter iti va “ingalbeni” toate imaginile, nu le vei putea niciodata vedea asa cum sunt de fapt in realitate pana nu-l demontezi de pe obiectiv. Dar teama ne face sa purtam acel filtru, pentru ca daca l-am da jos intreaga noastra realitate s-ar schimba radical, am vedea totul altfel si oare suntem pregatiti pentru o astfel de schimbare? Dar problema e ca purtandu-l in continuare nu vom vedea niciodata nimic asa cum este de fapt. Vom judeca, si o vom face gresit (iar a judeca in principiu este gresit). Vom gresi in continuare, iar asta ne va alimenta temerile. Pana la urma e un cerc vicios, o roata care se invarte la nesfarsit pana ne ia ameteala.

Din pacate unii oameni doar imbatranesc si trec prin viata inconjurati de acelasi zid si invartindu-se in acelasi cerc obositi, ametiti si inraiti, invinuind soarta cea cruda sau pe alti oameni pentru amaraciunea pricinuita. Cand de fapt vina e doar a lor, pentru ca s-au incapatanat sa-si construiasca ziduri si sa-si blocheze orice raza de lumina. Am intalnit, insa, si oameni intelepti, care atunci cand cautam un sfat mi-l acordau, chiar daca eu nu intelegeam nimic din ceea ce-mi spuneau la vremea respectiva, oameni care au stiut sa se inconjoare de lumina pana la batranete, care in momentele de cadere, chiar daca au pastrat zidul, au scos macar o caramida sau au deschis macar o fereastra si au lasat lumina sa-i calauzeasca. Toata stima si admiratia, avem multe de invatat de la ei.

Update: in caz ca interesa pe cineva, poza am facut-o la Unirii in parculetul de distractii improvizat de Mos Nicolae .

Aud de multe ori urmatoarea fraza “Pentru ca o relatie sa mearga trebuie sa faci uneori si compromisuri”. Foarte adevarat, dar ce inseamna asta de fapt? Pana unde este bine si sanatos sa lasi de la tine? Unde e limita dintre a face un compromis pentru bunul mers al relatiei si a compromite o parte tine? E o granita atat de subtire si atat de fragila… Din experienta altora am invatat ca daca ajungi sa simti ca ai renuntat la o parte din tine pentru a fi cu o persoana, relatia se rupe si despartirea intervine inevitabil si fara drept de apel. Din proprie experienta am invatat ca nu e vorba de cat lasi de la tine si mai degraba de ce anume lasi de la tine.

In primul rand, exista lucruri ce tin de sistemul de valori al fiecaruia. Lucruri de tipul: eu ma tin de promisiunile pe care le fac. Exemplu: atunci cand am promis ca ma duc sa-mi iau prietena de la gara si el imi spune hai mai bine sa iesim la un film, daca imi las prietena balta pentru a merge la film inseamna a-mi incalca promisiunea si a pune o talpa de bocanc pe propriul sistem de valori. Asta nu e un compromis, e o compromitere. A mea. Si in al doilea rand, exista lucruri ce nu tin de sistemul acela de valori, dar pentru care avem o preferinta sau nu. Spre exemplu, ei ii plac filmele siropoase, lui ii plac filmele cu batai, iar lor impreuna le place sa mearga la cinema. A se retine elementul comun: amandoi merg la cinema. E un simplu exemplu, dar poate fi orice alta activitate pe care o intreprind impreuna, dar care uneori poate include elemente divergente. Ce se intampla cand ruleaza si filme cu batai si filme siropoase in acelasi timp? Pai fac un compromis: “sapamana asta merg la un film ales de ea, urmatoarea la un film ales de mine”. Si problema s-a rezolvat fara incidente sau certuri inutile.

Mai exista insa si alte situatii, cum ar fi:
1. Cand lui ii place o anume activitate, iar ei ii place o alta activitate. A-i cere unuia dintre ei sa se apuce de activitatea preferata a celuilalt deja nu mai e un compromis, ci o obligatie fara sens. Sa presupunem ca el e microbist convins, iar ea e fana telenovele. Nu e nevoie ca ea sa se chinuie sa vada meciurile impreuna cu el, daca detesta asta, la fel cum nu e nevoie ca el sa stea sa caste in timpul telenovelelor de dragul ei. In schimb, ea ar putea sa mearga la o prietena in timpul acela si sa se uite impreuna cu ea la telenovele, barfind cate-n luna si-n stele despre toate personajele si intrigile existente, in timp ce el urla si injura niste sportivi care aleaga dupa o minge si isi umple burta de bere.
2. Nici sa te apuci de buna voie sa practici hobby-ul celuilalt nu e in regula. E fals si, mai devreme sau mai tarziu, ori cedezi tu nervos pentru ca detesti ceea ce faci, ori se prinde el ca-i absorbi pasiunile si o sa te creada o persoana nesigura si fara coloana vertebrala.
3. De asemenea, nici a renunta la un hobby pentru ca celalalt nu-l impartaseste nu e ok. Pentru vei ajunge candva si in acel punct in care vei simti ca ai renuntat la o parte din tine pentru a-l multumi pe celalalt si-l vei acuza de egoism. Da, este egoist sa ceri celuilalt sa renunte la o pasiune pentru tine, dar e pur si simplu stupid sa accepti (cu exceptia cazurilor in care hobby-ul cu pricina iti pune viata in pericol si celalalt iti cere sa renunti pentru binele tau).

Deci pana la urma chiar e bine sa faci compromisuri, insa pentru a ajunge in situatia in care se pune problema de compromis, trebuie sa ai ceva in comun cu celalalt. Totusi, este de preferat a se constientiza ca oameni identici nu exista, intotdeauan vor fi macar mici diferente care cer compromisuri, pentru ca altfel relatia se transforma intr-un camp de batalie fara invingatori in care fiecare incearca sa-si impuna punctul de vedere. Ori parca relatia s-ar prefera a fi un parteneriat reusit, nu un razboi al orgoliilor. Nu este bine, insa, a incerca sa ne schimbam natura pentru altcineva si nici sa-i pretindem altcuiva sa faca asta pentru noi. O relatie reusita, pana la urma, nu inseamna doi oameni cu exact aceleasi pasiuni care fac totul impreuna. Asa nu ar mai aduce nimic nou in relatie si ar interveni rutina si plictiseala. Elementul de noutate, de multe ori, il aduc chiar acele activitati pe care le intreprinde fiecare separat.

Asa ca uitati-va cu atentie la omul de langa voi si daca nu va convine sistemul lui de valori sau hobby-urile lui, mai bine il lasati in pace si cautati o alta persoana pe care sa o puteti lua asa, cu tot pahetul, in loc sa incercati sa-l schimbati, pentru ca sistemul de valori si pasiunile nu se negociaza. O astfel de negociere ar fi una de tipul “lose-lose” din start.

Asta e intrebarea care ma roade momentan E un trend atat de puternic twitterul asta, incat observ ca toti cei din jur cedeaza incet incet tentatiei, unul cate unul. Ieri pana si prietenul meu si-a facut twitter iar acum incearca sa ma convinga si pe mine. Si nu e singurul. De ceva vreme sunt tot intrebata de ce nu-mi fac. Voi ce parere aveti? Sa-mi fac ori ba? E bun de ceva sau e o pierdere de vreme? Eu personal sunt fana facebook

 Loading ...

Am o prietena foarte simpatica, sociabila si, am aflat de curand, timida. Caz recent: la un seminar nu vrut sa raspunda la o intrebare despre un anume subiect, desi a citit o gramada pe tema aia si stia bine raspunsul, pentru ca i-a fost rusine. Mi-a marturisit ca i se tot intampla asa ceva – se pierde cand trebuie sa vorbeasca in fata altor persoane, nu-i place sa fie atatia ochi atintiti asupra ei si se inroseste ca semaforul. Motivul: sunt atatia prosti acolo care o privesc ca pe o extraterestra. Va vine sa credeti? Fetei ii e rusine ca este mai desteapta decat ei!

Pana la urma nu cred ca e neobisnuit sa ai emotii cand trebuie sa tii un discurs in public. Mie imi tremurau picioarele inainte de examenul oral de la licenta de exemplu… insa la un seminar amarat de facultate unde sunt doar niste studenti dintre care un sfert batuti in cap, o jumate pe care nu-i intereseaza oricum si nici nu te asculta iar inca un sfert care probabil nu stiu mai multe decat tine… Hai sa fim seriosi! Tin minte cand prezentam eu analizele de conflict la seminariile de managementul crizelor ca ma ascultau 3 oameni (si ii pot si numi, pentru erau fix 3) restul citeau ziarul sub/pe banca sau ascultau muzica, barfeau despre ce-au mai facut in weekend, eventual cascau ocazional si se uitau la ceas. Nu mai puteau de atata interes . Si chiar daca ar fi fost atenti? Ce s-ar fi putut intampla: aflau ca ma pricep la analize de conflict si faceau misto de mine ca-s “tocilara” si apoi se bateau pe un loc langa mine la examen, sau aflau ca fac analize de tot rahatul si radeau ca sunt la fel de in plop ca si ei, deci nu trebuiau sa stea langa mine la examen.

Pana la urma timiditatea e o anxietate sociala, care determina o persoana sa aiba un comportament cenzurat in public, in prezeta altor oameni si are la baza teama foarte puternica si persistenta de a fi judecat de alti oameni sau de a te purta intr-un fel nepotrivit, ridicol si in consecinta umilitor in situatiile respective. Gandul ca ai putea fi in centrul atentiei sau ca ai putea atrage privirile tuturor printr-un comportament nepotrivit devine de nesuportat, asa ca ajungi sa-ti cuantifici fiecare miscare sau cuvant care iti iese pe gura. In cazurile extreme, manifestarea anxioasa poate atinge cotele unui atac de panica. E un cerc vicios, pentru ca intr-o astfel de situatie poti sa rosesti, sa iti tremure mainile, sa transpiri, sa ai ameteli si greata si atunci teama se amplifica deoarece ai impresia ca ceilalti vor observa aceste manifestari si vei sfarsi prin a te face de ras. Si exact asta trebuia evitat – a te face de ras.

Eu am fost un copil groaznic, in sensul ca intotdeauna spuneam exact ceea ce gandeam, faceam ceea ce imi traznea prin cap exact in momentul in care doream: daca vroiam sa sar peste cap de pe pian pe pat, aia faceam, sub privirile ingrozite ale parintilor care se temeau sa nu imi rup/sparg ceva, daca vroiam sa trag fata de masa cu tot ce se afla pe ea direct pe jos, treceam la actiune si, mai mult, daca imi venea sa-i zic vecinei ca e proasta facuta gramada, aia-i spuneam… nici nu mai stiau ‘ai mei’ ce sa-mi faca numai sa devin si eu politicoasa si in banca mea ca alti copii. Asa ca au inceput sa-mi tot atraga atentia… nu e frumos aia, nu e bine aia, nu mai fa asa ca e urat, vezi ca jignesti alte persoane, etc. Pana cand m-am trezit prin scoala generala – inceput de liceu, ca ceva nu e in regula cu mine. Nu mai ma comportam normal. Mi-am dat seama ca devenisem timida atunci cand cineva imprumutase un caiet de la mine ca sa copieze tema si nu mi-l mai daduse inapoi iar mie imi era rusine sa i-l cer! Si m-am gandit atunci, “cum sa imi fie rusine sa cer propriul meu caiet cuiva care mai si copiaza tema dupa mine pentru ca i-a fost lene s-o faca?!” Eram indignata si suparata pe mine ca nu am curajul sa iau atitudine. Dar m-am fortat si am facut-o. M-am dus si mi-am recuperat ceea ce-mi apartinea. Era numai un caiet, dar intai un caiei, apoi un job… si uite asa…  Si desi mi-a venit peste mana o perioada, am incercat sa-mi calc pe “rusinea” aia bizara si sa fac ceea ce simt ca vreau sa fac. Pana la urma am revenit la cum eram in copilarie, desi experienta si varsta m-au invatat sa fiu totusi mai diplomata si mai cumpatata.

Aseara am aflat ca exista, se pare, si un alt tip de timiditate, cu toate ca eu personal nu prea m-am confruntat cu el – timiditatea vizavi de relatii – desi probabil ea e fireasca in cazul persoanelor timide in general. Ea se refera la cat de deschis poti fi fata de partenerul din relatie, cat de “autentic” te poti arata celui de langa tine, fara a te cenzura creand scenarii despre cum te va judeca daca faci nu stiu ce lucru. Iti poti da seama daca te afli intr-o situatie de acest gen inca de la primele intalniri. Cei timizi vor fi foarte ezitanti… “sa-l sun eu, oare?” “poate e mai bine sa mai astept…” “daca ii spun asta oare ce va crede despre mine?” “sa fac eu primul pas sau sa-l las pe el”. Asa ca ajung sa adopte o atitudine pasiva, asteapta ca celalalt sa sune, celalalt sa faca primul pas, celalalt sa aleaga cum isi petrec timpul, ce alegeri fac pentru ei, etc. Deci celalalt devine “ei”. Poate fi interpretat ca o lipsa de implicare sau o personalitate slaba pana la urma, insa de fapt e doar teama de a fi judecat.

Desi am citit ca 30% din persoanele timide sunt asa din cauza mostenirii genetice, am vazut chiar pe pielea mea ca factorii educationali si psihologici pot trasforma chiar un om fara predispozitia data de bagajul genetic intr-un om timid. Si din proprie experienta pot sa spun ca a fi timid e ingrozitor, e ca si cum ai avea un pitic enervant in cap care iti inhiba reactiile, comportamentul, capacitatea de comunicare, nu te lasa efectiv sa te manifesti liber dupa bunul plac. Dar cu vointa se poate depasi, zic eu. Trebuie doar sa constientizezi ca nu ai de ce sa te temi. Si ceilalti sunt plini de defecte de tot soiul, mai fac gafe, mai gresesc, e omeneste. Si daca o dai in bara, ce? E sfarsitul lumii? Nici vorba! Poti sa inveti ceva din asta sau sa faci pur si simplu haz de necaz si sa te relaxezi pentru ca nu e nimic in neregula, nici in a fi diferit, nici in a gresi uneori. In plus, cand renunti la oportunitati si la drepturi care ti se cuvin, poti avea mult de pierdut. Nu ceilalti, care oricum sunt mult prea preocupati de ei insisi incat sa le pese de tine, ci TU.