Dau târcoale deja de mult timp provocării lansate cu câteva luni în urmă de o cititoare, anume să scriu despre meditație din propria experiență. Teoretic, nimic dificil în asta. Practic, foarte dificil, pentru ca 99% dintre cei care vor citi acest post sunt creștini/ islamici/ atei/ agnostici/ orice altceva, numai de religie dharmică nu. Este foarte complicat să explici experiența unei meditații unor persoane care cred în existența sufletului, a unei vieți de apoi (altfel decât prin reîncarnare) și care nu sunt familiarizați cu conceptul de vacuitate – esențial în meditație. Totuși, am să încerc să explic pe înțelesul tuturor ce presupune meditația și care sunt beneficiile ei.

Primul meu contact cu meditația a avut loc în perioada facultății, pe când eram într-o vacanță la Cluj. Văzând pe stâlpi în oraș niște afișe cu ceva maestru yoghin care ține lecții de meditație gratis, am decis, împreună cu o prietenă, să mergem și noi să vedem despre ce e vorba. Probabil plecasem cu așteptări nerealiste, pentru că nici una dintre noi nu a reușit să mediteze. Ba chiar am plecat de acolo cu dureri de spate, burtă, plictisite de moarte și cârcotind despre șosetele și sandalele dubioase ale ‘maestrului’. În orice caz, nici vorbă de calm și liniște interioară.

Aș spune că, mai degrabă cel de-al doilea contact cu meditația mi-a trezit cât de cât interesul. Eram la Sighișoara, în excursie împreună cu niște prieteni, iar pe mine mă durea un genunchi de abia mai puteam să calc pe el. Văzându-mă atât de chinuită, încercând cu greu să urc niște amărâte de trepte, s-au apropiat de mine două tipe simpatice, care s-au oferit să ma ajute să scap de agonie, explicându-mi ceva despre nu stiu ce chakră blocată din nu știu ce motive (nu am înțeles nimic, dar la halul în care mă durea, aș fi acceptat orice). Zis și făcut. M-am așezat comod pe un bolovan imens, iar fetele îmi explicau cum să respir si la ce să ma gândesc. La final mi-au masat un minut genunchiul, et voila, nici urmă de durere. Nu am înțeles eu la vremea respectivă ce anume se întâmplase, dar clar observasem similitudinea cu anterioara ședință de meditație care fusese un fiasco absolut. În continuare ma durea spatele de la poziția incomodă, dar totuși îmi trecuse durerea. Merita luată în considerare această practică ciudată.

După câțiva ani de ‘documentare’ și încercări, am reușit, în asfârșit, să și meditez. În timp, durerea de spate a dispărut (mai reapare doar dacă nu practic mult timp), am înțeles și ce era cu acele chakre și cât de benefică este meditația, atât din punct de vedere phisic, cât și fizic.

În primul rând, trebuie explicat puțin ce înseamnă meditația. Pentru că în buddhism omul ca ființă are doar corp și minte, nu și suflet, meditația este modalitatea prin care omul poate pătrunde, prin detașare, concentrare și tehnici de respirație, dincolo de gândurile pe care le produce mintea, creierul, adică în vid. Acesta este conceptul de vacuitate, care reprezintă starea primordială a energiei universale. Practic, vacuitatea presupune armonia perfectă cu întreaga energie a universului, sau bine-cunoscuta Nirvana. Odată ce prin meditație ai reușit să pătrunzi în vacuitate și să îți menții această stare, ai atins iluminarea, iar iluminarea este calea de a stopa ciclul reîncarnărilor karmice – samsara (practic budha înseamnă “cel iluminat”, nu un corespondent al lui Isus sau persoana care a fost Gautama). De fapt, Nirvana este încetarea samsarei, eliberarea de povara karmei și armonizarea energiei.

În principal, există două tipuri de meditație: cea care are ca scop creșterea capacității de concentrare, dezvoltarea memoriei și obținerea unei stări generale de echilibru, și meditația analitică, cea care presupune reflecție asupra sinelui, vieții sau a unor chestiuni punctuale, fiind foarte eficientă în clarificarea lor. Pentru cei care nu cred în religiile și filosofiile orientale, poate fi un simplu mijloc de a scăpa de stres, de a-și rezolva problemele cu care se confruntă, de a-și clarifica anumite dileme sau pur și simplu de a păstra o minte echilibrată (ar fi de menționat aici că echilibrul presupune lipsa oricăror emoții extreme, iar bucuria excesivă, deși majoritatea oamenilor și-o doresc, reprezintă tot o emoție extremă, care se va echilibra singură printr-una proporțional de negativă, deoarece creierul are tendința să încerce să repare orice ‘deviație’). Pentru asta este de ajuns să accepți măcar detașarea de gânduri, dacă nu pătrunderea în vacuitate, și să practici regulat, macar 20 de minute pe ședință, și ori de câte ori îți simți starea interioară perturbată (de griji, stres, tristețe, nervi, etc., chiar depresie).

În afară de faptul că meditația este foarte benefică pentru a obține o stare de liniște și pace interioară (că tot sunt Paștile și toata lumea o urează în stânga și-n dreapta), prin meditație și sănătatea poate fi semnificativ îmbunătățită. Iată de ce: corpul uman conține 7 centri energetici (chakre) ce controlează fluxul de energie care circulă prin organism. Printr-o respirație corectă, acest flux energetic este reglat. Bolile de care suferim reprezintă, de fapt, dezechilibre sau blocaje în circulația energiei, astfel că meditația poate ameliora sau chiar vindeca aceste boli prin reechilibrare energetică. Un articol foarte interesant și cuprinzător despre chakre puteți citi aici.

 Pentru mine, dincolo de toate beneficiile deja amintite, poate cel mai mare bun câștigat prin meditație a fost schimbarea percepției asupra lucrurilor. Dincolo de gânduri se află “fața reală a lumii”, abia după experiența meditației poți înțelege ce se îmtâmplă de fapt cu tine, cu cei din jur, în lume, iar asta te ajută să ai mai multă compasiune față de ceilalți, să-i judeci mai puțin.

Conceptele de “bine” si “rau” sunt foarte relative. Ne nastem si suntem invatati de parinti valorile bune si cele negative, blamate si de evitat in societate. Pana la un punct, orice copil are nevoie de niste elemente la care sa s raporteze, pentru ca, in lipsa lor, ne-am crapa capetele pe strada, ca adulti. Nu neg necesitatea unor delimitari, cand te afli la un nivel primar de cunoastere si constientizare a realitatii. Nu neg nici necesitatea existentei unor legi care sa reglementeze raporturile sociale. In mod inevitabil, ele contin prin insasi natura lor delimitarea de bine-rau. Ce e rau, e pedepsit de lege. Dar cine stabiliste aceste norme? Raportat la ce? Si ce te faci cu restul problemelor nereglementate?

Nu sunt nici pe departe o infractoare si nici nu intentionez sa comit cine stie ce acte impotriva legii. Dar unori ma lovesc de niste subiecte, ma apuca filosofarea si-mi pun anumite intrebari? Cum stiu daca ceea ce e considerat ilegal este si corect? Si legile se mai schimba, societatea evolueaza si e clar imposibil sa prevezi absolut toate situatiile care ar putea aparea, cu contextele aferente. Cand ai schimbat o lege, abrogand o alta anterioara, nu inseamna oare ca o consideri incompleta sau incorecta? dar la vremea respectiva a fost considerara omnipotenta si universal valabila. Dovada ca nimeni, dar absolut nimeni, nu detine adevarul absolut pentru  a fi in stare sa propuna un set de legi invincibile si atotcuprinzatoare.

Totodata, Nietzsche mai propune, in completare, o alta idee ce merita luata in considerare dupa parerea mea:

“Cele considerate drept rele de către o epocă sunt de obicei răsfrângerea inactuală a celor considerate odinioară bune,  atavismul unui ideal anterior.”

(Friedrich Nietzsche – Dincolo de bine si rau)

La nivel social, exista o multime de prejudecati cu privire la ce e bine si ce e rau. Lasand la o parte judecata din prisma legilor si trecand concret la raporturile dintre oameni, pana la urma cine stabiliste aceste norme? Ca e bine un lucru sau nu… cine are detine un asemenea nivel de cunoastere perfecta incat sa faca astfel de afirmatii. Da, ne putem cu totii da cu parerea… Din punctul meu de vedere, e bine sa procedezi intr-un anume fel. Sau ne putem crea fiecare sisteme si modalitati de actiune care functioneaza pentru noi, considerandu-le astfel bune. Sau putem sa ne-o luam in bot si sa zicem ca asa e rau. Dar tot acest rationament se face pe principii total subiective, prin filtre personale si raportat la sisteme de valori individuale. Dar ele sunt valabile numai pentru individul care le concepe. Si atunci ce ne da noua dreptul sa comentam din prisma rationamentelor noastre niste experiente ce nu ne apartin? Adica ale altora.

Totul a plecat de la o simpla intrebare pe care mi-a adresat-o cineva. De fapt, mint. Au fost doua:

- prima zicea cam asa: Tu ai fi de acord cu X?

- a doua ma invita sa spun daca as considera rau un anume “ceva”.

Si atunci, vizibil depasita de postura, a trebuit sa accept ca nu am autoritatea sa ma exprim. Daca sunt de acord cu ceva? Ok, pot spune daca eu una, personal, as actiona asa sau nu. Dar acel acord mi se pare ca nu mi se adreseaza si e nenecesar. Ca ce chestie sa fiu eu de acord sau nu? E nevoie sa-mi dau acordul pentru ca X sa actioneze in virtutea valorilor proprii? Dar acordul meu nu se bazeaza pe valorile lui, ci pe ale mele. Si atunci ce relevanta au? Dupa parerea mea, nici una. e un fapt divers, o parere cum pot exista miliarde. Daca eu consider ceva rau sau nu? Aceeasi poveste.

De ce conteaza ce cred eu? Doar nu eu sunt cea care actioneaza, traieste cu consecintele si cuantifica rezultatele. Intamplator, eu aveam un sistem de valori opus persoanei care ma intreba daca eu consider rau un anume ceva. Adica eu nu as actiona asa, pentru ca mie personal mi se pare “rau”. Dar persoanei care ma intreba i se parea “bine”. Acum ce era sa faca? Sa actioneze contrar cu ceea ce-si doreste, doar pentru ca eu, o straina, sunt de alta parere? E o absurditate. E si motivul pentru care ma feresc sa dau sfaturi de tipul: fa asa sau altfel. Nene, fa cum crezi, fa cum simti si cum iti doresti. Eu pot, eventual, sa te ajut sa identifici ce ai vrea Tu sa faci.

Pana la urma, ca si alte concepte inventate tot de om, adevar, morala, si in cazul binelui si raului lucrurile sunt relative. Exista o intreaga paleta de nuante de gri intre alb si negru, chiar daca unii refuza sa gandeasca in termeni relativi sau macar sa ii accepte.

Si bine, si raul, dupa parerea mea, sunt doar niste puncte de vedere personale.

In perioadele mele filosofice, adica incepand cu liceul, cand imi puneam tot felul de intrebari cu privire la viata, sensul ei si alte chestii abstracte imposibil de definit, am intampinat serioase dificultati in privinta motivului pentru care traiesc. Lasand la o parte justificarea evidenta – m-am nascut si n-am incotro – trebuie sa fie ceva, o menire, un destin, o misiune, un ceva care sa dea sens existentei mele. Evident, nu am ajuns la nici o concluzie. Dar nu am abandonat subiectul, ci doar l-am amanat, sperand ca va veni o zi in care voi fi suficient de “coapta” pentru a pricepe ceva mai mult.

Nu, acea zi nu a venit , dar experienta mi-a demonstrat ca viata nu are absolut nici un sens. Ne-am nascut, punct. In continuare, fiecare decide. E ca o petrecere la care te duci si… faci ce ai chef. Fara reguli, fara restrictii, dar incercand sa nu spargi geamurile gazdei si sa nu-i devastezi casa.

Desigur, misiunea noastra pe pamant poate fi privita si ca o ocazie de a corecta niste neajunsuri proprii. Karma explica reincarnarea si printr-o noua oportunitate de a invata din greselile comise in viata precedenta si de a plati politele aferente. In mod clar, si eu mi-am descoperit defecte care nu ar strica sa fie cat de cat ameliorate macar, daca nu eliminate complet, pana ajung din nou una cu pamantul, chestie la care lucrez in masura in care pot. Dar nu, nu cred ca o dorinta de autodepasire se poate constitui, de una singura, intr-un sens al vietii. Ar insemna sa fim ca niste copii pedepsiti dupa o gafa, intreaga noastra viata constand intr-un stat la colt cu capul in pamant.

Am mai intalnit si puncte de vedere conform carora menirea noastra pe pamant ar fi cariera aleasa. “M-am nascut sa fiu… cantareata”. Dar nu e cam mult sa asimilezi cariera vietii? Si marii artisti au facut asta, asa ca poate ei ar fi argumentul suprem pro arta/cariera ca sens a vietii. Dar oare n-au murit in mizerie, siguri, fara familie, fara iubire, nebuni, de boli venerice sau supradoze de droguri? Hmm… oare le-a priit? Normal, gusturile omului si alegerile nu se discuta. Ei au facut cum au considerat si nu trebuie judecati. Cu atat mai mult cu cat asta i-a facut fericiti. De fapt, oare nu e chiar asta cheia problemei?

In urma tuturor analizelor si filosofarilor cu care mi-am chinuit neurorii de-a lungul timpului, am ajuns la urmatoarea concluzie: nu conteaza ce alegi sa faci, nu conteaza absolut nimic, decat asta: sa fii fericit. Era o vorba: “if it ain’t fun, don’t do it” . Sau mai sugestiv, ne spune dragul de el John Lennon:

“When I was five years old, my mother told me that happiness was the key to life. When I went to school, they asked me what I wanted to be when I grew up. I wrote down ‘happy’. They told me I didn’t understand the assignment, I told them they didn’t understand life.”

Cand vad cum se streseaza unii adanc bagati cu capul in “datorii” artificiale, atribuindu-le menirea suprema de sens al vietii, ma umfla rasul. Un nonsens mai mare nici nu-mi pot inchipui.

Odata cu jonglatul prioritatilor si nevoia de acceptare a reierarhizarii, mi-a picat in mana si o carte despre filosofia taoista (da, culmea!, am reusit sa mai si citesc cat de cat in toata nebunia asta ). Nu am sa vorbesc despre toate aspectele abordate in carte, desi fiecare e cat se poate de interesant, ci am sa ma opresc asupra unui punct anume – taoismul e adeptul “mersului unde te duce valul”, nu al luptei incrancenate pentru ce vrei mortis sa obtii. Pe mine personal m-a pus un pic pe ganduri. Capricorn tenace si perseverent cum sunt, am fost adepta dictonului: daca vrei poti! Si totusi, viata m-a invatat, intre timp, ca lucrurile nu merg chiar asa.

Uneori, daca circumstantele sunt favorabile si daca oportunitatea se iveste, daca vrei, atunci intr-adevar, poti. Dar mai degraba poti atunci cand nu prea te mai astepti, adica atunci cand mental te-ai cam detasat de rezultatul urmarit. Cu toate astea, daca circumstantele, karma, cum vreti sa-i spuneti sau momentul nu e cel potrivit, poti sa vrei pana nu mai poti, pentru ca si daca vei obtine, vei renunta singur. De voie, de nevoie, am cam ajuns singura la concluzia ca nu poti sa te lupti cu “soarta”. Am ajuns, de asemenea, si la concluzia ca nu exista alta soarta decat cea pe care ti-o faci. Ceea ce poti face e sa iti construiesti singur sansa, sa fii deschis si receptiv pentru a putea valorifica la maximum oportunitatile care iti ies in cale, sa ai discernamantul necesar pentru a distinge intre oportunitatile reale si capcanele care ascund “ghinioane”, dar nu luptand, ci aplicand… calea Tao. Desigur, ea presupune si un echilibru interior care poate fi obtinut numai prin renuntarea la atasamente.

Altfel spus, iti doresti ceva? Renunta. Poate o sa va puneti si voi intrebarea pe care mi-am pus-o eu la primul contact cu Tao. “Cum sa ma las asa in voia valului!?” “Cum sa plutesc eu, om rational si matur, asa, in deriva?” Gresit, a merge cu “valul” nu este sinonim cu a pluti in deriva. “Ce fac daca ma va duce unde nu vreau?” Pai, asta nu “valul” il controleaza, ci mintea noastra si karma cu care defilam. Poate suna inspaimanator, dar destinul ne este in totalitate in propriile manute. Nu putem controla unde ne nastem, dar in mod sigur putem controla ce facem din acel moment incolo. Nu atasandu-ne (mai pe sleau, cramponandu-ne) de anumite solutii pe care le stabilim drept ideale. Indarjirea asta nu face decat sa ne indeparteze de ceea ce ne dorim. Si da, cel mai dificil lucru din lume este sa te detasezi de ceea ce-ti doresti foarte mult. Dar daca te impotrivesti “valului”, te poti ineca sau, in cel mai bun caz, epuiza.

Cu ocazia asta imi dau seama si cat de evoluate sunt filosofiile orientale in comparatie cu cele occidentale. Noi nici macar nu cunoastem intelesul real al conceptului de detasare .

“El a vazut doar o lumina alba, care s-a preschimbat in intuneric, a vazut cand intunericul si lumina s-au contopit. (…) Ireconciliabilitatea contrariilor i-a provocat o atat de amara suferinta, incat a cautat si a gasit modul in care gandirea umana le poate pune de acord.

Incepand cu Aristotel, toate filozofiile s-au sprijinit pe ideea ca doua afirmatii contrare se exclud una pe alta. Daca cercul este cerc, nu va putea fi niciodata linie curba. Daca o masa este neagra, nu va putea fi in acelasi timp alba. Pana acum, astfel de afirmatii au stat la baza gandirii. Nici un invatat n-a indraznit sa se avante mai departe, de teama sa nu se scufunde in tenebre.

Dar, pe langa ratiune, el s-a folosit de inteligenta si de intuitie. A inteles afinitatea contrariilor in similitudine cu viziunea pe care a avut-o. Aceasta este coincidentia oppositorum. Dincolo de ratiune, dar accesibil inteligentei umane, conceptul lui afirma: toate contrariile se intalnesc si fuzioneaza in deplina armonie.

Barbatul si femeia nu sunt, unul fata de altul, contrarii. Barbatul este femeie si femeia este barbat; e cel mai inalt adevar al acestui univers, in care contrariile nu se exclud unul pe celalalt. (…) De acum inainte, binele si raul, credinta si necredinta, viata si moartea, sunt notiuni care nu se exclud una pe alta si au aceeasi insemnatate, ca adevaruri superioare ale universului. (…)

Universul se extinde la infinit. Toata gandirea de pana acum a fost doar o disperata repetare, pana cand din stiinta umana si-a stors tot nectarul si a ramas numai fundamentul tern. In universul marginit, paradisul si infernul au avut intindere, masura, porti si ziduri. Numarul serafimilor a putut fi calculat cu exactitate. Acum toate masurile si-au pierdut importanta. (…)

Totul este liber, intelegi? Nu se exclud unul pe altul: binele si raul, adevarul si falsul, ceea ce este corect si ceea ce este gresit. De acum inainte nu mai exista nimic absolut adevarat sau absolut fals, absolut bine sau absolut rau, ceva absolut corect sau absolut gresit. Toate sunt relative in acest univers nemarginit. (…)

Toarna-mi si mie vin, prietene! Sa bem cupa timpului efemer, fiindca rasaritul si apusul s-au topit reciproc in unitatea contrariilor. (…)”

Mika Waltari

Nu glumesc, iti spun doar ceea ce am aflat eu.  Cunostintele pot fi impartasite altora, insa intelepciunea nu. Ea poate fi descoperita, poate fi traita, te poti lasa purtat de ea, poti sa savarsesti minuni cu ajutorul ei, ar nu poti sa o spui, nici sa o propovaduiesti. Iata ce am banuit uneori inca din anii tineretii si acest lucru m-a facut sa ma despart de invatatori si sa plec mai departe. Eu am dat de un gand pe care il vei considera iarasi fie o gluma, fie o nebunie, dar care reprezinta gandul meu cel mai bun. El suna astfel: contrariul oricarui adevar este la fel de adevarat! Si anume: un adevar poate fi exprimat si imbracat in cuvinte numai atunci cand este unul ingust. Ingust este tot ceea ce poate fi gandit cu gandul sau exprimat in cuvinte, totul ingust, totul pe jumatate, totul ducand lipsa de intreg, de rotunjime, de unitate.

Cand preaevlaviosul Gautama vorbea in predicile sale despre lume, el era nevoit sa o imparta in Sansara si Nirvana, in amagire si adevar, in suferinta si mantuire. Altfel nici nu se poate, nu exista nici o alta cale pentru cel care vrea sa propovaduiasca  o invatatura. Pe cand lumea, tot ce exista in jurul nostru si in noi insine nu este niciodata ceva ingust. Un om sau o fapta nu este niciodata in intregime Sansara sau in intregime Nirvana, omul nu este niciodata in intregime sfant sau in intregime pacatos. Si pentru ca noi suntem supusi amagirii, ni se pare ca timpul ar fi ceva real.

Timpul nu este real, de mii de ori mi-am dat seama de acest lucru. Si daca timpul nu e ceva real, inseamna ca si distanta ce pare a exista intre lume si vesnicie, intre suferinta si beatitudine, intre rau si bine, nu este decat o amagire. Acum, astazi, in orice pacatos salasluieste deja viitorul Buddha, tot viitorul sau este deja prezent, iar tu trebuie sa intrezaresti cu evlavie in el, in tine, in fiecare dintre noi, un virtual Buddha ascuns, aflat in devenire. Lumea nu este imperfecta sau pornita pe drumul lent al desavarsirii: nu, ea este desavarsita in orice moment, orice pacat poarta in sine germenele iertarii, toti copilasii ii poarta deja in ei pe batrani, toti sugarii poarta in ei moartea, toti muritorii poarta in ei viata vesnica. Nici un om nu are posibilitatea de a vedea cat a parcurs deja un alt om din drumul sau, intr-un hot sau intr-un jucator de zaruri sta gata sa iasa la iveala un Buddha, intr-un brahman sta gata sa iasa la iveala un hot.

Prin meditatie profunda avem posibilitatea de a anula timpul, de a vedea toata viata trecuta, prezenta si viitoare in simultaneitatea ei, iar in acest caz toate sunt bune si la locul lor, totul este desavarsit, totul este Brahman. De aceea mie mi se pare ca toate cate exista pe lume sunt bune si la locul lor, toate mi se par asa, atat moartea, cat si viata, atat pacatul, cat si dumnezeirea, atat inteligenta, cat si nebunia, toate trebuie sa fie astfel, toate nu au nevoie decat de incuviintarea mea, decat de bunavointa mea, de acordul meu plin de dragoste, iar pentru mine e bine asa, in felul acesta toate imi sunt de folos si nu-mi dauneaza niciodata. Pe pielea mea si in sufletul meu mi-a fost dat sa aflu ca am avut o mare nevoie de pacat, am avut o mare nevoie de placeri, de alergatura dupa averi, de desertaciune si am avut nevoie de disperarea cea mai rusinoasa pentru a renunta la impotrivire, pentru a invata cum sa iubesc lumea, cum sa nu o mai compar cu nici un fel de lume dorita si imaginata de mine, cu nici un fel de desavarsire inchipuita de mine, ci sa o las asa cum este ea si sa o iubesc si sa ma bucur ca-i apartin.

Iata, aceasta este o piatra si poate ca, dupa o anumita perioada de timp, ea va fi pamant, din pamant se va transforma intr-o planta sau intr-un animal sau un om. Piatra aceasta este o piatra, ea este si animal, este si Dumnezeu, este si Buddha, iar eu o admir si o iubesc nu pentru ca, odata si odata, ar putea sa devina fie una, fie alta, ci pentru ca ea este de multa vreme si intotdeauna totul.

- De ce mi-ai spus tu aceste lucruri despre piatra?

N-am facut-o anume. Sau poate ca am vrut sa-ti dau de inteles ca eu iubesc piatra aceasta si fluviul acesta si toate lucrurile pe care le vedem si de la care putem invata cate ceva. Pot sa iubesc o piatra, dar si un copac sau o bucata de coaja. Toate acestea sunt lucruri, iar lucrurile pot fi indragite. Cuvintele, insa, nu le pot inbi.  De aceea invataturile nu inseamna nimic pentru mine, ele nu au duritate, nu au moliciune, nu au culori, nu au imagini, nu au miros, nu au gust, nu au nimic altceva decat cuvinte. Poate ca tocmai lucrul acesta, poate ca tocmai cuvintele cele multe te impiedica pe tine sa-ti afli pacea. Caci si mantuirea si virtutea, si Sansara, si Nirvana, nu sunt decat simple cuvinte. Nu exista nici un lucru care sa fie Nirvana; nu exista decat cuvantul Nirvana.

(Siddhartha in dialog cu Govinda) Siddhartha de Hermann Hesse

Nu obisnuiesc sa postez citate fara a si comenta macar un pic pe marginea lor, dar am vrut sa va impartasesc si voua, celor care nu ati citit aceasta carte superba, un pasaj. Atat, fara nici un comentariu. Cred ca orice explicatie din partea mea ar fi de prisos, dat fiind titlul si continutul postului.

“Yoda: Fear is the path to the dark side. Fear leads to anger. Anger leads to hate. Hate leads to suffering. I sense much fear in you.”

Yoda are perfecta dreptate. Teama sta la originea tuturor sentimentelor negative ce pot fi exprimate ca rautate. Adesea teama de a pierde ceva de care suntem atasati actioneaza tocmai pe post de catalizator, declansand o serie de evenimente nefericite in urma carora pierdem exact acel ceva pe care ne era teama sa-l pierdem. Originea temerii sta, deci, in atasament. El creeaza frustrari si, odata cu acestea, nervozitate, inraire. Pierderea obiectului atasamentului raneste profund, atat de profund incat persoana ranita se manifesta printr-o ura profunda fata de asa-zisii “vinovati” fata de pierderea suferita. Ei trebuie pedepsiti, astfel ca isi varsa intreaga manie asupra lor. Sentimentul de ura, odata ce pune stapanire pe sine, provoaca cea mai adanca suferinta. Si totul a pornit de la atasament, urmat de teama. Iata cum ajungem la primul adevar nobil din filosofia budista, care spune ca atasamentul este insasi originea suferintei.

Citeam chiar astazi pe un blog un indemn foarte sanatos spre compasiune ca raspuns la rautatile celor din jur, pe care il impartasesc si eu la randul meu. Ei nu trebuie dispretuiti pentru ura sau mania lor, ci priviti cu compasiune, pentru ca rautatea lor nu este decat o masca urata sub care zace suferinta si teama de a privi si accepta adevarul din fata. Un om bun nu-l loveste pe cel cazut, ci ii intinde o mana. Un om echilibrat si linistit pe interior nu se agata de nimic, pentru ca stie ca totul este efemer. De asemenea, nu se complace in minciuni fata de propria persoana, nu poarta ochelari de cal in speranta ca adevarul adesea crud ar putea fi mascat sau ar disparea in totalitate. Astfel ca lipsa atasamentelor nocive si, implicit, a temerilor, le aduce pace in suflet si fericire. Ei sunt buni fiindca nu le e teama.

Corpurile celor vii s-au facut mai intaii cenusa, apoi materia cea vesnica le-a transformat in pietre, apa, nori, iar sufletele lor toate s-au comprimat intr-unul singur – sufletul unic al lumii – eu sunt… eu… In mine s-au intrupat si sufletul lui Alexandru cel Mare, si cel al lui Cezar. si al lui shakespeare, si al lui Napoleon, si al ulimei lipitori. In mine s-au contopit constiinte de oameni cu instincte de animale, si eu imi amintesc totul-totul, si fiecare viata o retraiesc in mine iar si iar.”

(Cehov)

Ce mi se pare mie foarte interesant este felul in care oamenii isi schimba comportamentul atunci cand dau de o persoana rautacioasa, rea, nesuferita, bagacioasa, invidioasa, excesiv de aroganta, intriganta, fatarnica sau conflictuala. Exemplele pot continua, nu conteaza concret defectul persoanei in cauza, ci faptul ca nu este deloc bine intentionata, iar comportamentul ei te vizeaza direct pe tine. Spuneti drept, cum reactionati in contact cu astfel de persoane? Pentru ca zilnic le observ prin jur si nu sunt deloc dragute. Unii reusesc sa se abtina, dar fierb vizibil in suc propriu, altii schimba strategia si devin foarte pupaciosi fata de ei in partea dorsala, iar altii faci o scena demna de o piesa de teatru. Prea putini isi pastreaza calmul…

Am sa va spun cum reactionam eu: ma enervam. Ma enervam uneori atat de tare incat imi ieseau pete rosii pe piele. Imi venea sa tun si sa fulger, sa izbesc vaze de pereti si sa fac un scandal monstru. Daca s-ar fi acordat premii pentru gradul de enervare de care cineva poate fi in stare, eu meritam un doctorat . Poate depinde de firea omului, cat de coleric, impulsiv sau calm sau mai stiu eu cum este de la mama natura. In mod sigur depinde si de circumstante si experientele anterioare ae fiecaruia. Sa nu va imaginati ca aveam asemenea izbucniri in public, la serviciu sau chiar si acasa. Tunetele si fulgerele de obicei aveau loc la mine in cap si atat. Uneori mai faceam un mic scandal cand situatia permitea o oarecare exteriorizare, dar eram perfect constienta ca reactiile mele nu sunt deloc in regula, ba chiar ma iritau mai tare decat situatia in sine pentru ca mi-era ciuda pe incapacitatea mea de a fi indiferenta.

Care sunt reactiile mele acum? In 1% din cazuri, fix aceleasi (da, mai am de lucru). In 99%, insa, diametral opuse. Cine, cand, si cum a resuit sa produca minunea nu as putea sa va spun; in mod sigur a fost un proces de o durata mai lunga decat as putea eu determina. Pot spune, totusi, ca a inceput odata ce am realizat ca singura persoana care are de suferit in acele situatii sunt chiar eu. Si atunci de ce as continua in acelasi ritm? Mai mult, la o analiza atenta, faptul ca anumite conjuncturi si persoane ma pot determina sa am asemenea schimbari de stari si comportamente trebuie sa-mi ridice niste semne de intrebare, la care am gasit ulterior raspuns in filosofia budista.

Conforma acesteia, dezechilibrul starilor noastre mentale se produce numai si numai datorita unei vulnerabilitati proprii deja existenta in mintea posesorului. Originea suferintei, a nervilor, a reactiilor negative in general, se afla chiar in mintea noastra. Depinde, deci, numai de noi cata importanta acordam fiecarei situatii in parte si ce grad de implicare dorim sa ii alocam. In plus, daca toti cei din jur s-ar purta mereu frumos cu noi, ne-ar oferi sprijin si afectiune (situatie utopica oricum), evolutia noastra ar stagna, deoarece nu am fi pusi niciodata in contact cu propriile noastre defecte si vulnerabilitati. Ele ies la iveala doar atunci cand ni se pune degetul pe rana. In ziua de azi e practic imposibil sa intalnesti o persoana care nu iti va intinde un mic test printr-o doza de rautate, lipsa de consideratie sau nesimtire involuntara. E in natura umana a fi imperfect. Dar acestea sunt testele la care suntem supusi pentru a ne evalua progresul. Cei din jur (si mai ales cei care ne pun cel mai profund la incercare) nu sunt dusmanii nostri, ei sunt invatatorii nostri.

“Daca intalnesc o persoana foarte rea

Fie ca eu s-o pot socoti ca pe cel mai mare Maestru al meu”.

(Lojong)

(Friedrich Nietzsche)

Oare ce se intampla cu noi pe masura ce timpul trece? Devenim nostalgici dupa vremuri demult apuse, ne e dor de perioade mai roz din trecut, tanjim dupa momente care s-au stins cu mult timp in urma si ne gandim “ce bine era atunci cand….” “ce frumos ar fi sa mai pot retrai ceva similar”. Vizitam locuri ce poarta adanc amprenta noastra dar pe care le simtim reci si straine, ca un memento dintr-o alta viata menit sa ne aminteasca de cine am fost candva, si ne aminteste, dar fara a mai reinvia acele trairi pe care le purtam candva in noi atat de intens. Sau oare asa e?

Pot empatiza cu cei din jur pentru ca a existat o scurta perioada de ratacire in care eu insami le-am simtit la randul meu. De atunci, insa, mie nu imi mai este niciodata dor de liceu, de cum era candva, de cum eram eu candva, de ce aveam candva sau de ce am pierdut pe parcurs. Locurile marcate de amintiri din diferite momente ale vietii mele imi trezesc inca aceleasi stari pe care le aveam atunci, la fel de vii, pictate in aceleasi culori. Ma pot intoarce in timp oricand pentru a retrai orice moment la aceeasi intensitate. Si atunci probabil va intrebati de ce nu mi-e dor? De ce ma pot intoarce sa le simt in acelasi mod fara a ma intrista, fara a deveni melancolica, fara a-mi dori sa le readuc? Raspunsul e: pentru ca nu-mi doresc sa le readuc, nu-mi doresc sa le retraiesc efectiv, ele sunt cutiile mele de amintiri pe care le sterg ocazional de praf, le deschid si le privesc cu drag, dupa care le inchid si le pun inapoi pe rafturile de care apartin.

Nu imi mai e dor de nimic din ce obisnuiam sa fac cu placere, pentru ca tot ceea ce faceam candva cu placere, fac si acum. Nu imi e dor de nimic din ce eram si nu mai sunt, pentru ca tot ce am avut bun am pastrat, dispensandu-ma doar de partile urate pe care nu am mai dorit sa le car cu mine. Cred ca aici e cheia: timpul nu a facut decat sa consolideze ceea ce eram candva, contopind ceea ce eram cu ceea ce sunt, fiindca am refuzat sa renunt la fiecare nimic care ma facea fericita. Cum spune si Nietzsche, nimic nu este, totul e un proces continuu de devenire. Trecutul, prezentul si viitorul se intrepatrund in fiecare treapta pe care pasim. Asa ca trebuie sa avem mare grija la ce aducem cu noi pe treapta urmatoare. Depinde numai de noi sa alegem cine vom deveni, ce parti din noi pastram si de ce alegem sa ne dispensam. Asa ca daca tanjim dupa ceva ce am fost, inseamna ca am pierdut ceva drag din ceea ce eram candva, ceva ce nu trebuia sa lasam in urma.

Eu cred ca tristetea aceea vine din refuzul de a accepta ca trecutul nu este altceva decat o amintire pe care nu o vom mai readuce niciodata in prezent sub alta forma decat a unui suvenir de vacanta. S-au dus si nu e nimic rau in asta. A te agata de ce-a fost nu le va aduce niciodata inapoi, dar va aduce cu sine tristete, in unele cazuri chiar suferinta. Problema este ca multi dintre noi privim partile negative, pierzand din vedere cat de multe sunt cele pozitive. Poate ca cele negative sunt uneori mai multe si mai de amploare decat cele pozitive, dar treptele pe care le-am lasat in spate sunt invatamintele pe care le-am acumulat si care ne pot ajuta (daca le dam voie si daca ne facem constiinciosi temele) sa urcam in continuare mai puternici, privind jumatatea sau sfertul sau picaturile de pe fundul paharului si invatand sa ne gasim fericirea privind inainte, nu inapoi.

Pe de alta parte, a te intrista la gandul ca ai pierdut o parte din tine este o pierdere de vreme. Daca trecutul e mort si nu mai poti face nimic in privinta lui, tu esti viu si oricine ai fost candva poti oricand redeveni din nou. E o simpla chestiune de alegere.