Mai mult sau mai putin normale.

Interesant conceptul asta de “normalitate”. Cu atat mai mult cand apare in aceeasi propozitie cu cel de “femeie”.

De curand, o anume publicatie (nu dau nume, pentru ca nu fac publicitate) a inceput sa posteze niste articole intitulate “Jurnal de femeie normala”. Pe episoade, desigur. Initial, nestiind despre ce este vorba, am fost curioasa sa citesc si eu cam ce inseamna o femeie normala, in viziunea unei femei. Si eram convinsa ca destui barbati ar fi tare curiosi sa li se elucideze misterul feminin. Am fost, insa, complet dezamagita. Nu numai ca “serialul” cu pricina nu elucideaza nici un mister, dar mai si induce in eroare, pretinzand ca o femeie normala plange de mama focului la filme de dragoste, face sex la intamplare cu cine o fi si bea de stinge, mai ceva ca un motociclist intr-un bar de roackeri. Iar asta nu e o parere publicata pe un blog personal, ci in presa, adica aia care ar trebui sa ne informeze corect, chipurile.

Nu pretind ca detin adevarul absolut despre mecanismele complexe si sofisticate din spatele gandurilor si comportamentelor feminine, dar sunt convinsa de o treaba. Oricat ar vrea unele femei sa para barbati, nu sunt, pentru simplul motiv ca nu le atarna ceva intre picioare si emisferele lor cerebrale nu functioneaza ca ale barbatilor. Simplu. Nimeni si nimic pe pamantul asta nu va schimba acest lucru. De ce o fi atat de greu de acceptat? (Poate in viitor voi aborda si incercarile oamenilor de a parea ceea ce nu sunt).

Sunt atatea domnisoare care, la fel ca autoarea “serialului”, umplu internetul cu confesiuni din vietile lor sexuale, afirmand sus si tare ca e perfect normal ca toate femeile sa si-o traga la intamplare cu cine o fi. Hmm… Ei bine… ma tem ca anatomia si fiziologia femeii cam contrazice aceste conceptii. Desigur, fiecare e liber sa faca ce doreste cu propria viata si propriul corp… dar de acolo pana la a o numi “normalitate”… e cale lunga.

In spirjinul afirmatiei pe care tocmai am facut-o vin biologii si diversi alti oameni de stiinta pe care mi-a fost dat ca-i citesc, care sunt de parere ca femeia nu s-a nascut cu himen total intamplator, pentru ca ar fi mai amuzant sa se chinuie de mama focului sa procreeze. Asa cum este in natura barbatului sa “si-o traga la intamplare” si cat mai mult, pentru a perpetua specia, la fel este si in natura femeii sa isi aleaga cu foarte mare grija partenerul cu care va perpetua specia, pentru a naste exemplare sanatoase, care ar duce genele bune mai departe, in generatiile urmatoare, si care sa beneficieze de protectie si siguranta. Himenul avea tocmai rolul de a descuraja sexul la intamplare cu oricine i-ar iesi in cale. Oricat de aventuroasa ar fi o femeie, e in ADN-ul ei inscrisa ideea de a cauta un partener potrivit. Poate asta explica un pic si de ce femeile par programate sa-l caute pe “the one”.

Argumentul 2 a fost indelung abordat si para-mediatzat, deci nu cred ca mai este cineva care nu-l cunoaste. Femeia nu este ghidata de ratiune, ci de sentimente. Ca sa ti-o tragi la intamplare fara sa ajungi pe canapeaua aia confortabila a unui nene care te intreaba “how do you feel about that”, ar cam trebui sa te inscrii in varianta rationala, parerea mea.

Trecand la partea cu bautul… acum spuneti voi sincer. Cate femei care beau in halul asta, la peste 25 de ani, cunoasteti? Ca eu nu cunosc nici macar una. Ok, poate nu ma invart eu in cercurile care trebuie (din nou), dar faptul ca in cercul in care ma invart nu exista nici un exemplar de acest tip, cred ca infirma regula. Argument valabil si pentru plansul lacrimogen la filme. Eu personal recunosc ca nu plang la asa ceva, nici macar nu agreez astfel de pelicule, dar exista sanse destul de mari sa lacrimez la filme emotionante cu animale . Om fi noi mai emotionale din fire, dar nu ne emotionam fix pe acelasi lucru, ca doar n-am fost scoase din aceeasi tiparnita. La fel cum nu tuturor femeilor le place la shopping, nu toate agreeaza produsele cosmetice in numar nelimitat si nu toate vorbesc cu orele la telefon.

Nu inteleg de ce exista tot mai des aceasta tendinta de a pune termenul de “normalitate” langa orice, fara pic de analiza. In primul rand, e un concept cat de poate de vag. El nu defineste, de fapt, nimic, decat ceea ce ni se pare fiecaruia, in functie de propria experienta si viata, normal. Exista unele parerei, conform carora este normal ceea ce defineste comportamentul majoritatii. Desi eu personal nu sunt de acord nici cu asta. Pana la urma, este normal ceea ce fiecare considera ca este normal pentru el. Consider ca acest lucru ar trebui mentionat ca pe o parere subiectiva, nu folosit pentru a defini o categorie generala.

Si atunci, cum sunt de fapt femeile? Ca femeie, nu as putea generaliza, decat poate faptul ca toate femeile, fara exceptie, sunt mai degraba dictate de sentimente, decat de ratiune, au un sir destul de haotic al gandirii (daca va amintiti de celebrul clipulet despre creierul barbatului, bine compartimentat in sertarase, si cel al femeii, unde toate informatiile sunt conectate la tot si circula neintrerupt in toate directiile), care determina dupa sine si stari la fel de haotice in anumite momente, au PMS si se comporta pe alocuri ciudat, din cauze variate si nedefinite. Asta nu exclude faptul ca pot fi si rationale, doar ca este aproape imposibil de anticipat cand intervine partea rationala si cand cea sentimentala. In rest, fiecare femeie are particularitatile proprii, la fel ca si barbatii.

Ce vor femeile? Femeile nu au nici cea mai vaga idee ce vor. Azi isi pot dori cu ardoare ceva care le va nemultumi profund maine, si vice versa. Asta e, vreti explicatii, aflati ca ele nu exista. Face parte din farmecul feminin .

Oameni buni, contrar aparentelor, nu m-am lasat de fotografie. Cu toate astea, trebuie sa recunosc ca anul acesta a inceput in forta, iar cand spun forta, nu ma refer la a mea. In mod sigur, se anunta un an dificil, plin si solicitant. Dupa o iarna care parca ne-a acaparat definitiv (pentru ca nu mai parea sa aiba vreo intentie sa treaca), a urmat calvarul cautarii apartamentului (despre care voi vorbi mai amanuntit cand ma voi stabili in el si voi avea, in sfarsit, un bine-meritat ragaz sa respir; nu cereti inca detalii). Din pacate, in acest context nefavorabil, pozele au cazut si ele, temporar, in dizgratie, dar situatia se remediaza usor usor… Iata ca am reusit sa car 70-200-le dupa mine in parc intr-un weekend si m-am bucurat din plin de plimbare. (Click pe poza)

Odata cu jonglatul prioritatilor si nevoia de acceptare a reierarhizarii, mi-a picat in mana si o carte despre filosofia taoista (da, culmea!, am reusit sa mai si citesc cat de cat in toata nebunia asta ). Nu am sa vorbesc despre toate aspectele abordate in carte, desi fiecare e cat se poate de interesant, ci am sa ma opresc asupra unui punct anume – taoismul e adeptul “mersului unde te duce valul”, nu al luptei incrancenate pentru ce vrei mortis sa obtii. Pe mine personal m-a pus un pic pe ganduri. Capricorn tenace si perseverent cum sunt, am fost adepta dictonului: daca vrei poti! Si totusi, viata m-a invatat, intre timp, ca lucrurile nu merg chiar asa.

Uneori, daca circumstantele sunt favorabile si daca oportunitatea se iveste, daca vrei, atunci intr-adevar, poti. Dar mai degraba poti atunci cand nu prea te mai astepti, adica atunci cand mental te-ai cam detasat de rezultatul urmarit. Cu toate astea, daca circumstantele, karma, cum vreti sa-i spuneti sau momentul nu e cel potrivit, poti sa vrei pana nu mai poti, pentru ca si daca vei obtine, vei renunta singur. De voie, de nevoie, am cam ajuns singura la concluzia ca nu poti sa te lupti cu “soarta”. Am ajuns, de asemenea, si la concluzia ca nu exista alta soarta decat cea pe care ti-o faci. Ceea ce poti face e sa iti construiesti singur sansa, sa fii deschis si receptiv pentru a putea valorifica la maximum oportunitatile care iti ies in cale, sa ai discernamantul necesar pentru a distinge intre oportunitatile reale si capcanele care ascund “ghinioane”, dar nu luptand, ci aplicand… calea Tao. Desigur, ea presupune si un echilibru interior care poate fi obtinut numai prin renuntarea la atasamente.

Altfel spus, iti doresti ceva? Renunta. Poate o sa va puneti si voi intrebarea pe care mi-am pus-o eu la primul contact cu Tao. “Cum sa ma las asa in voia valului!?” “Cum sa plutesc eu, om rational si matur, asa, in deriva?” Gresit, a merge cu “valul” nu este sinonim cu a pluti in deriva. “Ce fac daca ma va duce unde nu vreau?” Pai, asta nu “valul” il controleaza, ci mintea noastra si karma cu care defilam. Poate suna inspaimanator, dar destinul ne este in totalitate in propriile manute. Nu putem controla unde ne nastem, dar in mod sigur putem controla ce facem din acel moment incolo. Nu atasandu-ne (mai pe sleau, cramponandu-ne) de anumite solutii pe care le stabilim drept ideale. Indarjirea asta nu face decat sa ne indeparteze de ceea ce ne dorim. Si da, cel mai dificil lucru din lume este sa te detasezi de ceea ce-ti doresti foarte mult. Dar daca te impotrivesti “valului”, te poti ineca sau, in cel mai bun caz, epuiza.

Cu ocazia asta imi dau seama si cat de evoluate sunt filosofiile orientale in comparatie cu cele occidentale. Noi nici macar nu cunoastem intelesul real al conceptului de detasare .

Dupa tragedia din Japonia, cutremurul a devenit subiect de discutie la ordinea zilei, ba chiar de panica. Cei mai pesimisti afirma ca la un cutremur mai serios, cel putin jumatate din Bucuresti se va transforma in moloz. Deloc un scenariu dragut sau placut pentru… un bucurestean . Fiind mai tinerica, nu am prins pana acum nici un cutremur de mare magnitudine, dar trebuie sa recunosc ca un pic de teama tot imi este. Probabil nu-s singura.

Si fiindca ca sunt in proces de cautare a unei locuinte, am inceput sa iau in considerare alegerea locatiei tinand cont si de gradul de risc seismic al zonei pe care e amplasat imobilul. Poate unii dintre voi sunteti mai la curent si cunoasteti deja aceasta informatie, dar am sa v-o impartasesc oricum. Potrivit unor articole publicate in presa noastra autohtona, dupa muulti ani de cercetari, Institutul de Fizica Pamintului a finalizat prima harta de hazard seismic local, pentru Bucuresti:

La intocmirea hartii de hazard seismic, s-au luat in calcul toate miscarile pamantului generate de zona Vrancea in ultimii 1.500 de ani. Apoi a fost studiata si testata zona cuprinsa intre fundamentul Bucurestiului si suprafata.

“Exista locuri cu roci mai tari, locuri cu roci moi, cu nisip, argila, argila cu apa. Asadar materialele moi, care au o comportare neliniara. E foarte greu de apreciat cum si cat se vor misca“, a explicat Gheorghe Marmureanu, directorul Institutului de Fizica a Pamantului.

De mentionat ar fi ca studiul a fost facut pentru cutremurul maxim posibil in Romania, cu magnitudinea de 7,5 pe scara Richter. Partea trista este ca, din punct de vedere geologic, un cutremur puternic ar devasta Bucurestiul, si asta nu atat din cauza cladirilor construite pe spagi, cat din cauza structurii slabe pe care s-a construit. Mai exact, de vina e pamantul nisipos, care amplifica seismele. Cine o fi fost “istetul” care a pus capitala pe nisip, crezandu-se in vacanta la mare, nu stiu, dar maaare e Gradina….

Revenind, la cutremur, fiecare zona din Bucuresti este caracterizata printr-o acceleratie maxima posibila (a) cu intensitatea maxima corespunzatoare (I) si perioada fundamentala de vibratie a terenului (T).

“Proiectantul trebuie sa proiecteze structura unei cladiri in asa fel incat perioada ei fundamentala de vibratie sa nu fie egala cu cea a terenului pentru a evita fenomenul de rezonanta“, a explicat directorul Marmureanu.

Dar face vreun proiectant asta? Pacat ca domnul Marmureanu explica peretilor.

Deci, in concluzie, terenul de sub Bucuresti “se accelereaza” diferit la cutremur. Au fost, astfel, stabilite 14 de zone distincte, in functie de acceleratie.

Terenul “se accelereaza” cel mai tare, in cazul unui seism major, in Damaroaia, zona EREN (Romexpo – Casa Presei Libere), Baneasa si Otopeni. Valoarea acceleratiei in cazul unui cutremur de 7,5 grade pe scara Richter este de 300 cm/secunda la patrat.

Tot cu acceleratie de 300 de centimetri pe secunda la patrat se misca si Pantelimonul si suburbiile Peris, Bolintin, Magurele.

Zonele cu acceleratia cea mai mica la cutremur major (200 de centimetri pe secunda la patrat) sunt cartierele Vitan, Berceni, Republica. In centrul Capitalei, in zona 1 Mai – Titulescu, dar si Tei – Floreasca, acceleratia maxima atinge valori pana la 240 cm pe secunda la patrat, iar Balta Alba – Titan pana la 250 cm pe secunda la patrat.

Deci, cele mai periculoase zone (de evitat cand va mutati ) sunt zona Casei Presei, Măgurele şi Pantelimon. Berceni, Băneasa şi Colentina reprezintă un risc mediu, iar cel mai puţin afectate ar fi cartierele Militari, Drumul Taberei şi Balta Albă. Cu alte cuvinte, daca aruncati un ochi si pe harta de mai sus, vezi observa ca, in cazul unui cutremur major in capitala, tot centrul elegant, vechi si cochet, nodrul monden si zonele de fitze, vor pica, tronand triumfatoare cartierele marginase de cocalari si pitzipoance . Tare, nu?

Si fiindca ca tot veni vorba de cutremure, aflati (daca nu stiati deja) ca nu Bucurestiul e cea mai ingrozitoare zona de risc a tarii in materie de cutremure. Se poate mai rau , iar “fericitii” ocupanti ai primei pozitii in clasamentul ghinionistilor nationali la seisme sunt locuitorii orasului… Focsani. Cam nasol, ce sa zic…

Harta imparte Romania pe zone de risc seismic cu grade intre 9 si 6. Cel mai mare risc, 9, este, dupa cum spuneam mai sus, la Focsani. Urmeaza zona de sud-est a Romaniei, pe aria judetelor Vrancea, Vaslui, Bacau (spre nord), Galati (spre est) si Buzau-Prahova-Dambovita (spre sud), cu grad de risc 8, reprezentata cu verde. Apoi, cu grad de risc 7, avem zona care inconjoara aria verde, adica toata Muntenia si estul Olteniei si arii izolate din: Banat, extremul sud-vest si tot vestul; inca cinci mici arii – una in centrul Transilvaniei, la vest de Sighisoara, in Fagaras, doua in Maramures, una in Crisana si una in Bucovina.

In continuare, dupa cum ne-o fi karma .

Vi s-a intamplat vreodata sa fiti (in mod obsesiv) intrebati de ce nu va casatoriti, cand erati intr-o relatie mai de durata? Ei bine, mie da, si am aflat ca nu sunt singura. Totusi ma intreb de unde pana unde atata graba? Conteaza atat de mult sa iti pui cat mai rapid inelul ala pe mana? Esti dispus sa o faci chiar asa, cu orice pret, numai ca sa “intri in randul lumii”? Si imi pun intrebarea asta, pentru ca nu mai suntem acu’ un secol, cand femeia era considerata “fata batrana” la 23 de ani daca nu era la casa ei.

A postat de curand Onutzza un articol despre cat de multe cupluri casatorite divorteaza, unele chiar la scurt timp dupa ce au facut drumul la starea civila. Si se intreba de ce? De ce atat de multe? Desigur, probabil raspunsul pe care o sa-l dau nu este 100% universal valabil. Sunt cazuri si cazuri. Ca e naivitatea fetei, educatia de asa natura, etc etc, cert e ca o buba e acolo. Pentru ca de putut se poate, si cred ca oricine se poate convinge de asta cand priveste perechile de batranei plimbandu-se la 80 de ani de manuta pe strada.

Dupa parerea mea, graba strica treaba. Daca acum cateva zeci sau sute de ani lucrurile stateau altfel, pentru ca societatea te forta sa stai maritata, ca-ti convine sau nu, ba chiar parintii te dadeau de nevasta cui le poftea lor inima sau buzunarul, acum nu mai exista nici o constrangere exterioara. Poti sta langa omul ala atat cat ai chef. Nu-ti mai arde, iti poti face oricand bocceluta si pleca in lumea larga, daca asa doresti. Nimeni nu te mai poate obliga sa stai intr-o casnicie in care nu te simti bine. Iata ca libertatea vine si cu mai multa nevoie de responsabilizare. Ori, se pare ca foarte multe persoane traiesc pe tiparul bunicutei, refuzand sa accepte ideea ca trebuie sa isi asume responsabilitati mai mari in cuplu.

De spun responsabilitati? Pentru ca trebuie sa iti asumi consecintele propriilor actiuni. Mai concret, daca te arunci intr-o relatie nepotrivita, s-ar putea sa te doara cand dai cu capul de zid. Cand te arunci intr-o casnicie nepotrivita, s-ar putea sa-ti spargi capul. Metaforic vorbind, evident. Si cum poti sti daca va fi potrivita casnicia? Pai, testand relatia. Si cum sa o testezi daca te arunci in etapa finala fara macar sa astepti sa vezi ce se intampla cu ea dupa primul hop? Pentru ca, nu de alta, dar majoritatea relatiilor nu rezista crizei, se rup. Iar casnicia (desi nu am vreuna la activ) am observat ca aduce cu sine destule momente prielnice rupturii. Nu e mai bine sa previi spargerea capului decat sa tratezi plaga?

Filosofia mea in relatii e “grabeste-te incet”. Si, orice ar fi, nu derog de la ea. Asa ca oricat ar insista unii cu intrebarea de baraj: “Nu te mariti”/”Cand te mariti”? raspunsul va fi acelasi. M-oi marita cand o veni momentul, cand oi avea chef si cand ma voi simti confortabil luand o asemenea decizie. Cand eram in facultate am avut o relatie destul de lunga, zic eu, cu un coleg. Zi de zi colegii ne vedeau impreuna pe holuri si-n sali, asa ca ne intrebau constant… pe cand nunta? Ei bine, nu numai ca n-a mai venit nunta, dar ne-am despartit. Ia imaginati-va acum cat de bine mi-ar fi stat cu un mare bandaj in frunte si sechelele aferente, la nici 25 de ani.

Filosofia mea de grabit incet stabileste si unele etape peste care nu este bine sa sar, cu marjele aferente. Astfel ca inainte de 6 luni de relatie, consider ca inca nu cunosc omul. Si spun asta pentru ca inca nu pica de tot mastile pe care TOTI le purtam. Dupa 6 luni va incepe sa fie mai rau, asa ca e bine sa analizez cat de rau si ce se poate remedia. Pe urma vin crizele, posibile rupturi, iar daca supravietuieste relatia, va deveni mai puternica. Daca nu devine mai puternica o rup/consum eu, inainte sa ma consume ea pe mine.

Dupa ce totul e bine si frumos, presupunand ca am trecut in etapa 2 cu succes, pot incerca hopul mai mare, adica locuitul impreuna. Dar nu 2 zile-3, ci macar un an. De ce nu zic ca ma marit direct? Adica sa sar direct in etapa finala? Pai simplu: unu e omul in afara casei, si cu totul alta e in propriul habitat. Fiecare are propriile tabieturi, obiceiuri, ticuri, tacaneli, pe care le executa numai in intimitate si de care nu doreste sa se debaraseze. Ai nevoie de timp pentru ca el sa se simta suficient de confortabil incat sa inceapa sa le arate. Si atunci trebuie sa te intrebi cat se poate de serios: esti ok cu omul asta langa tine? Dar nu cu el asa, rupt de context, ci cu tot pachetul cu care defileaza. Crezi ca l-ai putea suporta, zi de zi, pentru intreaga ta viata?

Daca raspunsul e “da”, dupa macar un an de testat (si fara a te minti singur) al acestul raspuns, “da”, atunci poate ca esti pregatita sa raspunzi cu “da”, la intrebarea care te duce in etapa 3 si cea din urma, adica “vrei sa te mariti?”. Daca nu procedezi asa, atunci exista foarte mari sanse sa inventezi tu o etapa a 4 a, adica divortul.

Pe de alta parte, eu una nu cred ca cineva pe lumea asta stie 100% ca si-a intalnit jumatatea. Poate are un sentiment pozitiv, poate simte ca este ceea ce-si doreste macar pe termen scurt si mediu, insa pe termen lung nimeni si nimic nu-ti poate oferi garantii. Doar timpul decide cum si in ce directie va evolua si se va schimba fiecare. Tot ce putem noi controla e nivelul de compatibilitate (pe care e bine sa il evaluezi daca nu vrei sa o dai in bara fara drept de apel) si ceea ce decidem sa fim in relatie cu cel de langa noi.

Si nu trebuie sa nu uitam nici o clipa ca a fi intr-o relatie sau o casnicie nu este un bun de capatat, nici o datorie, ci o alegere. Doar pentru ca avem un inel pe deget si o bucata de hartie nu inseamna ca ni se cuvine ceva. Nu ni se cuvine nimic, ni se ofera daca celalat doreste sa ne ofere ceva. In orice moment cineva poate alege altceva. Cu alte cuvinte, dupa parerea mea, casnicia nu aduce nici o schimbare in relatie. Atata timp cat relatie merge, si nu vad de ce nu ar merge casnicia. Daaaar… casnicia poate aduce cu sine mai multe asteptari. Si stim cu totii ce se intampla atunci cand ai asteptari, nu-i asa? Intervine dezamagirea.

Lasati basmele pentru copii, ele nu au nici o legatura cu realitatea. Nu va mai creati scenarii si asteptari nerealiste. Si nu va mai grabiti asa tare, oameni buni, ca tot in tarana ajungem cu totii candva, cu sau fara inele pe deget.

Ca tot vorbeam mai demult despre mutari, parasirea cuibului parintesc, traiul pe cont propriu, ma gandeam la un moment dat cat de relativ este uneori sentimentul de “acasa” si cat de puternic si bine conturat alteori. Pe de-o parte, eu ma simt “acasa” si-n unele camere de hotel in care petrec cateva zile. Ma pot simti “acasa” si-n anumite orase, departe de adresa inscrisa in buletin… si totusi, e un semntiment doar aparent de “acasa”. Mai degraba l-as traduce prin “confort”, pentru ca ofera posibilitatea de a fi eu insami intre alti 4 pereti decat cei in care imi duc veacul in mod obisnuit. Si totusi…

Nu e un semntiment autentic. Adevaratul “acasa” inseamna locul unde te retragi pentru a te simti in siguranta, pentru a te regasi, pentru a te relaxa dupa o zi obositoare, e locul de care ti se face dor cand esti departe. Oriunde ai fi, acel “acasa” va fi intotdeauna locul unde te simti cel mai bine. Oare ar putea cineva sa numeasca “acasa” o casa pe care nu o are in proprietate? Ar putea sa aleaga cineva acel loc drept “cel mai bun loc din lume” in care este “El insusi” cu adevarat, cand stie ca acel lor apartine de fapt altcuiva? Animalele au un simt al proprietatii foarte dezvoltat. Eu as zice ca nici oamenii nu sunt mai prejos. Poate ne-am dezvoltat niste instrumente sociale utile traiului in comunitate, dar in esenta suntem niste animale…

Da, ma refer la a locui in propria casa/propriul apartament si la a locui in chirie. Nu contest ca in ziua de azi, daca nu ai primit o mostenie, nu ai facut avere, nu ai castigat la loto sau nu ai avut privilegiul de a te naste intr-o familie bogata, este foarte dificil sa-ti cumperi un apartament (de casa nici nu mai vorbesc). Cea mai accesibila varianta este creditul, pentru care platesti aproape pana la pensie . Cu toate astea, desi unele apartamente si unele case arata foarte frumos, ele ofera gazduire doar contra costul unei chirii; ele nu ofera “iubirea” neconditionata pe care ti-o ofera casa sau un apartament pe care il stii al tau propriu, acolo oricand, indiferent ce s-ar intampla. El este disponibil doar atata timp cat proprietarul sau de drept este dispus sa ti-l inchirieze. Atat si nimic mai mult. Se poate foarte bine ca intr-o zi sa mareasca pretul sau sa te lase in strada.

Si mai exista un mare dezavantaj: nu-i poti modifica interiorul si nimic ce tine de aspectul si structura sa dupa pofta inimii, decat cu acordul proprietarului. Lipseste libertatea de actiune pe care o ai in propria casa. Orice ti-ai dori, trebuie sa ceri permisiunea. Oare nu asa era si in copilarie cand aveai nevoie de acordul parintilor? Vrei caine in casa? Nasol, nu te lasa parintii. Pofta in cui. Vrei sa pictezi pe perete? Nu-i voie, ca murdaresti. Vrei sa joci volei in casa? Darami lucruri, deranjezi vecinii… etc. Te mai simti acasa stiind ca nu poti sa faci tot ce vrea muschiul tau in propria locuinta?

Inteleg motivele care ii indeamna pe multi dintre noi sa aleaga chiria; ele sunt destul de evidente. Pentru majoritatea muritorilor de rand o achizitie de acest gen este o mare bataie de cap, si nu doar finaciar vorbind. Dar din punctul meu de vedere merita tot efortul din lume. Asta e, suntem in Romanica, tara unde prostul gust e la loc de mare cinste, si asta ne ocupa tot timpul. Daca alegi sa ramai aici, nu sa pleci in tarile “calde” unde viata e mai roz si mai dreapta, suferi. Trebuie sa recunosc, dupa cateva luni bune de locuit in chirie, ca apartamentul e foarte frumos, dar nu e al meu. Oricum as da-o, nu e “acasa”. Asa ca am demarat actiunea de cautare a “casutei” pe care sa o pot numi din tot sufletul “acasa”. E drept, asta imi afecteaza putin activitatea pe blog, dar nu dispar. Blogul va ramane si voi mai abera pe el inca muuulta vreme.