“There’s nothing to mourn about death any more than there is to mourn about the growing of a flower. What is terrible is not death but the lives people live or don’t live up until their death. They don’t honor their own lives, they piss on their lives. They shit them away. Dumb fuckers. They concentrate too much on fucking, movies, money, family, fucking. Their minds are full of cotton. They swallow God without thinking, they swallow country without thinking. Soon they forget how to think, they let others think for them. Their brains are stuffed with cotton. They look ugly, they talk ugly, they walk ugly. Play them the great music of the centuries and they can’t hear it. Most people’s deaths are a sham. There’s nothing left to die.”

Charles Bukowski

Fericirea este idealul vietilor noastre. Cred ca suntem cu totii de acord ca ea este scopul suprem al vietii, insa fiecare o concepe dupa natura proprie si conform stilului sau de viata. Folosim acest cuvand destul de des pentru a exprima o stare sufleteasca de moment, dupa care ramanem debusolati intrebandu-ne ce se intampla cu fericirea? De ce dispare? De ce nu poate sa dureze? Ei bine, nu poate sa dureze pentru ca ea nu exista.

In filosofie se vorbeste despre fericire ca despre un ideal care nu poate fi atins. Realizarea ei depaseste puterile noastre, insa cu totii aspiram la ea ca la perfectiunea suprema. De asemenea, parintele psianalizei, Freud, spunea despre fericire ca nu este nici o stare permanenta, si nici un ideal de atins.

Ceilalti pot decide asupra fericirii noastre ca asupra unui eveniment trecut, ceea ce determina ca pentru noi fericirea sa ramana in trecut. Iar ca ideal, ea acopera viitorul. Insa nu prezentul, in prezent ne scapa printre degete. E doar o impresie oricum, pentru ca noi percepem ca fericire de fapt niste simple substitute pentru fericire: bucuria trecatoare, gloria trecatoare, pretigiul trecator, prosperitatea relativa. Relativ, trecator… suna cunoscut?

Iata ce scria Freud ca explicatie: nevoia de fericire il insoteste pe om si ea se manifesta sub doua aspecte:
- aspectul negativ, care vizeaza evitarea durerii si a neplacerii;
- aspectul pozitiv, care urmareste trairea placerilor cu intensitate maxima.
Acesta este sensul global al fericirii si inevitabil ma duce cu gandul la Platon, care identifica trei parti ale sufletului carora le corespund trei tipuri de placeri, iar omul considera fericire o sinteza armonioasa dintre aceste placeri care produc un maxim de satisfactie. Acestea sunt:
- partea rationala prin care noi judecam, careia ii corespunde placerea gandului;
- partea pasionala prin care, spre exemplu, ne enervam, careia ii corespunde placerea realizarii ambitiilor noastre;
- partea apetenta prin care omul pofteste, careia ii corespund placerile fiziologice.

Principiul placerii, spune Freud, este scopul vietii, dar, cum e imposibil ca toate placerile sa fie realizate, “pare ca nu a intrat in planul Creatiunii ca omul sa fie fericit”. Asta inseamna ca “programul” fericirii intra in conflict cu intreaga ordine a universului.

Este fara sens, deci, a ne umple de amaraciune doar pentru ca idealul nostru ne-a scapat din nou printre degetele. In fond, el nu va fi niciodata atins. Ceea ce experimentam noi sunt stari mentale, pe care le putem chiar noi alege/schimba, pana la urma. Putem fi bucurosi, tristi, nervosi, calmi sau cum dorim. Astea nu sunt nici fericire, nici nefericire, ci doar tulburari ale starii noastre mentale. Gandurile sunt cele care creeaza starile, iar noi putem controla gandurile, mecanism prin care ne putem controla si starile. Dar este bine de retinut si faptul ca interiorul nostru tinde spre echilibru, iar orice dezechilibru tinde sa fie contrabalansat. Astfel, cand simti o mare bucurie s-ar putea ca partea “intunecata” nedreptatita sa-si ceara si ea drepturile. Extremele rup echilibrul.

Eu cred ca e mai bine sa alegem calea inteleapta, in loc sa alergam dupa himere, si ne acceptam starile si trairile efemere ca pe exact ceea ce sunt si nimic mai mult. Placerile sunt bune si ele, nu? Si ce daca nu le puteam avea pe toate deodata pentru totdeauna? Puteam avea o mare parte, o frantura de fericire, un substitut. Dar sa nu uitam ca a incerca la nesfarsit sa atingem imposibilul nu va face decat sa ne arunce intr-o dilema fara solutie.

Cum spunea Murphy? “Esti fericit? Nu te nelinisti, o sa-ti treaca!”

Story by Rutagengwa Claude Shema

There once lived a great warrior. Though quite old, he still was able to defeat any challenger. His reputation extended far and wide throughout the land and many students gathered to study under him.One day an infamous young warrior arrived at the village. He was determined to be the first man to defeat the great master. Along with his strength, he had an uncanny ability to spot and exploit any weakness in an opponent. He would wait for his opponent to make the first move, thus revealing a weakness, and then would strike with merciless force and lightning speed. No one had ever lasted with him in a match beyond the first move.

Much against the advice of his concerned students, the old master gladly accepted the young warrior’s challenge. As the two squared off for battle, the young warrior began to hurl insults at the old master. He threw dirt and spit in his face. For hours he verbally assaulted him with every curse and insult known to mankind. But the old warrior merely stood there motionless and calm. Finally, the young warrior exhausted himself. Knowing he was defeated, he left feeling shamed.

Somewhat disappointed that he did not fight the insolent youth, the students gathered around the old master and questioned him.

“How could you endure such an indignity? How did you drive him away?”

“If someone comes to give you a gift and you do not receive it,” the master replied, “to whom does the gift belong?”

“You must have chaos within you to give birth to a dancing star.”

(Friedrich Nietzsche)

E cumva trendy mai nou sa fii deprimat? Sa te plangi in toate directii de cruda ta soarta? Poate din curentul “emo” e de vina, cert e ca mai nou pare a fi la moda sa-ti pui viata personala si sufletul pe toate gardurile. Evident, cu totii avem momente mai nefavorabile in viata, tuturor nise intampla uneori cate ceva nu tocmai sperat. Cu toate astea, nu toti le primim uniform. Unii se lasa mai usor doborati decat altii, unii prefera sa si le depoziteze undeva cat mai adanc in ei si sa se minta singuri ca totul e in regula, pe cand altii simt nevoia sa se descarce pe cine o fi mai la indemana sperand ca asta ii va face sa se simta mai bine. Nu prea e bine nicicum si nici una din aceste variante nu ajuta. Varianta ideala e sa fii sincer cu tine si sa-ti accepti trairile, fara insa a te agata de altii pentru ajutor, ci ajutandu-te singur. Pentru ca nimeni altcineva decat tine te poate ajuta.

Ce faci totusi cu toata acea energie care risca sa te afunde complet in depresie?  Daca o lasi sa te copleseasca, o sa te darame. Gaseste o directie in care sa o canalizezi, si vei realiza lucruri marete. Eu poate nu am realizat lucruri chiar atat de marete in acele momente, insa de fiecare data cand incercam sa creez ceva din acea energie distructiva, iesea ceva bun. Starile acelea apasatoare sunt incarcate cu o forta atat de puternica incat poate “naste monstri”, dar poate crea si ceva minunat, atunci reusesti s-o transpui intr-o activitate sau arta.

E un paradox la mijloc: nu scapi din haos luptandu-te cu el, pentru ca te va atrage intr-un vartej care te va duce direct la fund. Trebuie sa-l imbratisezi. You hate it? Start loving it.

“To embrace Chaos is not to slide toward entropy but to emerge into an energy like stars, a pattern of instantaneous grace – a spontaneous organic order…” (Hakim Bey)

Tocmai am terminat una dintre cele mai bune carti pe care le-am citit vreodata. Si spre uimirea mea, este scrisa de un autor roman – Octavian Paler.

Cand eram in liceu am fost bombardata de liste intregi de autori romani pe care trebuia musai sa-i citesc, pe motiv ca erau extraordinari. I-am citit, mi s-au parut oribili. Am inceput sa citesc literatura universala si am iubit-o. De atunci am ramas cu ideea ca scriitorii romani nu fac nici cat o ceapa degerata, cu unele exceptii cum ar fi Eliade sau Nichita Stanescu si inca vreo cativa foarte putini. M-a mirat ca prietena mea Simina e asa fana a lui Paler, asa ca am zis ca hai sa incerc si eu, poate o fi ceva de capul lui. Am fost uluita de-a dreptul, e un scriitor genial! In mod sigur il voi mai citi.

Cartea se numeste Viata pe un peron si fiecare fraza din ea este o metafora, o analiza a sinelui. Nimic nu este ceea ce pare, autorul te poarta printr-un intreg labirint de perceptii interioare asupra ego-ului sau, dar de fapt a ego-urilor omului in general. Ideea de baza este conflictul dintre partea pozitiva si cea negativa din noi: adica frica si curajul, si modul in care ne percepem viata si destinul, atitudinea pe care alegem sa o adoptam in fata sa.  Oare care din ele invinge?

“Modul in care un om isi accepta destinul este mai important decat insusi destinul sau”.

P.S. Citind cartea asta mi-am dat seama ca, orice activitate as intreprinde, fie ca ma uit la un film (oricat de inspirational ar fi), fie ca studiez fotografie sau pictura sau altceva, nimic niciodata nu are impactul unei carti pline de esenta. DIn carti chiar ai ce sa inveti… enorm de mult. Din alte parti… foarte putin, prea putin, de multe ori absolut nimic. Cartile combinate cu experienta de a trai… asta te creste.  Restul, restul e umplutura.