Am avut dintotdeauna gandurile mele, da, am avut si iluminari. Uneori, pret de un ceas sau o zi, am simtit in mine certitudinea cunoasterii la fel cum simti viata in propria inima. Am avut unele ganduri, dar mi-ar fi greu sa ti le impartasesc. Iata unul dintre gandurile pe care le-am aflat: intelepciunea nu poate fi impartasita. Intelepciunea pe care un intelept incearca sa o impartaseasca altora are intotdeauna un iz de nebunie.

Nu glumesc, iti spun doar ceea ce am aflat eu.  Cunostintele pot fi impartasite altora, insa intelepciunea nu. Ea poate fi descoperita, poate fi traita, te poti lasa purtat de ea, poti sa savarsesti minuni cu ajutorul ei, ar nu poti sa o spui, nici sa o propovaduiesti. Iata ce am banuit uneori inca din anii tineretii si acest lucru m-a facut sa ma despart de invatatori si sa plec mai departe. Eu am dat de un gand pe care il vei considera iarasi fie o gluma, fie o nebunie, dar care reprezinta gandul meu cel mai bun. El suna astfel: contrariul oricarui adevar este la fel de adevarat! Si anume: un adevar poate fi exprimat si imbracat in cuvinte numai atunci cand este unul ingust. Ingust este tot ceea ce poate fi gandit cu gandul sau exprimat in cuvinte, totul ingust, totul pe jumatate, totul ducand lipsa de intreg, de rotunjime, de unitate.

Cand preaevlaviosul Gautama vorbea in predicile sale despre lume, el era nevoit sa o imparta in Sansara si Nirvana, in amagire si adevar, in suferinta si mantuire. Altfel nici nu se poate, nu exista nici o alta cale pentru cel care vrea sa propovaduiasca  o invatatura. Pe cand lumea, tot ce exista in jurul nostru si in noi insine nu este niciodata ceva ingust. Un om sau o fapta nu este niciodata in intregime Sansara sau in intregime Nirvana, omul nu este niciodata in intregime sfant sau in intregime pacatos. Si pentru ca noi suntem supusi amagirii, ni se pare ca timpul ar fi ceva real.

Timpul nu este real, de mii de ori mi-am dat seama de acest lucru. Si daca timpul nu e ceva real, inseamna ca si distanta ce pare a exista intre lume si vesnicie, intre suferinta si beatitudine, intre rau si bine, nu este decat o amagire. Acum, astazi, in orice pacatos salasluieste deja viitorul Buddha, tot viitorul sau este deja prezent, iar tu trebuie sa intrezaresti cu evlavie in el, in tine, in fiecare dintre noi, un virtual Buddha ascuns, aflat in devenire. Lumea nu este imperfecta sau pornita pe drumul lent al desavarsirii: nu, ea este desavarsita in orice moment, orice pacat poarta in sine germenele iertarii, toti copilasii ii poarta deja in ei pe batrani, toti sugarii poarta in ei moartea, toti muritorii poarta in ei viata vesnica. Nici un om nu are posibilitatea de a vedea cat a parcurs deja un alt om din drumul sau, intr-un hot sau intr-un jucator de zaruri sta gata sa iasa la iveala un Buddha, intr-un brahman sta gata sa iasa la iveala un hot.

Prin meditatie profunda avem posibilitatea de a anula timpul, de a vedea toata viata trecuta, prezenta si viitoare in simultaneitatea ei, iar in acest caz toate sunt bune si la locul lor, totul este desavarsit, totul este Brahman. De aceea mie mi se pare ca toate cate exista pe lume sunt bune si la locul lor, toate mi se par asa, atat moartea, cat si viata, atat pacatul, cat si dumnezeirea, atat inteligenta, cat si nebunia, toate trebuie sa fie astfel, toate nu au nevoie decat de incuviintarea mea, decat de bunavointa mea, de acordul meu plin de dragoste, iar pentru mine e bine asa, in felul acesta toate imi sunt de folos si nu-mi dauneaza niciodata. Pe pielea mea si in sufletul meu mi-a fost dat sa aflu ca am avut o mare nevoie de pacat, am avut o mare nevoie de placeri, de alergatura dupa averi, de desertaciune si am avut nevoie de disperarea cea mai rusinoasa pentru a renunta la impotrivire, pentru a invata cum sa iubesc lumea, cum sa nu o mai compar cu nici un fel de lume dorita si imaginata de mine, cu nici un fel de desavarsire inchipuita de mine, ci sa o las asa cum este ea si sa o iubesc si sa ma bucur ca-i apartin.

Iata, aceasta este o piatra si poate ca, dupa o anumita perioada de timp, ea va fi pamant, din pamant se va transforma intr-o planta sau intr-un animal sau un om. Piatra aceasta este o piatra, ea este si animal, este si Dumnezeu, este si Buddha, iar eu o admir si o iubesc nu pentru ca, odata si odata, ar putea sa devina fie una, fie alta, ci pentru ca ea este de multa vreme si intotdeauna totul.

- De ce mi-ai spus tu aceste lucruri despre piatra?

N-am facut-o anume. Sau poate ca am vrut sa-ti dau de inteles ca eu iubesc piatra aceasta si fluviul acesta si toate lucrurile pe care le vedem si de la care putem invata cate ceva. Pot sa iubesc o piatra, dar si un copac sau o bucata de coaja. Toate acestea sunt lucruri, iar lucrurile pot fi indragite. Cuvintele, insa, nu le pot inbi.  De aceea invataturile nu inseamna nimic pentru mine, ele nu au duritate, nu au moliciune, nu au culori, nu au imagini, nu au miros, nu au gust, nu au nimic altceva decat cuvinte. Poate ca tocmai lucrul acesta, poate ca tocmai cuvintele cele multe te impiedica pe tine sa-ti afli pacea. Caci si mantuirea si virtutea, si Sansara, si Nirvana, nu sunt decat simple cuvinte. Nu exista nici un lucru care sa fie Nirvana; nu exista decat cuvantul Nirvana.

(Siddhartha in dialog cu Govinda) Siddhartha de Hermann Hesse

Nu obisnuiesc sa postez citate fara a si comenta macar un pic pe marginea lor, dar am vrut sa va impartasesc si voua, celor care nu ati citit aceasta carte superba, un pasaj. Atat, fara nici un comentariu. Cred ca orice explicatie din partea mea ar fi de prisos, dat fiind titlul si continutul postului.

Nu am fost eu mare fana Star Wars pana de curand, dar trebuie sa recunosc ca au crescut foarte mult in ochii mei in ultimul timp. Ba chiar am ajuns fana a lui Yoda . Poate eram eu prea mica atunci cand apareau primele serii pentru a intelege ce si cum. Tot ce vedeam erau niste absurditati de SF-uri. Booooriiiiing. Si totusi, abia acum inteleg profunzimea replicilor, multe dintre ele in buna armonie cu anumite concepte din filosofia budista (desi nu numai).

“Yoda: Fear is the path to the dark side. Fear leads to anger. Anger leads to hate. Hate leads to suffering. I sense much fear in you.”

Yoda are perfecta dreptate. Teama sta la originea tuturor sentimentelor negative ce pot fi exprimate ca rautate. Adesea teama de a pierde ceva de care suntem atasati actioneaza tocmai pe post de catalizator, declansand o serie de evenimente nefericite in urma carora pierdem exact acel ceva pe care ne era teama sa-l pierdem. Originea temerii sta, deci, in atasament. El creeaza frustrari si, odata cu acestea, nervozitate, inraire. Pierderea obiectului atasamentului raneste profund, atat de profund incat persoana ranita se manifesta printr-o ura profunda fata de asa-zisii “vinovati” fata de pierderea suferita. Ei trebuie pedepsiti, astfel ca isi varsa intreaga manie asupra lor. Sentimentul de ura, odata ce pune stapanire pe sine, provoaca cea mai adanca suferinta. Si totul a pornit de la atasament, urmat de teama. Iata cum ajungem la primul adevar nobil din filosofia budista, care spune ca atasamentul este insasi originea suferintei.

Citeam chiar astazi pe un blog un indemn foarte sanatos spre compasiune ca raspuns la rautatile celor din jur, pe care il impartasesc si eu la randul meu. Ei nu trebuie dispretuiti pentru ura sau mania lor, ci priviti cu compasiune, pentru ca rautatea lor nu este decat o masca urata sub care zace suferinta si teama de a privi si accepta adevarul din fata. Un om bun nu-l loveste pe cel cazut, ci ii intinde o mana. Un om echilibrat si linistit pe interior nu se agata de nimic, pentru ca stie ca totul este efemer. De asemenea, nu se complace in minciuni fata de propria persoana, nu poarta ochelari de cal in speranta ca adevarul adesea crud ar putea fi mascat sau ar disparea in totalitate. Astfel ca lipsa atasamentelor nocive si, implicit, a temerilor, le aduce pace in suflet si fericire. Ei sunt buni fiindca nu le e teama.

“Oamenii, leii, vulturii si prepelitele, cerbii lopatari, gastele, paianjenii, pestii tacuti, care traiesc in ape, stelele de mare si cei pe care nu-i poti vedea cu ochiul liber – intr-un cuvant, toate fiintele, toate-toate, si-au incheiat cercul trist al vietii si s-au stins… Deja, de mii de secole, pamantul nu mai gazduieste nicio suflare, iar luna asta necajita isi aprinde felinarul in zadar. Pe lunca nu se mai inalta cu tipete cocostarcii si nici nu se mai aud carabusii de mai in dumbravile de tei. Frig, frig, frig. Pustiu, pustiu, pustiu. Cumplit, cumplit, cumplit.

Corpurile celor vii s-au facut mai intaii cenusa, apoi materia cea vesnica le-a transformat in pietre, apa, nori, iar sufletele lor toate s-au comprimat intr-unul singur – sufletul unic al lumii – eu sunt… eu… In mine s-au intrupat si sufletul lui Alexandru cel Mare, si cel al lui Cezar. si al lui shakespeare, si al lui Napoleon, si al ulimei lipitori. In mine s-au contopit constiinte de oameni cu instincte de animale, si eu imi amintesc totul-totul, si fiecare viata o retraiesc in mine iar si iar.”

(Cehov)

Ce mi se pare mie foarte interesant este felul in care oamenii isi schimba comportamentul atunci cand dau de o persoana rautacioasa, rea, nesuferita, bagacioasa, invidioasa, excesiv de aroganta, intriganta, fatarnica sau conflictuala. Exemplele pot continua, nu conteaza concret defectul persoanei in cauza, ci faptul ca nu este deloc bine intentionata, iar comportamentul ei te vizeaza direct pe tine. Spuneti drept, cum reactionati in contact cu astfel de persoane? Pentru ca zilnic le observ prin jur si nu sunt deloc dragute. Unii reusesc sa se abtina, dar fierb vizibil in suc propriu, altii schimba strategia si devin foarte pupaciosi fata de ei in partea dorsala, iar altii faci o scena demna de o piesa de teatru. Prea putini isi pastreaza calmul…

Am sa va spun cum reactionam eu: ma enervam. Ma enervam uneori atat de tare incat imi ieseau pete rosii pe piele. Imi venea sa tun si sa fulger, sa izbesc vaze de pereti si sa fac un scandal monstru. Daca s-ar fi acordat premii pentru gradul de enervare de care cineva poate fi in stare, eu meritam un doctorat . Poate depinde de firea omului, cat de coleric, impulsiv sau calm sau mai stiu eu cum este de la mama natura. In mod sigur depinde si de circumstante si experientele anterioare ae fiecaruia. Sa nu va imaginati ca aveam asemenea izbucniri in public, la serviciu sau chiar si acasa. Tunetele si fulgerele de obicei aveau loc la mine in cap si atat. Uneori mai faceam un mic scandal cand situatia permitea o oarecare exteriorizare, dar eram perfect constienta ca reactiile mele nu sunt deloc in regula, ba chiar ma iritau mai tare decat situatia in sine pentru ca mi-era ciuda pe incapacitatea mea de a fi indiferenta.

Care sunt reactiile mele acum? In 1% din cazuri, fix aceleasi (da, mai am de lucru). In 99%, insa, diametral opuse. Cine, cand, si cum a resuit sa produca minunea nu as putea sa va spun; in mod sigur a fost un proces de o durata mai lunga decat as putea eu determina. Pot spune, totusi, ca a inceput odata ce am realizat ca singura persoana care are de suferit in acele situatii sunt chiar eu. Si atunci de ce as continua in acelasi ritm? Mai mult, la o analiza atenta, faptul ca anumite conjuncturi si persoane ma pot determina sa am asemenea schimbari de stari si comportamente trebuie sa-mi ridice niste semne de intrebare, la care am gasit ulterior raspuns in filosofia budista.

Conforma acesteia, dezechilibrul starilor noastre mentale se produce numai si numai datorita unei vulnerabilitati proprii deja existenta in mintea posesorului. Originea suferintei, a nervilor, a reactiilor negative in general, se afla chiar in mintea noastra. Depinde, deci, numai de noi cata importanta acordam fiecarei situatii in parte si ce grad de implicare dorim sa ii alocam. In plus, daca toti cei din jur s-ar purta mereu frumos cu noi, ne-ar oferi sprijin si afectiune (situatie utopica oricum), evolutia noastra ar stagna, deoarece nu am fi pusi niciodata in contact cu propriile noastre defecte si vulnerabilitati. Ele ies la iveala doar atunci cand ni se pune degetul pe rana. In ziua de azi e practic imposibil sa intalnesti o persoana care nu iti va intinde un mic test printr-o doza de rautate, lipsa de consideratie sau nesimtire involuntara. E in natura umana a fi imperfect. Dar acestea sunt testele la care suntem supusi pentru a ne evalua progresul. Cei din jur (si mai ales cei care ne pun cel mai profund la incercare) nu sunt dusmanii nostri, ei sunt invatatorii nostri.

“Daca intalnesc o persoana foarte rea

Fie ca eu s-o pot socoti ca pe cel mai mare Maestru al meu”.

(Lojong)

“There is no knowledge of true being. The world is fundamentally in a state of becoming.”

(Friedrich Nietzsche)

Oare ce se intampla cu noi pe masura ce timpul trece? Devenim nostalgici dupa vremuri demult apuse, ne e dor de perioade mai roz din trecut, tanjim dupa momente care s-au stins cu mult timp in urma si ne gandim “ce bine era atunci cand….” “ce frumos ar fi sa mai pot retrai ceva similar”. Vizitam locuri ce poarta adanc amprenta noastra dar pe care le simtim reci si straine, ca un memento dintr-o alta viata menit sa ne aminteasca de cine am fost candva, si ne aminteste, dar fara a mai reinvia acele trairi pe care le purtam candva in noi atat de intens. Sau oare asa e?

Pot empatiza cu cei din jur pentru ca a existat o scurta perioada de ratacire in care eu insami le-am simtit la randul meu. De atunci, insa, mie nu imi mai este niciodata dor de liceu, de cum era candva, de cum eram eu candva, de ce aveam candva sau de ce am pierdut pe parcurs. Locurile marcate de amintiri din diferite momente ale vietii mele imi trezesc inca aceleasi stari pe care le aveam atunci, la fel de vii, pictate in aceleasi culori. Ma pot intoarce in timp oricand pentru a retrai orice moment la aceeasi intensitate. Si atunci probabil va intrebati de ce nu mi-e dor? De ce ma pot intoarce sa le simt in acelasi mod fara a ma intrista, fara a deveni melancolica, fara a-mi dori sa le readuc? Raspunsul e: pentru ca nu-mi doresc sa le readuc, nu-mi doresc sa le retraiesc efectiv, ele sunt cutiile mele de amintiri pe care le sterg ocazional de praf, le deschid si le privesc cu drag, dupa care le inchid si le pun inapoi pe rafturile de care apartin.

Nu imi mai e dor de nimic din ce obisnuiam sa fac cu placere, pentru ca tot ceea ce faceam candva cu placere, fac si acum. Nu imi e dor de nimic din ce eram si nu mai sunt, pentru ca tot ce am avut bun am pastrat, dispensandu-ma doar de partile urate pe care nu am mai dorit sa le car cu mine. Cred ca aici e cheia: timpul nu a facut decat sa consolideze ceea ce eram candva, contopind ceea ce eram cu ceea ce sunt, fiindca am refuzat sa renunt la fiecare nimic care ma facea fericita. Cum spune si Nietzsche, nimic nu este, totul e un proces continuu de devenire. Trecutul, prezentul si viitorul se intrepatrund in fiecare treapta pe care pasim. Asa ca trebuie sa avem mare grija la ce aducem cu noi pe treapta urmatoare. Depinde numai de noi sa alegem cine vom deveni, ce parti din noi pastram si de ce alegem sa ne dispensam. Asa ca daca tanjim dupa ceva ce am fost, inseamna ca am pierdut ceva drag din ceea ce eram candva, ceva ce nu trebuia sa lasam in urma.

Eu cred ca tristetea aceea vine din refuzul de a accepta ca trecutul nu este altceva decat o amintire pe care nu o vom mai readuce niciodata in prezent sub alta forma decat a unui suvenir de vacanta. S-au dus si nu e nimic rau in asta. A te agata de ce-a fost nu le va aduce niciodata inapoi, dar va aduce cu sine tristete, in unele cazuri chiar suferinta. Problema este ca multi dintre noi privim partile negative, pierzand din vedere cat de multe sunt cele pozitive. Poate ca cele negative sunt uneori mai multe si mai de amploare decat cele pozitive, dar treptele pe care le-am lasat in spate sunt invatamintele pe care le-am acumulat si care ne pot ajuta (daca le dam voie si daca ne facem constiinciosi temele) sa urcam in continuare mai puternici, privind jumatatea sau sfertul sau picaturile de pe fundul paharului si invatand sa ne gasim fericirea privind inainte, nu inapoi.

Pe de alta parte, a te intrista la gandul ca ai pierdut o parte din tine este o pierdere de vreme. Daca trecutul e mort si nu mai poti face nimic in privinta lui, tu esti viu si oricine ai fost candva poti oricand redeveni din nou. E o simpla chestiune de alegere.