Pisica mea a împlinit astăzi un an, drept pentru care îi dedic acestă postare.

A fost an frumos, în care am văzut-o crescând extraordinar de mult, de la un ghemotoc de blană cât palma, cu ochișori albaștri și pufuleț zburlit, rostogolindu-se prin pat împreună cu frații ei, jucându-se frenetic cu bețe de pene, mingi, șobolani, șerpi de jucărie, sârme, pungi si bile de staniol și câte și mai câte… până la o ditamai pisicuța plușată ca o jucărie.

Mi-a ținut companie în timp ce învățam și mi-a fost cel mai bun sprijin când mă întorceam zilnic de la curs debusolată și obosită și mă întâmpina caldă, moale și iubitoare. Într-adevăr, după ce am avut-o aproape un an lângă mine pot spune că mămica ei crescătoare a avut mare dreptate când mi-a spus că îmi va schimba viața. Mi-a schimbat-o și nu va mai fi niciodata la fel. Acest mic suflețel blănos a devenit foarte repede un adevărat membru al familiei și mi-e ca un copil.

Sper să avem mulți ani de alint pisicesc împreună, să fie sănătoasă și voioasă.

Astăzi e ziua ei, așa că i-am pregătit un tort special pentru pisici din delicatesele ei preferate: ton cu dorada, inimioare de somon și pastă de maț. Pentru că merită .

“We are tied to the ocean. And when we go back to the sea, whether it is to sail or to watch – we are going back from whence we came.”

(John F. Kennedy)

Mi s-a făcut dor de mare, dar cum nu-mi placce de fel să o vizitez de 1 mai “cu toata turma”, mi-am ales un alt moment în stilul caracteristic . Nici nu mi-am dat seama, dar am fost pentru a doua oară în viață la Constanța în aprilie.

Nu știu cum se face, dar marea e locul unde toate întrebările dispar înghițite de valuri. Nici măcar nu mai e nevoie de vreun răspuns. De fapt, știu de ce, dar n-am să vă spun…

Ceea ce pot să vă spun e că am intrat pentru prima dată în celebrul Cazino (până acum nici nu am știut măcar că este deschis publicului) și mi-a părut tare rău să văd așa o clădire superbă într-o asemenea stare de degradare. Pe de altă parte, mi-a părut bine că am ocazia să intru într-un loc care păstrează atât de viu aerul de altă dată; dacă închizi ochii (și faci abstracție de mirosul de “porumbei”) te poți simți ca în urmă cu câteva zeci de ani; aproape că poți auzi și muzica. Ce-i drept, eu de multe ori mă simt ca aparținând de o altă epocă, așa că ma simt ca acasă în tot felul de locuri uitate în paragină.

În altă ordine de idei, Kennedy zice bine, marea e un fel de “întoarcere la origini”.

“Vai ce fotografie frumoasă, ai un aparat foarte performant”!

Imi este dat să aud această frază foarte des și începe să mă râcâie ușor pe creier, motiv pentru care am decis să vorbesc despre asta. De ce atunci cand omul vede o fotografie frumoasă tot ce poate să spună este ca a fost făcută cu un aparat ultra-performant? Până la urmă cine face fotografia, aparatul sau fotograful?

Evident, amândoi, nu s-ar putea unul fără celălalt, dar din proprie experiență pot afirma că raportul de merit între aparat și fotograf în realizarea unei fotografii reușite este undeva la 10/90% în favoarea fotografului. Da, o “sticlă” bună face o diferență (de fapt, nu aparatul în sine, ci optica – obiectivul) la capitolul calitatea imaginii, ar fi nedrept să neg asta, dar nu face  o fotografie să fie bună. Poate vine ca un șoc pentru unii, dar un DSLR face fotografii la fel de proaste ca o compactă cât de cât bună, dacă posesorul/utilizatorul său nu este fotograf. Ba chiar mai proaste, pentru ca un DSLR presupune să fii în stare să și folosești acele setari.

Din păcate asta este și probabil va fi mereu o etichetă aplicată fotografilor. Faci o fotografie reușită, automat “ai aparat bun”. Aparul preia tot creditul pentru ceea ce ai creat, iar tu te poți oricând “pensiona” și dărui minunata “jucărie” oricui dorește să se creadă peste noapte un bun fotograf.

O fotografie bună îți transmite ceea ce fotograful a simțit că merită să îți arate și ție. Iar pentru a transmite o stare, un sentiment, un concept, o expresie, este nevoie de viziune și talent. Oricine îți poate  spune ce îi place la un peisaj, spre exemplu, dar puțini vor putea să ți-l reproducă prin lumină, din unghiurile potrivite, exact așa, astfel încât atunci când îl privești să simți exact același lucru și să-ți reamintești exact ce ți-a placut la el, de ce ai vrut să-l imortalizezi.

Prea puțini înțeleg că un apart nu te face, automat, fotograf. Ca și pictura, literatura, arhitectura etc., fotografia este o artă și nu toți ne naștem Ansel Adams. Chiar dacă partea tehnică se poate învăța în timp, compoziția se mai poate rafina, trebuie să te naști cu talent de fotograf și să depui efortul necesar pentru a-l cizela. Dar ești artist sau nu ești. Nu înveți să fii. Nimeni nu învață să aibă viziune. Pur și simplu o are sau nu o are.

Oricât mi-ar plăcea să pot spune că ultimele 6 luni din viața mea au fost doar simple zile, fără nici o importanță într-un lung șir ce marchează o viață, trebuie să recunosc că ele nu au fost nici pe departe niște zile oarecare, ci poate cele mai grele luni din viața mea. Până la urmă, vorbim doar de câteva luni, nu ani sau zeci de ani, dar, cu toate astea, în doar 6 luni am reușit să mă îndepărtez de tot ceea ce sunt ca persoană, să nu mai fac nimic din ceea ce-mi place să fac (cu excepția a vreo două desene mâzgălite de plictiseală în cursuri la care mă chinuiam din greu să nu adorm), să nu-mi mai văd/ aud aproape deloc prietenii și familia și să mă neglijez în totalitate. Dacă ar exista premii pentru “cum să te distrugi în 6 luni”, probabil aș lua fără probleme potul cel mare.

Din fericire, eu uit greu și mă schimb chiar și mai greu, iar în prag de calamitate am grijă să îndes într-un geamantan, în disperare de cauză, tot ceea ce vreau cu orice preț să păstrez. Așa se face că acum, după 6 luni departe de mine, desfac, răsuflând ușurată, vechiul și atât de dragul geamantan, uzat și tocit de cât l-am târât după mine pe cărări prăfuite, și mă bucur că încă nu e totul pierdut, că am reușit să trec cu bine prin toată această aparent nesfârșită călătorie. În ciuda tuturor dezastrelor, încă mai am la ce să mă întorc. Dar nu este deloc ușor să scoți lucrușor după lucrușor, privind în față tot ceea ce ai lăsat de-o parte atâta timp, tot ce-ți doreai zi de zi să fii/ faci dar nu ai putut.

Prima zi este cea mai dificilă. Dornică să revin cât mai repede la normal, m-am aventurat în mijlocul orașului pe care candva îl iubeam și de care mă legau atâtea amintiri. Dar orașul, ostil și plin de resentimente, pentru că l-am părăsit atâta timp, și-a continuat viața fără mine, nu mă mai recunoaștea și nu-i păsa că eu sunt atât de dornică să-l revăd. Locurile atât de încărcate de amintire  pentru mine reau acum reci și îndepărtate. Și din păcate nu e orașul singurul care s-a îndepărtat. Am făcut-o și eu, fără să vreau; era inevitabil. Se pare că e nevoie mai mult decât de o simplă apariție pentru a recupera timpul pierdut. Întristată, dar nu descurajată, am continuat…

Încercam să-mi amintesc ce obișnuiam să fac înainte… Am intrat într-o librărie, în căutare de cărți. M-am întristat din nou, văzând atâtea coperți aliniate pe zeci de rafturi, unele peste altele, în condițiile în care eu nu am mai citit de… ca să vezi, 6 luni… Și când te gândești că mai demult o lună în care citeam patru cărți era una proastă. Dar nu-i nimic, e momentul să fac primul pas și să cumpăr. În două săptămâni de concediu sigur mai spăl din rușine (sper eu). Și pentru că tot eram acolo, de ce nu și un stilou nou nouț și frumos, care să mearga cu nou nouța agendă, în care să consemnez nou nouțul început.

Dacă în prima zi m-am rezumat la a cumpăra și la a încerca să-mi amintesc ce obișnuiam să fac, a doua zi nu m-am mai putut eschiva de la realitatea implacabilă de acasă – adică jegul de care nu am avut timp să mă ocup cine știe de când. A durat “doar” 12 ore să repar asta, dar acum totul sclipește de curățenie, pisica nu mai are arme albe pe post de gheare, iar bonsaii nu mai arată ca niște boscheți. E un moment bun să trec la următoarea problemă pe ordinea de zi: cosmetica. Sylvia Plath spunea că aproape nici o problemă nu poate scăpa nerezolvată dacă faci o baie. Merită încercat, nu? În trecut funcționa de fiecare dată.

Și a funcționat. De bine de rău, am ieșit de acolo cu o listă interminabilă de soluții pentru fiecare din problemele restante de 6 luni. E nevoie chiar de un carnețel în care să le notez, pentru că memoria nu mă mai ajută. Am reușit să-mi uit până și codul pin de la card. Deci da, este nevoie de multă voință, perseverență și răbdare, pentru că am neglijat multe, dar nimic nu e imposibil. Voi redeveni “eu” cât de curând, dacă nu am făcut-o deja. Iar prietenii mă vor ierta pentru lipsa de interes afișată în ultima jumătate de an, pentru că dacă n-ar fi așa drăguți, nu mi-ar fi prieteni.

Parcă nu îmi vine să cred că, în sfârșit am timp! Astfel că, în perioada următoare am trecut în agenda mentală: recuperat la capitolul relație, citit, fotografie, vorbit/ întâlnit cu oamenii dragi, ieșit în oraș, plimbări, cumpărături, scris pe blog (da, știu că am și aici câteva restanțe, nu le-am uitat), cosmetizări, vizită la stilist, ordine în șifonier, savurat mâncare ce nu provine din pungi, vizite la medici, yoga, meditație, vizionat filme și seriale și mult muuult somn. Dacă am uitat ceva, îmi voi aminti în curând.

Care ar fi morala poveștii? Greu de spus. În continuare cred că nu e bine să te împotrivești schimbării. Chiar și din astea 6 luni cumplite (pentru că nu le pot numi altfel), am avut multe de învățat, am cunoscut oameni interesanți care m-au învățat multe, astfel că nu pot spune că a fost o experiență inutilă. Ar fi greșit să spun că regret. Întotdeuna, dar absolut întotdeauna, ceea ce se întâmplă are o menire. Ceva trebuie schimbat și va fi spre mai bine. Totuși, e indicat să faci distincția între ceea ce ai nevoie să schimbi și ce trebuie să păstrezi, pentru că asta te definește, asta ești și prin asta te recunoști ca individualitate. Când ajungi să detești felul în care împrejurările te obligă să te schimbi, cred că e timpul să-ți pregătești acel geamantan. Acum pot spune că mă bucur extraordinar de mult să mă reîntâlnesc, ca pe un vechi prieten bun pe care nu l-am mai văzut de… 6 luni!

Ftografia e mai mult decât sugestivă. (foto: Valse des ombres)

Știu că s-a vorbit mult despre afecțiunea și devotamentul de care este capabil un câine, dar nu des am auzit pe cineva să vorbească despre loialitatea și iubirea unei pisici față de “umanii” ei, motiv pentru care am să încep acest an cu o postare despre feline.

În primul rând, ar fi de menționat că cei care afirmă, de obicei, că pisicile sunt răutăcioase, nerecunoscătoare și nesimțite sunt proprietari de câini/alt animal de companie sau persoane care nu au avut o pisică niciodată. Mi-e tare greu sa cred că cineva care s-a bucurat de compania unei pisici alături poate susține așa ceva.

Ei bine, oamenii ar avea muuulte de învățat de la o pisică… începând cu iubirea necondiționată. Pentru că, odată ce te-a ales, o pisică te iubește necondiționat. Acum că am o asemenea mică ființă în casă și “parte din familie”, pot spune că nu de puține ori am fost uimită de loialitatea de care e în stare. Ok, nu toate pisicile sunt la fel. De acord, dar ceva au în comun. Își iubesc “umanul” indiferent de ce face el. Mai mult, recunosc persoanele apropiate chiar și dacă nu le mai văd cu lunile.

Se zice ca pisica nu te întâmpină cu drag când ajungi acasă, așa cum o face un câine. Total fals! Ați observat probabil că multe pisici nu te întâmpină prea afectuos când calci pe teritoriul lor (dacă nu ești de-al casei), ba unele chiar manifestă o vizibilă ostilitate. Ba unii poate îți și “marchează” încălțările cu un jet de urină. Dar asta se întâmplă pentru ca ești un străin în casa LOR. Să ne înțelegem, pisicile sunt animale teritoriale și posesive. Până la urmă cum să întâmpini un musafir nepoftit în casa ta? Pe care nici măcar nu-l cunoști.

Așa ceva nu se întâmplă, însă, cu proprietarii de pisici. Nu am auzit încă om cu pisică să se plângă că nu-i întâmpinat cu bucurie de felina lui când ajunge acasă. Practic, număr pe degetele de la o mână zilele în care pisica mea nu m-a întâmpinat la ușă când m-am întors acasă, și acele puține cazuri au fost când pisica dormea dusă. Ba chiar și cand doarmea, de obicei se trezea și se apropia agale, mahmură de somn, bălăngănindu-se și împleticindu-se în propriile-i picioare, dar cu coada în sus, făcând valuri valuri de fericire. Apoi își ciocnea și-și freca fălcuțele de mâna mea, începea să toarcă, după care se trântea pe jos la picioarele mele, ochii închiși, lăbuțele întinse și burtica în sus, să o alint un pic și pe ea, că tare i-a fost dor. Ba își mai și frământa lăbuțele ca pe aluat. Cum să nu te topești, când vezi un animal cu colți atât de fioroși în mutrița aia pufoasă și gheare atât de ascuțite ascunse în lăbuțele moi de blană, că are atât de multă încredere în tine de se aruncă la picioarele tale și te lasă să o mângâi pe burtă și să o smotocești după bunul plac? Ce să mai vorbim de momentele în care își lipeste capul de fața ta sau te pupă în “bot”. Dacă asta nu e demonstrație de afecțiune…

De asemenea, pisica e un animal destul de independent, care din exterior poate părea rece, pentru că își vede de treaba ei prin casă, în loc sa sară după tine cu limba scoasă, oriunde te-ai afla. Și totuși… din câte am observat, pisica își urmărește “umanul” prin casă și preferă să stea în aceeași cameră cu el, pentru a-i fi alături. Foarte curioasă din fire cum e, mai e și dornică sa te ajute în tot ce faci, chiar daca felul în care “ajută” mai mult îți dă de lucru. Ok, poate că nu face tumbe și nu flutură pancarte cu “Te iubesc, umanule!”, dar dorește să fie în compania lui toată ziua.

În plus, pisica ține minte cine este cel care are grijă de ea și pentru asta e foarte recunoscătoare. Lucrurile sunt foarte simple cu pisicile. Cine le oferă mancare și lucrurile de care are nevoie, el este cel care îi câștigă loialitatea. Cine o îngrijește, este iubit. El este “umanul” pisicii.

Se mai spune despre pisici că sunt egoiste, pentru că-ți ordonă ție, “umanule”, să o îngrijești! Și oricât aș vrea să comentez la treaba asta, pisica are argumentul suprem. M-ai adoptat, mă îngrijești, pentru că este repsonsabilitatea TA. Ele nu au fost “concepute” pentru a trăi în comunități, motiv pentru care nu e în gena lor să fie altruiste. Noi le-am domesticit, dar nu le-am schimbat constituția genetică. Și totuși, când vezi o mămică pisică îngrijindu-și puiul în timp ce doarme, strangându-l în brațe când tresare în somn pentru că visează urât (sigur știți filmulețul)… Aia ce o fi oare? Sau când te simți rău sau te doare ceva și ți se lipește/ se așează pe locul dureros torcând până îți ia suferința… Aia ce mai e? Pentru că ar putea să-ți întoarcă fundul, răutăciune ce e, și să o doară în partea dorsală de durerile tale.

Ar fi de menționat, totuși, că pisica are un mic “defect de fabricație” – anume, nu prea are simțul umorului și nu e tocmai indicat să glumești cu ea. Dacă o tachinezi prea mult, o iei la mișto sau o calci pe coadă (și la propriu, și la figurat), se va supăra și va acționa în consecință. Ce înseamnă asta, depinde clar de la pisică la pisică. Am auzit de tot felul de reacții, care mai de care mai diferită… de la răzbunare cu atac la picioare, zgâriat pe oriunde apucă, până la o simplă îmbufnare + ignorare a “umanului” o perioadă. Pisica mea, cand e supărată, se urcă pe pervaz, se împachetează cu lăbuțele și se încruntă, până când mă duc la ea, moment în care începe să toarcă și devine instantaneu fericită.

Dar oricât ai supăra-o și orice i-ai face, pisica în continuare te întâmpină cu bucurie și te iubește. Majoritatea oamenilor pe care îi superi vor ține minte cât trăiesc și îți vor reproșa asta chiar și după ani buni dela eveniment, indiferent câte scuze îi oferi. Oamenii nu prea iartă cu adevarat, țin ranchiună, se răzbună. Nu te iartă nici după ce s-au răzbunat! Unii te vor detesta toată viața. În schimb pisica te iartă întotdeauna, indiferent de reacția de moment, și îți rămâne partener pe viață. Dar numai un bun partener, niciodată supus. Pisica nu are stăpâni. Și să nu uităm că orice “uman” de pisică îi e, totodată, și sclav. Nu s-ar putea altfel.