Dupa tragedia din Japonia, cutremurul a devenit subiect de discutie la ordinea zilei, ba chiar de panica. Cei mai pesimisti afirma ca la un cutremur mai serios, cel putin jumatate din Bucuresti se va transforma in moloz. Deloc un scenariu dragut sau placut pentru… un bucurestean . Fiind mai tinerica, nu am prins pana acum nici un cutremur de mare magnitudine, dar trebuie sa recunosc ca un pic de teama tot imi este. Probabil nu-s singura.

Si fiindca ca sunt in proces de cautare a unei locuinte, am inceput sa iau in considerare alegerea locatiei tinand cont si de gradul de risc seismic al zonei pe care e amplasat imobilul. Poate unii dintre voi sunteti mai la curent si cunoasteti deja aceasta informatie, dar am sa v-o impartasesc oricum. Potrivit unor articole publicate in presa noastra autohtona, dupa muulti ani de cercetari, Institutul de Fizica Pamintului a finalizat prima harta de hazard seismic local, pentru Bucuresti:

La intocmirea hartii de hazard seismic, s-au luat in calcul toate miscarile pamantului generate de zona Vrancea in ultimii 1.500 de ani. Apoi a fost studiata si testata zona cuprinsa intre fundamentul Bucurestiului si suprafata.

“Exista locuri cu roci mai tari, locuri cu roci moi, cu nisip, argila, argila cu apa. Asadar materialele moi, care au o comportare neliniara. E foarte greu de apreciat cum si cat se vor misca“, a explicat Gheorghe Marmureanu, directorul Institutului de Fizica a Pamantului.

De mentionat ar fi ca studiul a fost facut pentru cutremurul maxim posibil in Romania, cu magnitudinea de 7,5 pe scara Richter. Partea trista este ca, din punct de vedere geologic, un cutremur puternic ar devasta Bucurestiul, si asta nu atat din cauza cladirilor construite pe spagi, cat din cauza structurii slabe pe care s-a construit. Mai exact, de vina e pamantul nisipos, care amplifica seismele. Cine o fi fost “istetul” care a pus capitala pe nisip, crezandu-se in vacanta la mare, nu stiu, dar maaare e Gradina….

Revenind, la cutremur, fiecare zona din Bucuresti este caracterizata printr-o acceleratie maxima posibila (a) cu intensitatea maxima corespunzatoare (I) si perioada fundamentala de vibratie a terenului (T).

“Proiectantul trebuie sa proiecteze structura unei cladiri in asa fel incat perioada ei fundamentala de vibratie sa nu fie egala cu cea a terenului pentru a evita fenomenul de rezonanta“, a explicat directorul Marmureanu.

Dar face vreun proiectant asta? Pacat ca domnul Marmureanu explica peretilor.

Deci, in concluzie, terenul de sub Bucuresti “se accelereaza” diferit la cutremur. Au fost, astfel, stabilite 14 de zone distincte, in functie de acceleratie.

Terenul “se accelereaza” cel mai tare, in cazul unui seism major, in Damaroaia, zona EREN (Romexpo – Casa Presei Libere), Baneasa si Otopeni. Valoarea acceleratiei in cazul unui cutremur de 7,5 grade pe scara Richter este de 300 cm/secunda la patrat.

Tot cu acceleratie de 300 de centimetri pe secunda la patrat se misca si Pantelimonul si suburbiile Peris, Bolintin, Magurele.

Zonele cu acceleratia cea mai mica la cutremur major (200 de centimetri pe secunda la patrat) sunt cartierele Vitan, Berceni, Republica. In centrul Capitalei, in zona 1 Mai – Titulescu, dar si Tei – Floreasca, acceleratia maxima atinge valori pana la 240 cm pe secunda la patrat, iar Balta Alba – Titan pana la 250 cm pe secunda la patrat.

Deci, cele mai periculoase zone (de evitat cand va mutati ) sunt zona Casei Presei, Măgurele şi Pantelimon. Berceni, Băneasa şi Colentina reprezintă un risc mediu, iar cel mai puţin afectate ar fi cartierele Militari, Drumul Taberei şi Balta Albă. Cu alte cuvinte, daca aruncati un ochi si pe harta de mai sus, vezi observa ca, in cazul unui cutremur major in capitala, tot centrul elegant, vechi si cochet, nodrul monden si zonele de fitze, vor pica, tronand triumfatoare cartierele marginase de cocalari si pitzipoance . Tare, nu?

Si fiindca ca tot veni vorba de cutremure, aflati (daca nu stiati deja) ca nu Bucurestiul e cea mai ingrozitoare zona de risc a tarii in materie de cutremure. Se poate mai rau , iar “fericitii” ocupanti ai primei pozitii in clasamentul ghinionistilor nationali la seisme sunt locuitorii orasului… Focsani. Cam nasol, ce sa zic…

Harta imparte Romania pe zone de risc seismic cu grade intre 9 si 6. Cel mai mare risc, 9, este, dupa cum spuneam mai sus, la Focsani. Urmeaza zona de sud-est a Romaniei, pe aria judetelor Vrancea, Vaslui, Bacau (spre nord), Galati (spre est) si Buzau-Prahova-Dambovita (spre sud), cu grad de risc 8, reprezentata cu verde. Apoi, cu grad de risc 7, avem zona care inconjoara aria verde, adica toata Muntenia si estul Olteniei si arii izolate din: Banat, extremul sud-vest si tot vestul; inca cinci mici arii – una in centrul Transilvaniei, la vest de Sighisoara, in Fagaras, doua in Maramures, una in Crisana si una in Bucovina.

In continuare, dupa cum ne-o fi karma .

Vi s-a intamplat vreodata sa fiti (in mod obsesiv) intrebati de ce nu va casatoriti, cand erati intr-o relatie mai de durata? Ei bine, mie da, si am aflat ca nu sunt singura. Totusi ma intreb de unde pana unde atata graba? Conteaza atat de mult sa iti pui cat mai rapid inelul ala pe mana? Esti dispus sa o faci chiar asa, cu orice pret, numai ca sa “intri in randul lumii”? Si imi pun intrebarea asta, pentru ca nu mai suntem acu’ un secol, cand femeia era considerata “fata batrana” la 23 de ani daca nu era la casa ei.

A postat de curand Onutzza un articol despre cat de multe cupluri casatorite divorteaza, unele chiar la scurt timp dupa ce au facut drumul la starea civila. Si se intreba de ce? De ce atat de multe? Desigur, probabil raspunsul pe care o sa-l dau nu este 100% universal valabil. Sunt cazuri si cazuri. Ca e naivitatea fetei, educatia de asa natura, etc etc, cert e ca o buba e acolo. Pentru ca de putut se poate, si cred ca oricine se poate convinge de asta cand priveste perechile de batranei plimbandu-se la 80 de ani de manuta pe strada.

Dupa parerea mea, graba strica treaba. Daca acum cateva zeci sau sute de ani lucrurile stateau altfel, pentru ca societatea te forta sa stai maritata, ca-ti convine sau nu, ba chiar parintii te dadeau de nevasta cui le poftea lor inima sau buzunarul, acum nu mai exista nici o constrangere exterioara. Poti sta langa omul ala atat cat ai chef. Nu-ti mai arde, iti poti face oricand bocceluta si pleca in lumea larga, daca asa doresti. Nimeni nu te mai poate obliga sa stai intr-o casnicie in care nu te simti bine. Iata ca libertatea vine si cu mai multa nevoie de responsabilizare. Ori, se pare ca foarte multe persoane traiesc pe tiparul bunicutei, refuzand sa accepte ideea ca trebuie sa isi asume responsabilitati mai mari in cuplu.

De spun responsabilitati? Pentru ca trebuie sa iti asumi consecintele propriilor actiuni. Mai concret, daca te arunci intr-o relatie nepotrivita, s-ar putea sa te doara cand dai cu capul de zid. Cand te arunci intr-o casnicie nepotrivita, s-ar putea sa-ti spargi capul. Metaforic vorbind, evident. Si cum poti sti daca va fi potrivita casnicia? Pai, testand relatia. Si cum sa o testezi daca te arunci in etapa finala fara macar sa astepti sa vezi ce se intampla cu ea dupa primul hop? Pentru ca, nu de alta, dar majoritatea relatiilor nu rezista crizei, se rup. Iar casnicia (desi nu am vreuna la activ) am observat ca aduce cu sine destule momente prielnice rupturii. Nu e mai bine sa previi spargerea capului decat sa tratezi plaga?

Filosofia mea in relatii e “grabeste-te incet”. Si, orice ar fi, nu derog de la ea. Asa ca oricat ar insista unii cu intrebarea de baraj: “Nu te mariti”/”Cand te mariti”? raspunsul va fi acelasi. M-oi marita cand o veni momentul, cand oi avea chef si cand ma voi simti confortabil luand o asemenea decizie. Cand eram in facultate am avut o relatie destul de lunga, zic eu, cu un coleg. Zi de zi colegii ne vedeau impreuna pe holuri si-n sali, asa ca ne intrebau constant… pe cand nunta? Ei bine, nu numai ca n-a mai venit nunta, dar ne-am despartit. Ia imaginati-va acum cat de bine mi-ar fi stat cu un mare bandaj in frunte si sechelele aferente, la nici 25 de ani.

Filosofia mea de grabit incet stabileste si unele etape peste care nu este bine sa sar, cu marjele aferente. Astfel ca inainte de 6 luni de relatie, consider ca inca nu cunosc omul. Si spun asta pentru ca inca nu pica de tot mastile pe care TOTI le purtam. Dupa 6 luni va incepe sa fie mai rau, asa ca e bine sa analizez cat de rau si ce se poate remedia. Pe urma vin crizele, posibile rupturi, iar daca supravietuieste relatia, va deveni mai puternica. Daca nu devine mai puternica o rup/consum eu, inainte sa ma consume ea pe mine.

Dupa ce totul e bine si frumos, presupunand ca am trecut in etapa 2 cu succes, pot incerca hopul mai mare, adica locuitul impreuna. Dar nu 2 zile-3, ci macar un an. De ce nu zic ca ma marit direct? Adica sa sar direct in etapa finala? Pai simplu: unu e omul in afara casei, si cu totul alta e in propriul habitat. Fiecare are propriile tabieturi, obiceiuri, ticuri, tacaneli, pe care le executa numai in intimitate si de care nu doreste sa se debaraseze. Ai nevoie de timp pentru ca el sa se simta suficient de confortabil incat sa inceapa sa le arate. Si atunci trebuie sa te intrebi cat se poate de serios: esti ok cu omul asta langa tine? Dar nu cu el asa, rupt de context, ci cu tot pachetul cu care defileaza. Crezi ca l-ai putea suporta, zi de zi, pentru intreaga ta viata?

Daca raspunsul e “da”, dupa macar un an de testat (si fara a te minti singur) al acestul raspuns, “da”, atunci poate ca esti pregatita sa raspunzi cu “da”, la intrebarea care te duce in etapa 3 si cea din urma, adica “vrei sa te mariti?”. Daca nu procedezi asa, atunci exista foarte mari sanse sa inventezi tu o etapa a 4 a, adica divortul.

Pe de alta parte, eu una nu cred ca cineva pe lumea asta stie 100% ca si-a intalnit jumatatea. Poate are un sentiment pozitiv, poate simte ca este ceea ce-si doreste macar pe termen scurt si mediu, insa pe termen lung nimeni si nimic nu-ti poate oferi garantii. Doar timpul decide cum si in ce directie va evolua si se va schimba fiecare. Tot ce putem noi controla e nivelul de compatibilitate (pe care e bine sa il evaluezi daca nu vrei sa o dai in bara fara drept de apel) si ceea ce decidem sa fim in relatie cu cel de langa noi.

Si nu trebuie sa nu uitam nici o clipa ca a fi intr-o relatie sau o casnicie nu este un bun de capatat, nici o datorie, ci o alegere. Doar pentru ca avem un inel pe deget si o bucata de hartie nu inseamna ca ni se cuvine ceva. Nu ni se cuvine nimic, ni se ofera daca celalat doreste sa ne ofere ceva. In orice moment cineva poate alege altceva. Cu alte cuvinte, dupa parerea mea, casnicia nu aduce nici o schimbare in relatie. Atata timp cat relatie merge, si nu vad de ce nu ar merge casnicia. Daaaar… casnicia poate aduce cu sine mai multe asteptari. Si stim cu totii ce se intampla atunci cand ai asteptari, nu-i asa? Intervine dezamagirea.

Lasati basmele pentru copii, ele nu au nici o legatura cu realitatea. Nu va mai creati scenarii si asteptari nerealiste. Si nu va mai grabiti asa tare, oameni buni, ca tot in tarana ajungem cu totii candva, cu sau fara inele pe deget.

Ca tot vorbeam mai demult despre mutari, parasirea cuibului parintesc, traiul pe cont propriu, ma gandeam la un moment dat cat de relativ este uneori sentimentul de “acasa” si cat de puternic si bine conturat alteori. Pe de-o parte, eu ma simt “acasa” si-n unele camere de hotel in care petrec cateva zile. Ma pot simti “acasa” si-n anumite orase, departe de adresa inscrisa in buletin… si totusi, e un semntiment doar aparent de “acasa”. Mai degraba l-as traduce prin “confort”, pentru ca ofera posibilitatea de a fi eu insami intre alti 4 pereti decat cei in care imi duc veacul in mod obisnuit. Si totusi…

Nu e un semntiment autentic. Adevaratul “acasa” inseamna locul unde te retragi pentru a te simti in siguranta, pentru a te regasi, pentru a te relaxa dupa o zi obositoare, e locul de care ti se face dor cand esti departe. Oriunde ai fi, acel “acasa” va fi intotdeauna locul unde te simti cel mai bine. Oare ar putea cineva sa numeasca “acasa” o casa pe care nu o are in proprietate? Ar putea sa aleaga cineva acel loc drept “cel mai bun loc din lume” in care este “El insusi” cu adevarat, cand stie ca acel lor apartine de fapt altcuiva? Animalele au un simt al proprietatii foarte dezvoltat. Eu as zice ca nici oamenii nu sunt mai prejos. Poate ne-am dezvoltat niste instrumente sociale utile traiului in comunitate, dar in esenta suntem niste animale…

Da, ma refer la a locui in propria casa/propriul apartament si la a locui in chirie. Nu contest ca in ziua de azi, daca nu ai primit o mostenie, nu ai facut avere, nu ai castigat la loto sau nu ai avut privilegiul de a te naste intr-o familie bogata, este foarte dificil sa-ti cumperi un apartament (de casa nici nu mai vorbesc). Cea mai accesibila varianta este creditul, pentru care platesti aproape pana la pensie . Cu toate astea, desi unele apartamente si unele case arata foarte frumos, ele ofera gazduire doar contra costul unei chirii; ele nu ofera “iubirea” neconditionata pe care ti-o ofera casa sau un apartament pe care il stii al tau propriu, acolo oricand, indiferent ce s-ar intampla. El este disponibil doar atata timp cat proprietarul sau de drept este dispus sa ti-l inchirieze. Atat si nimic mai mult. Se poate foarte bine ca intr-o zi sa mareasca pretul sau sa te lase in strada.

Si mai exista un mare dezavantaj: nu-i poti modifica interiorul si nimic ce tine de aspectul si structura sa dupa pofta inimii, decat cu acordul proprietarului. Lipseste libertatea de actiune pe care o ai in propria casa. Orice ti-ai dori, trebuie sa ceri permisiunea. Oare nu asa era si in copilarie cand aveai nevoie de acordul parintilor? Vrei caine in casa? Nasol, nu te lasa parintii. Pofta in cui. Vrei sa pictezi pe perete? Nu-i voie, ca murdaresti. Vrei sa joci volei in casa? Darami lucruri, deranjezi vecinii… etc. Te mai simti acasa stiind ca nu poti sa faci tot ce vrea muschiul tau in propria locuinta?

Inteleg motivele care ii indeamna pe multi dintre noi sa aleaga chiria; ele sunt destul de evidente. Pentru majoritatea muritorilor de rand o achizitie de acest gen este o mare bataie de cap, si nu doar finaciar vorbind. Dar din punctul meu de vedere merita tot efortul din lume. Asta e, suntem in Romanica, tara unde prostul gust e la loc de mare cinste, si asta ne ocupa tot timpul. Daca alegi sa ramai aici, nu sa pleci in tarile “calde” unde viata e mai roz si mai dreapta, suferi. Trebuie sa recunosc, dupa cateva luni bune de locuit in chirie, ca apartamentul e foarte frumos, dar nu e al meu. Oricum as da-o, nu e “acasa”. Asa ca am demarat actiunea de cautare a “casutei” pe care sa o pot numi din tot sufletul “acasa”. E drept, asta imi afecteaza putin activitatea pe blog, dar nu dispar. Blogul va ramane si voi mai abera pe el inca muuulta vreme.

Asa sa fie?

De cand ma stiu am fost ferm convinsa ca aceasta celebra zicala este foarte adevarata. Cu toate astea, nu am fost niciodata in stare sa explic de ce. Astfel ca, la fel cum se intampla de fiecare data cand nu stii sa explici de ce crezi in ceva, am ajuns sa-mi pun chiar eu insami aceasta conceptie sub semnul intrebarii. Catalizatorul: o simpla opinie lansata de o colega, care argumenta ca si pentru a merge sa admiri natura iti trebuie bani, cum de altfel iti trebuie bani pentru a te bucura de orice.

Am luat “problema” la puricat. Pana la urma cum e? Sunt sau nu sunt gratis cele mai bune lucruri? Abia apoi mi-am dat seama ca de fapt problema nu este daca sunt gratis acele lucruri sau nu, ci care sunt acele lucruri atat de importante. Ei bine, determinarea lor este ceva mai dificila decat insusi raspunsul la prima intrebare, si asta pentru ca ceea ce consider eu ca fiind important poate sa nu faca nici cat o ceapa degerata pentru altcineva si vice-versa.

Si totusi, exista cateva elemente de importanta  comuna tuturor oamenilor, dupa parerea mea, fie ca suntem constienti de asta sau nu. Primul ar fi sanatatea. In prima partea a vietii cred ca prea putini dintre noi ne interesam de ea, pentru ca nu suntem bolnavi. Apoi imbatranim si “masinaria” incepe sa scartaie, asa ca incepem usor usor sa constientizam ca daca nu suntem sanatosi, tot ce intreprindem e absolut degeaba. Daca suferim sau murim, ne zbatem in zadar pentru tot ceea ce ne straduim din greu sa realizam. Dar este oare sanatatea ceva gratuit? Ei bine, daca avem sansa uriasa de a ne naste cu un fizic extraordinar de robust, sa traim sanatosi tun pana la 80 de ani, da. Pentru noi ceilalti muritori de rand, costa si costa scump. Daca incepi sa numeri toate analizele (cel putin de rutina) pe care un om obisnuit ar trebui sa si le faca anual, la care adaugam si tratamentele pentru ce se mai “strica” ocazional, ajungem la sume maricele. Iar cei mai putin norocosi, care sufera de diverse afectiuni mai serioase sau chiar grave, scot din buzunar o caruta de bani.

In al doilea rand, cred ca tuturor ne place natura. Ne plac excursiile, ne place lumina soarelui, aerul curat, apa proaspata de izvor, pasunile inverzite si floricelele parfumate. Asta, desigur, daca avem bani sa platim drumul pana in natura, cazarea unde e cazul si celelalte cheltuieli aferente, daca nu suntem alergici la fan/polen/etc, daca nu avem agorafobie, daca nu facem melanom de la radiatii, daca nu ne dam cu creme de protectie, sau daca avem echipamentele necesare excursiei in cauza. Ferice de cei care locuiesc efectiv in natura, dar si ei au cheltuielile lor.

Si in al treilea rand, dar nu neaparat ultimul, nu am intalnit niciodata un om caruia sa nu-i placa muzica. Dar si muzica e gratis numai daca o downloadezi de pe net. Pentru asta trebuie sa ai o conexiune la interenet, un calculator/laptop/ipad, telefon/ce-o fi. Si toate aceste gadgeturi cu care te poti conecta gratuit sau nu la net, costa. Unele costa foarte mult. Concertele costa si ele, pentru ca biletele nu vin gratis, decat daca ai “relatiile” potrivite pentru a primi invitatii.

Pe langa cele mentionate mai sus, desigur, fiecare dintre noi are anumite nevoi. Avem nevoie de un anumit spatiu in care sa locuim si sa traim. Aici asteptarile difera de la caz la caz, asa ca nu voi generaliza. Dar cer este ca o locuinta, de care o fi ea, costa. Costa si utilitatile, costa si hrana cea de toate zilele, costa pana si sapunu’ ala nenorocit de care fuge romanu’, costa si mofturile fiecaruia, si poftele, si iesirile in oras, si nevoile de culturalizare, pana si apa fara de care nu am supravietui.

Va plac animalele? Ei bine si ele costa. Pe unele le mai adoptam noi si de pe strazi, dar animalul cere hrana si ingrijire. Da, pana si contoale medicale. Daca le-am luat, platim.

Cele mai bune lucruri din viata… ce sunt ele pana la urma? Sunt acele lucruri care ne fac fericiti intr-un moment dat? E adevarat, nu putem trai fara a ne asigura satisfacerea nevoilor de baza si ma refer, in special, la cele biologice. Satisfacerea lor ne mentine in viata, dar ne face oare fericiti? Ajungem sa consideram ca ceva este “bun” abia atunci cand se atinge nivelul de echilibru intre ce ne satisface nevoia de baza si idealul pe care il avem despre acel ceva. Abia in cazuri exceptionale ajungem efectiv sa atingem idealul, la fel cum minimul de subzistenta nu ne poate multumi in mod real. Un anumit nivel de confort stinge nesiguranta si amplifica increderea. Dar sa fie oare asta totul?

Afirmatia de mai sus este, totusi, valabila cam pentru orice, de la ciocolata pana la cerul cu nori, pasarelele din copacei si alte cele. Cand ai in fata blocului un alt bloc comunist si mai inalt, nu mai vezi nici soarele de pe cer. Vrei geam cu priveliste, tre sa te muti undeva mai… scump . Vrei copacei si floricele, ori te muti langa ele (costa, evident), ori faci o plimbare pana acolo (care costa si ea). Vrei ciocolata frantuzeasca de lux, scoti banu. Deci cum ramane cu gratuitatea? Orice ai vrea, trebuie sa scoti o oarecare suma din buzunar, fie ea si macar pentru o cartela de metrou sau un bilet de autobuz.

Si totusi… Uite ca noi consumeristii secolului XXI am omis ceva, un mare ceva pe care probabil il aveam vag in minte candva, pe vremea cand afirmam sus si tare ca lucrurile cele mai bune din viata chiar sunt gratis. Ei bine, am omis iubirea. Iubirea pentru noi, pentru familie, pentru prietenii dragi care stau pe gratis langa noi si care ne accepta asa cum suntem, pentru partenerul de viata. Putem oare sa ne consideram fericiti cand nu stim sa iubim? Sau cand nu suntem iubiti? Si am mai omis ceva, un si mai mare ceva in jurul caruia ne graviteaza intreaga existenta si fara de care nimic din ceea ce cumparam frenetic nu ar mai avea aceeasi relevanta si nu ar mai aduce atata satisfactie. Se numeste libertate.

Traim intr-o societate care, in ciuda progresului tehnologic cu care se lauda, si a emanciparii individuale, sufera in continuare la un anumit capitol: perceptia asupra existentei/absentei unui partener de viata. Oare e posibil ca niste oameni ai secolului XXI, atat de evoluati profesional si care depun semnificative eforturi sa-si dezvolte abilitatile innascute si capete altele noi, sa ramana atat de inapoiati, purtandu-si cu stoicism ochelarii de cal, la capitolul mental?

Si iata de ce spun asta: o femeie (mai rar barbat, dar nu am sa abordez in acest post discriminarea intre sexe) care nu are un partener de viata, chiar daca nu este blamata in mod direct sau ocolita ca o ciumata, este automat stigmatizata si privita cu mila. Ca vai, saraca, nu are pe nimeni. Mai ca nu-ti si zic in fata “lasa, ca o sa apara EL candva”. Desi unele persoane chiar o si rostesc cu voce tare. De unde pana unde aceasta nevoie imperioasa de a fi cu cineva, sau… nu esti nimic!? Suntem bombarbati din mass-media de toate tipurile cu fel de fel de mesaje (prin toate canalele de comunicare posibile) care autoinduc publicului ca nu reprezinta nimic, daca nu e iubit de o alta persoana.

Ei bine am sa contrazic mesajul acesta. Viata de “single” nu “suge”, asa cum vor unii sa lase sa se inteleaga. Exista o multime de avantaje pe care le ai nefiind intr-o relatie. Da, si o relatie (cred ca se cere a specifica – o relatie care merge) aduce o multime de avantaje, dar mi se pare deplasata comparatia. Fiecare trebuie luata ca atare si nici una din ele nu aduce exclusiv dezavantaje. De asemenea, mi se pare aberant sa insir eu avantajele si dezavantajele fiecarei situatii, intrucat ele sunt percepute pur subiectiv de fiecare persoana in parte. Totusi, ceea ce pot afirma din amintirile pe care le am din viata mea de “single”, este faptul ca a nu fi intr-o relatie iti da mult timp pentru tine, pentru prietenii tai, plus o libertate si o disponibilitate de alegere care iti face viata cu adevarat picanta si interesanta.

Nu vreau sa las a se intelege ca a fi intr-o relatie inseamna a nu mai avea libertate si picanterie. Dar sa fim seriosi, esti cu acelasi om zi de zi, nu mai cauti nimic, ai gasit, acum te bucuri – e vorba de o alta etapa aici. Poate fi minunat, dar nu mai e “palpitant”. Sunt lucruri diferite, iar diferit nu e sinonim cu “nasol”. Si relatiile, dar si lipsa lor, sunt frumoase in felul lor, diferit. Problema este ca unii oameni care se afla intr-o anumita etapa a vietii lor in care nu au un partener, traiesc cu impresia ca viata lor va deveni mai minunata din clipa in care isi vor gasi “jumatatea”. Nimic mai fals. Viata lor se va schimba, intr-adevar, dar nu se va imbunatati.

Argumentez: atata timp cat nu te simti complet confortabil si fericit cu propria persoana, nu te vei simti mai bine langa altcineva, ci mai rau. De ce? Pentru ca toate vulnerabilitatile pe care le ai si punctele unde simti un gol pe care te astepti sa-l umple celalalt, vor deveni niste asteptari proiectate asupra celuilalt. Vei considera ca e datoria “lui” sa umple acele goluri si sa te faca fericita. Ei bine, nu e datoria nimanui sa faca un alt om fericit, decat pe sine. Nu e egoism, e o realitate. Pasind cu lacune intr-o relatie, nu vei face decat sa le adancesti. Lucrurile vor merge prost si te vei simti ca intr-o inchisoare. Poate de aici si vorba ceea celebra: “rau cu, dar mai rau fara”. De ce am cuantifica satisfactia personala in functie de cat de mizerabil ne simtim?

Nu era oare ideea sa fim fericiti in relatie? Nu plecasem oare de la gandul ca atunci cand va aparea “EL” viata va deveni roz? Si atunci de ce e gri, si nu roz? Ei bine, de-aia, pentru ca nu te simteai ok single. Aici e marea buba pe care prea putini o iau in considerare. Cel mai bun lucru pe care il poate face o persoana care e singura, daca doreste sa fie fericita cand va avea o relatie, este sa dezvolte o foarte buna relatie cu sine. Am mai spus-o si o repet ori de cate ori am ocazia. Cea mai importanta relatie din lumea asta e cea pe care o ai cu tine. Acolo trebuie sa lucrezi sa iti fie cu adevarat bine si sa te simti cu adevarat confortabil. Si desi poate parea paradoxal la prima vedere, odata rezolvata aceasta problema, si relatia cu ceilalti se va imbunatati simtitor.

Atunci cand nu ai asteptari de la altii (care decurg din vulnerabilitatile noastre mentale, pana la urma), nu vei fi nici cicalitoare, nici dornica de a-l controla pe celalalt, nici posesiva, nici geloasa si nici nu vei turna cu ploi de reprosuri asupra iubitului pentru toate lucrurile pe care te asteptai ca el sa ti le ofere, dare pe care el nu le indeplineste asa cum ai fi vrut tu. Numai ca, desi unii oameni inteleg ca nu este bine sa ai asteptari, nu pot sa aplice aceasta teorie, deoarece a intelege rational e una, si a constientiza si implementa e alta. Pana la urma, toate aceste nevoi exagerate (in special cea de a-l controla pe celalalt!) si asteptari nerealiste apar din cauza ca relatia cu propria persoana nu a fost suficient dezvoltata, nu s-a incercat rezolvarea unor probleme mai vechi care au produs rani, sau nu exista in unele cazuri.

E adevarat, nici mediul in care traim nu ajuta. Experienta proprie imi aminteste de atitudinea “societatii” cand vine vorba de femei singure. Revenim la fraza aceea de la inceputul post-ului: “vai, saraca…”. De ce “saraca”? E invalida? Traieste la limita saraciei si nu se poate intretine? De unde pana unde atata mila? Imi aduc aminte cu aceasta ocazie cum, chiar prieteni si cunostinte apropiate, nu puteau sa ma creada ca ma simt bine asa, de una singura, si nu am nevoie neaparata sa ma vad cu cineva sau sa am o relatie. Ridicau o spranceana, insistau si incercau cu orice sa ma cupleze/sa-mi faca “lipeli” cu tot felul de amici/colegi/rude/cunostinte… ca “biata fata”, adica eu, sa nu mai fie asa de singura.

Cred ca e momentul sa lasam mentalitatile bunicii acolo unde le e locul, cu un secol in urma, si sa vedem realitatea asa cum e. Nu toti ne intalnim “jumatatea”, sau nu toti ne-o intalnim in acelasi moment al vietii. Fiecare dintre noi avem nevoie de anumite experiente care sa ne formeze si sa ne pregateasca pentru a putea avea acea relatie. Pur si simplu nu ne nastem pregatiti, iar contextul actual nu favorizeaza rezistenta relatiilor. Munca ocupa mult timp din zi, astfel ca avem destul putin timp la dispozitie pentru a fi efectiv “acolo”, in relatie, suntem in plina criza economica, multi sufera pe plan financiar, dar trebuie sa ne formam o cariera pentru a ne permite luxul de a avea o familie pe care sa o si intretinem. Iar asta presupune timp. E un cerc vicios. In plus, emanciparea femeii nu o mai face atat de docila si supusa barbatului. Daca pe vremea bunicii, femeia trebuia sa inchida ochii si sa suporte orice tratament ar veni din partea sotului, pentru ca divortul nu era tocmai acceptat ca solutie, acum si ea are un cuvant de spus si poate oricand sa nu tolereze anumite lucruri, chiar daca asta ar insemna sfarsitul respectivei relatii sau casnicii. Iar sincer, intre o relatie care nu merge/un barbat care nu stie sa respecte o femeie si singuratate, as alege oricand a doua varianta.