M-am intors in Bucuresti dupa o bine-meritata vacanta in natura. Da, am vizitat pentru prima oara Delta si m-am intors cu o multime de poze, un buchet de papura, un peste si niste amintiri extraordinare. Pe scurt, daca nu ati fost niciodata in Delta, macar o data in viata trebuie sa o faceti. Pentru a ajunge in Delta veti lua vaporul din Tulcea. Exista mai multe optiuni: nava clasica de la Navrom care e mare si lenta, supraaglomerata si plina de tarani (si nu in sensul “oameni proveniti din mediul rural”). Singurul avantaj este faptul ca iti da posibilitatea sa vezi bine tot drumul de-a lungul canalului. Din pacate, partile interesante ale Deltei nu se afla pe bratele principale, ci pe canalele inguste din inima salbaticiei, unde poti patrunde doar cu salupe sau barcute. Cealalta optine este o nava rapida care costa mai mult, dar conditiile sunt mult mai bune, plus ca strabate distanta Tulcea-Sulina in doar 1 ora 1/2, spre deosebire de nava clasica, cu care faci mai bine de 4 ore.

Prima impresie pe care mi-a facut-o Sulina a fost una surprinzator de buna. Chiar mult peste asteptari. De fapt, poate pentru ca nu aveam asteptari. Faleza dinspre Dunare era curata, pavata cu pietre colorate si plina de straturi de flori de-a lungul ei. Evident, am fost impresionata de vapoarele uriase de provenienta de cele mai multe ori straina (turcesti, unguresti, etc) care acostau in port, intrucat nu mai vazusem niciodata vapoare atat de mari decat departe in larg prin apropiere de Constanta. Daca sunteti amatori de peste, acolo veti manca cele mai bune preparete din peste posibile. Eu am fost in culmea fericirii. Pe de alta parte, este totusi un orasel foarte mic. Am intalnit vechile magazine mixte, bodegile in stil comunist, supermarketul principal mic cat o alimentara de cartier, blocurile in stil comunist, farmaciile inchise tot weekendul si singurul bancomat plasat pe zidul unei case cu curte. In piata am dat chiar de un magar libertin care plecase la plimbare din curtea stapanilor si se plimba in voie pe strazi. Interesant asa pentru cateva zile; e ca si cum ai ateriza dintr-o data intr-o alta epoca dintr-un alt colt al tarii. Totusi, dupa o saptamana deja mi se facuse dor de civilizatie.

Citisem despre plaja de la Sulina ca se afla la 20 de minute de plimbare din centru. Asa ca am plecat pe jos. Am intalnit in drum vacute si cai care se plimbau liberi si nestingheriti, inclusiv pe strada. Nu mai vazusem in viata mea asa ceva . A fost dragut un timp cat am admirat peisajul cu balti si animale, dupa care am obosit. Sincer, mi s-a parut un drum mai lung de 20 de minute si nu prea il recomand decat poate o singura data pentru a admira imprejurimile. Exista microbuze care circula des din oras pana la plaja si invers, asa ca nu are sens sa-ti rupi picioarele degeaba. Plaja are un nisip incredibil de fin, dar nefiind amenajata, are si destule cioturi de scoici in care te poti taia in talpa. Intrarea in apa e lina, iar fundul marii fin si lipsit de orice urma de pietre. In plus, poti admira des stoluri de pelicani, randunele de mare sau pescarusi survoland pe deasupra capului. De departe cea mai frumoasa plaja din Romania. Daca nu ar fi atat de complicat de ajuns la ea as merge mai des.

Dar nu se poate sa mergi in Delta si sa nu pleci in excursii pe canale. Eu am inceput cu Canalul Cardon. Stuf inalt de o parte si de alta, dupa care au inceput sa apara nuferi galbeni. In scurt timp am fost inconjurata de sute de nuferi, galbeni si albi, de o frumusete greu de descris. Pe intreg canalul se intindeau de ambele parti plauri si nuferi. Pentru cine nu stie, plaurii sunt niste insule plutitoare formate dintr-un amestec de radacini, ierburi, stuf, resturi organice si sol care sub presiunea valurilor produse de barcile cu motor se pot dizloca si pluti pe apa, ajungand chiar sa infunde unele canale, facand imposibila navigatia.

(Click pe poze pentru marire)

In stuf stateau ascunse egretele , ratele salbatice si cormoranii, care la orice zgomot cat de mic se speriau si-si luau zborul. Nu a fost deloc usor sa fac poze.

De asemenea, libelulele colorate zburat cu o repeziciune incredibila, insa erau atat de multe incat m-am incapatanat sa prind macar un cadru cu ele.

Pe nuferi stateau la soare broscutele, la fel de sperioase din pacate. In general a fost foarte greu sa ne apropiem de pasari si la fel de greu sa pozam libelule sau broaste. Dar pana la urma am reusit.

Apoi am vizitat Padurea Letea. Ceea ce nu stiam despre ea este ca in urma cu 800 de ani, ea a fost acoperita de apele marii, iar acum pastreaza o vegetatie complet atipica – de tip subtropical. Intr-adevar, o portiune destul de mare din ea este formata din dune de nisip foarte inalte, arbori cu liane ierburi specifice desertului.

Ce mai puteti intalni acolo sunt cai salbatici. Eu care sunt o mare iubitoare de cai am fost foarte bucuroasa sa-i vad atat de aproape.

De asemenea, padurea adaposteste un stejar batran de aproximativ 500 de ani. Este atat de gros incat nici 7 barbati nu-l pot cuprinde cu bratele.

Am continuat excursia pe canalul ce da in Golful Musura, unde stau coloniile de pelicani. De altfel, ce imi doream sa vad cel mai mult in Delta erau chiar pelicanii si pot spune ca am avut ocazia sa vad mai multi decat m-as fi imaginat si chiar de aproape. Culmea, pelicanii mi s-au parut cei mai putin speriosi.

Golful Musura era acoperit de niste flori galbene si plante asemanatoare nuferilor ce pluteau la suprafata apei (nu as sti sa va spun exact ce erau) astfel ca alcatuiau un covor imens  verde cu galben. Absolut superb! Iar aceste plante acvatice formau din loc in loc mici insulite pe care randunelele de mare isi faceau cuiburi. Am trecut pe langa zeci de astfel de cuiburi, iar datorita faptului ca din oua tocmai iesisera puisori, parintii nu-si paraseau cuiburile si incercau sa le apere de invadatori (adica noi) tipand amenintator si dand frenetic din aripi.

In final am vizitat farul vechi, mi-am luat un suvenir de papura si ne-am intors pe canalul Sulina. Per total o excursie de vis. A meritat din plin deplasarea. Si acum m-am intors la civilizatie si mi-am reluat viata de zi cu zi departe de salbaticia aia minunata. As vrea sa ma reintorc, dar drumul extrem de incomod cu autocarul pana la Sulina imi taie semnificativ elanul.

Cine o mai preia? Sunt curioasa cum arata si ale voastre.

Ce mi se pare mie foarte interesant este felul in care oamenii isi schimba comportamentul atunci cand dau de o persoana rautacioasa, rea, nesuferita, bagacioasa, invidioasa, excesiv de aroganta, intriganta, fatarnica sau conflictuala. Exemplele pot continua, nu conteaza concret defectul persoanei in cauza, ci faptul ca nu este deloc bine intentionata, iar comportamentul ei te vizeaza direct pe tine. Spuneti drept, cum reactionati in contact cu astfel de persoane? Pentru ca zilnic le observ prin jur si nu sunt deloc dragute. Unii reusesc sa se abtina, dar fierb vizibil in suc propriu, altii schimba strategia si devin foarte pupaciosi fata de ei in partea dorsala, iar altii faci o scena demna de o piesa de teatru. Prea putini isi pastreaza calmul…

Am sa va spun cum reactionam eu: ma enervam. Ma enervam uneori atat de tare incat imi ieseau pete rosii pe piele. Imi venea sa tun si sa fulger, sa izbesc vaze de pereti si sa fac un scandal monstru. Daca s-ar fi acordat premii pentru gradul de enervare de care cineva poate fi in stare, eu meritam un doctorat . Poate depinde de firea omului, cat de coleric, impulsiv sau calm sau mai stiu eu cum este de la mama natura. In mod sigur depinde si de circumstante si experientele anterioare ae fiecaruia. Sa nu va imaginati ca aveam asemenea izbucniri in public, la serviciu sau chiar si acasa. Tunetele si fulgerele de obicei aveau loc la mine in cap si atat. Uneori mai faceam un mic scandal cand situatia permitea o oarecare exteriorizare, dar eram perfect constienta ca reactiile mele nu sunt deloc in regula, ba chiar ma iritau mai tare decat situatia in sine pentru ca mi-era ciuda pe incapacitatea mea de a fi indiferenta.

Care sunt reactiile mele acum? In 1% din cazuri, fix aceleasi (da, mai am de lucru). In 99%, insa, diametral opuse. Cine, cand, si cum a resuit sa produca minunea nu as putea sa va spun; in mod sigur a fost un proces de o durata mai lunga decat as putea eu determina. Pot spune, totusi, ca a inceput odata ce am realizat ca singura persoana care are de suferit in acele situatii sunt chiar eu. Si atunci de ce as continua in acelasi ritm? Mai mult, la o analiza atenta, faptul ca anumite conjuncturi si persoane ma pot determina sa am asemenea schimbari de stari si comportamente trebuie sa-mi ridice niste semne de intrebare, la care am gasit ulterior raspuns in filosofia budista.

Conforma acesteia, dezechilibrul starilor noastre mentale se produce numai si numai datorita unei vulnerabilitati proprii deja existenta in mintea posesorului. Originea suferintei, a nervilor, a reactiilor negative in general, se afla chiar in mintea noastra. Depinde, deci, numai de noi cata importanta acordam fiecarei situatii in parte si ce grad de implicare dorim sa ii alocam. In plus, daca toti cei din jur s-ar purta mereu frumos cu noi, ne-ar oferi sprijin si afectiune (situatie utopica oricum), evolutia noastra ar stagna, deoarece nu am fi pusi niciodata in contact cu propriile noastre defecte si vulnerabilitati. Ele ies la iveala doar atunci cand ni se pune degetul pe rana. In ziua de azi e practic imposibil sa intalnesti o persoana care nu iti va intinde un mic test printr-o doza de rautate, lipsa de consideratie sau nesimtire involuntara. E in natura umana a fi imperfect. Dar acestea sunt testele la care suntem supusi pentru a ne evalua progresul. Cei din jur (si mai ales cei care ne pun cel mai profund la incercare) nu sunt dusmanii nostri, ei sunt invatatorii nostri.

“Daca intalnesc o persoana foarte rea

Fie ca eu s-o pot socoti ca pe cel mai mare Maestru al meu”.

(Lojong)

Nu mai fusesem in Gradina Botanica din Bucuresti din primul an de facultate, asa ca m-am gandit sa o revizitez. Trebuie sa recunosc, nu este tocmai in cea mai buna forma. Se vede ca este cam lasata in paragina. Florile sunt in mare parte ofilite, lacul si iazurile sunt pline de mizerie si matasea broastei, cainii comunitari se plimba linistiti pe alei, iar serele… nici macar nu voi incerca sa-mi exprim parerea despre ele pentru ca ma apuca depresia cand ma gandesc. Deci in mod sigur nu se compara cu cea din Cluj, care este absolut minunata de la un capat la celalalt, dar poate fi un excelent loc de plimbare intr-o dupa amiaza insorita.

In ciuda faptului ca nu este foarte bine ingrijita, insa, Gradina Botanica mi-a oferit o serie de surprize foarte placute. Din ce imi aminteam eu vag, inainte nu existau rate pe acolo (este posibil sa ma insel). Totusi, am intalnit rate pe iaz si pe lac, cu o multime de bobocei flamanzi care se imbulzeau care mai de care la mancarea pe care le-o aruncau vizitatorii gura-casca. Doua dintre rate si-au luat zborul si au trecut tinta pe langa mine (eu nu mai vazusem niciodata rate zburand atat de aproape). Pe langa rate am mai avut parte de o portie de neprevazut. Lacul este plin de pesti, mari, negri si portocalii, alaturi de puiutii lor la fel de portocalii sau negri, iar cand spun mari nu estimez dimensiunea ca un pescar profesionist, ci ca un simplu privitor uimit. Erau MARI.

Per total, plimbarea a fost nu numai placuta, ci si foarte fructuoasa. Am avut oportunitatea sa fac destul de multe poze frumoase si am intalnit o fauna dragalasa. Iar ca tot veni vorba de fauna dragalasa, nu stiu daca ati observat, dar in parcul Herastrau se afla, pe langa lebede negre si rate madarine, si pauni. Sunt foarte frumosi, asa ca daca sunteti prin Bucuresti merita sa-i vedeti. (Poza este facuta prin gard, de aceea nu este foarte sharp.)

]]> http://camiachim.com/blog/2010/05/gradina-botanica/feed/ 9 http://camiachim.com/blog/2010/05/devenire/ http://camiachim.com/blog/2010/05/devenire/#comments Sat, 08 May 2010 20:18:19 +0000 Cami http://camiachim.com/blog/?p=3519 “There is no knowledge of true being. The world is fundamentally in a state of becoming.”

(Friedrich Nietzsche)

Oare ce se intampla cu noi pe masura ce timpul trece? Devenim nostalgici dupa vremuri demult apuse, ne e dor de perioade mai roz din trecut, tanjim dupa momente care s-au stins cu mult timp in urma si ne gandim “ce bine era atunci cand….” “ce frumos ar fi sa mai pot retrai ceva similar”. Vizitam locuri ce poarta adanc amprenta noastra dar pe care le simtim reci si straine, ca un memento dintr-o alta viata menit sa ne aminteasca de cine am fost candva, si ne aminteste, dar fara a mai reinvia acele trairi pe care le purtam candva in noi atat de intens. Sau oare asa e?

Pot empatiza cu cei din jur pentru ca a existat o scurta perioada de ratacire in care eu insami le-am simtit la randul meu. De atunci, insa, mie nu imi mai este niciodata dor de liceu, de cum era candva, de cum eram eu candva, de ce aveam candva sau de ce am pierdut pe parcurs. Locurile marcate de amintiri din diferite momente ale vietii mele imi trezesc inca aceleasi stari pe care le aveam atunci, la fel de vii, pictate in aceleasi culori. Ma pot intoarce in timp oricand pentru a retrai orice moment la aceeasi intensitate. Si atunci probabil va intrebati de ce nu mi-e dor? De ce ma pot intoarce sa le simt in acelasi mod fara a ma intrista, fara a deveni melancolica, fara a-mi dori sa le readuc? Raspunsul e: pentru ca nu-mi doresc sa le readuc, nu-mi doresc sa le retraiesc efectiv, ele sunt cutiile mele de amintiri pe care le sterg ocazional de praf, le deschid si le privesc cu drag, dupa care le inchid si le pun inapoi pe rafturile de care apartin.

Nu imi mai e dor de nimic din ce obisnuiam sa fac cu placere, pentru ca tot ceea ce faceam candva cu placere, fac si acum. Nu imi e dor de nimic din ce eram si nu mai sunt, pentru ca tot ce am avut bun am pastrat, dispensandu-ma doar de partile urate pe care nu am mai dorit sa le car cu mine. Cred ca aici e cheia: timpul nu a facut decat sa consolideze ceea ce eram candva, contopind ceea ce eram cu ceea ce sunt, fiindca am refuzat sa renunt la fiecare nimic care ma facea fericita. Cum spune si Nietzsche, nimic nu este, totul e un proces continuu de devenire. Trecutul, prezentul si viitorul se intrepatrund in fiecare treapta pe care pasim. Asa ca trebuie sa avem mare grija la ce aducem cu noi pe treapta urmatoare. Depinde numai de noi sa alegem cine vom deveni, ce parti din noi pastram si de ce alegem sa ne dispensam. Asa ca daca tanjim dupa ceva ce am fost, inseamna ca am pierdut ceva drag din ceea ce eram candva, ceva ce nu trebuia sa lasam in urma.

Eu cred ca tristetea aceea vine din refuzul de a accepta ca trecutul nu este altceva decat o amintire pe care nu o vom mai readuce niciodata in prezent sub alta forma decat a unui suvenir de vacanta. S-au dus si nu e nimic rau in asta. A te agata de ce-a fost nu le va aduce niciodata inapoi, dar va aduce cu sine tristete, in unele cazuri chiar suferinta. Problema este ca multi dintre noi privim partile negative, pierzand din vedere cat de multe sunt cele pozitive. Poate ca cele negative sunt uneori mai multe si mai de amploare decat cele pozitive, dar treptele pe care le-am lasat in spate sunt invatamintele pe care le-am acumulat si care ne pot ajuta (daca le dam voie si daca ne facem constiinciosi temele) sa urcam in continuare mai puternici, privind jumatatea sau sfertul sau picaturile de pe fundul paharului si invatand sa ne gasim fericirea privind inainte, nu inapoi.

Pe de alta parte, a te intrista la gandul ca ai pierdut o parte din tine este o pierdere de vreme. Daca trecutul e mort si nu mai poti face nimic in privinta lui, tu esti viu si oricine ai fost candva poti oricand redeveni din nou. E o simpla chestiune de alegere.

Plimbandu-ma pe faleza de la Cazino, am fost uimita de puterea cu care valurile se izbeau de stabilopozi, stopii se spuma tasnind la peste doi metri inaltime. A fost de-a dreptul spectaculos. Dar asta nu e tot ce ma fascineaza la mare. Privind in departare fara a-i putea cuprinde cu privirea decat orizontul, gandul ma poarta la orasele straine de pe malurile opuse si vietile celor pe care nu-i pot vedea decat prin puterea imeginatiei, la misterele pe care le ascunde de atatea secole, ingropate adanc in strafundurile sale, la povestile tesute pe tarmurile sale si vasele plecate in larg, povesti de dragoste, dispute, naufragii, despartiri, bucurii, suferinte, destinde unite, frante sau inecate pentru totdeauna. Martor tacut, marea le acopera pe toate cu valurile sale inspumate, stergand neincetat orice urma de pe nisipurile sale. Tot ce ramane e praf de scoici, pietricele colorate roase de apa si marea, aceeasi ca intotdeauna, neschimbata, de parca timpul ar sta in loc numai pentru ea, in timp ce noi imbatranim si ne succedem existentele ca niste furnici neinsemnate.

Nu concepeam sa merg la mare in alt anotimp decat vara, pentru ca mi se parea inutil sa ajung acolo fara posibilitatea de a ma balaci in voie si de a ma coace ca o leguma la soare. Dar imi pare bine ca am rupt acest obicei, pentru ca am aflat cat de minunata poate fi marea oricand, indiferent de vreme sau temperatura. Constanta mi-a lasat o impresie buna, in ciuda parerii conform careia e un oras urat si plin de tigani. E adevarat, are stradute centrale care imi amintesc de zona Selari din centrul Bucurestiului, ca un ghetou dezolant in buricul targului. Cu toate astea, are prea multe parti bune incat sa nu-i pot trece cu vedere acel neajuns. Acea briza sarata care-ti inunda plamanii de aer curat de mare, pescarusii zburand si tipand  prin tot orasul, pe la ferestre, pe acoperisurile cladirilor, pe strazi si pe tarm, portul cu vasele ancorate, pescari in actiune si santierul cu barci ruginite si parasite, cladirile vechi amintind de Tomisul din vremurile sale bune, statuile mitologice, moscheia cu turnurile sale inalte, cea mai buna shaworma pe care am mancat-o vreodata,  Cazino-ul pustiu cu zidurile din preajma acoperite de verdeata, unde te poti intinde ascultand si privind marea… si sa nu mai zic ca e plin de pisici la fiecare colt de strada . Imi aminteste de Bucuresti, dar are ca bonus marea. In plus, istoria s-a pastrat destul de bine acolo, de la antichitate pana la comunism si contemporaneitate, toate se imbina, in mod straniu. As zice constrast si armonie in acelasi timp.

O veche legenda greaca spune ca din cutia ce nu trebuia deschisa sub nici o forma, Pandora, prin curiozitatea ei, a revarsat pe intreg Pamantul toate relele, cu o singura exceptie – speranta. Asa ca ne-am obisnuit sa privim speranta ca pe acel bun etern care ramane alaturi de noi indiferent ce s-ar intampla, orice am pierde si oricat de nefasta ne-ar fi soarta. Pentru ca putem pierde orice, mai putin speranta. Sa fie, insa, un lucru bun?

De mica am fost invatata ca e nevoie de optimism pentru a ajunge acolo unde doresc si pentru a obtine acel “ceva” la care ravnesc. Problema este ca in timp am inceput sa intru incet, incet, in ceata, pe masura ce se intampla ca lucrurile fata de care pastram cea mai optimista atitudine si la care speram din tot sufletul se indepartau cel mai repede de mine. Nu puteam sa nu sesizez acest “mic” paradox care ma determina, inevitabil sa pun intreaga teorie sub semnul intrebarii. Parca optimismul trebuia sa ma apropie de ce-mi doresc, dar ma indeparta. De ce? De ce atunci cand pastram cea mai mare cantitate de speranta pana la epuizare, lucrurile pur si simplu nu vroiau sa se contureze dupa bunul meu plac?

Am intalnit in viata persoane pe care le consideram puternice pentru capacitatea lor neobosita de a spera, indiferent de conditii, de situatii, de greutati. Imi parea ceva iesit din comun, si asta pentru ca eu nu reuseam sa sper. Nu stiu daca era cinismul, realismul exagerat sau dozele uriase de scepticism pe care le posed, cu usoare accente de pesimism, cert este ca nu-mi iesea si pace. De fiecare daca cand incercam sa sper fara fundament, realismul imi trosnea un dos de palma peste fata, care ma readucea instant cu picioarele pe pamant. Totusi perseveram, imi blestemam scepticismul si realismul si cinismul si incercam din rasputeri sa sper, gandindu-ma ca fara a privi cu optimism viitorul, imi voi atrage ghinionul si se va alege praful de tot.

Asa ca am sperat, greu, cu tone de efort si prelegeri de auto-educare, rar si numai la ocazii speciale, atunci cand incertitudinea nu-mi lasa realismul sa concluzioneze irevocabil in favoarea sau impotriva cauzei pentru care pledam. Dar spre stupoarea mea, verdictul venea mereu sub aceeasi forma: pierdeam. Speram la o nota buna, luam o nota proasta, speram ca o relatie sa mearga bine, dar mergea prost, speram sa ma fac bine cand eram bolnava, dar se agrava. Practic as putea face o uriasa lista de situatii in care mi-am pus speranta la bataie si nu as putea bifa nici macar una incheiata in favoarea mea. De ce?

Ei bine iata de ce. Pentru ca speranta e acel ceva la care mereu am recurs atunci cand ratiunea nu rezona prea bine cu acel “ceva” la care speram, cand intuitia ma avertiza ca finalul nu va fi unul pozitiv si, nu in ultimul rand, cand imi lipsea increderea ca voi putea atinge acel “ceva” (poate pentru ca intuitia nu ma lasa sa am incredere). Din pacate speranta e ultima optiune pe care o avem cand ne aflam pe o nava in curs de scufundare. Vedem ca ne ducem la fund si nu mai avem nici o sansa de supravietuire, dar nu puteam accepta asta, asa ca speram. Speram intr-o minune, un miracol care va readuce nava la mal cu noi nevatamati la bordul ei sau macar intr-un naufragiu pe o insula pustie. Dar ne scufundam alaturi de ea.

Optimismul intemeiat pe speranta e o iluzie de solutie pozitiva pe care personal nu o recomand. Degeaba speri in ceva in care nu crezi cu tarie. Dar daca ai spera atunci cand crezi cu tarie, ar aparea o contradictie intre termeni, fiindca speram doar cand nu avem curajul sa credem si credem cand nu e nevoie de a spera. Deci a spera implica neincredere, iar noi devenim ceea ce gandim, ceea ce simtim. Neincrederea atrage negativul, la fel cum increderea atrage pozitivul, pentru ca universul raspunde intotdeauna in conformitate cu energia pe care o proiectam. Omul puternic e cel care are forta sa creada, nu doar sa spere, iar adevarata putere nu sta in a te refugia in iluzie, ci in a avea curajul sa te uiti in interior si sa te cunosti, sa te asculti, sa stii cu adevarat ce iti doresti si care drum ti se potriveste, sa iti pastrezi capacitatea de a crede in tine si in ceea ce urmaresti, in fortele de care dispui pentru a ajunge acolo. Pentru ca daca tu nu crezi, nimeni nu o va face, nici macar universul.

Poate ca incapacitatea mea de a spera avea totusi un fundament pe care am refuzat sa-l inteleg prea multa vreme… Pana la urma la ce ne ajuta sa speram totusi in ceva, cand nu vom avea acel ceva? La ce bun? Nu e un fel de-a te imbata cu apa rece? De a evita sa te confrunti cu realitatea si de a accepta ca ai luat-o pe un drum gresit si ai nimerit intr-o fundatura? De a amana inevitabilul?

“Speranta este virtute de sclav.” (Emil Cioran) Si cata dreptate avea…

Ce ma face sa-mi ling degetele?

Ce-mi incanta ochii?

Ce miros ma incanta?

Ce ma emotioneaza cel mai tare?

Care e cel mai bun lucru de facut dupa sex?

Ce imi lipseste mai tare in acest moment?

Preluati cu incredere.

Un gand al unei zile trecute sa-i spunem: oare care e sportul preferat al romanilor? Oscilam undeva intre statul degeaba asteptand sa “li se dea” ceva de undeva (de obicei guvern sau Dumnezeu) si bagatul nasului in “orgadele” altora + barfa. Totusi cred ca mai este o alta activitate care le intrece pana si pe acestea in popularitate: aratatul cu degetul si etichetatul.

“Mama are la serviciu un baiat, coleg cu ea. E aproximativ de varsta mea. L-am vazut de cateva ori si mi-am zis direct…cocalar! Pentru ca prea imi sarea in ochi cercelul ala shining like hell, a wannabe diamond si freza a la cocalar s.a.m.d. Dar intr-o zi am aflat ca baiatul respectiv a fost dat afara, ca lui nici nu ii facusera carte de munca si l-au concediat pentru ca nu si-au mai permis sa-l plateasca odata cu criza asta. Si ce crezi? A venit mama lui odata sa vorbeasca cu mama si sa o roage sa intervina cumva pentru el, ca e distrus, ca are un tata vitreg care il cearta mereu si il si bate pentru ca nu aduce bani in casa. Baiatul cica nici nu mananca uneori cu zilele, numai ca sa nu aiba probleme, pentru ca el nu aduce bani si sa nu spuna tatal vitreg ca ar manca pe banii lui. Si am mai aflat ca are porumbei, destul de multi porumbei de care are mare grija; le-a facut casute din lemn, ii tine in pod si le face rost de seminte. Stii cum m-am simtit? M-am simtit ca ultimul om!!!”

Relatarea apartine unei bune prietene care este opusul genului de persoana care arata cu degetul in stanga si-n dreapta sau pune etichete. Totusi a facut-o, asa cum probabil o facem cu totii sau aproape toti. Oricat mi-ar placea si mie sa cred ca sunt o persoana suficient de deschisa si evoluata incat sa nu ma apuc sa judec oamenii dupa aparente, recunosc ca uneori o fac. Cand mai vad o tipa plina de sclipiciuri si haine in culori stridente parca desprinse de pe site-ul pitzipoanca.org, in mintea mea se face automat conexiunea, asa ca lipesc eticheta: pitzi proasta. Cu ce drept? De ce sa fac asta cand nici macar nu am vorbit macar doua minute cu persoana aia pentru a vedea cum e sau nu e, sau ce-o determina sa fie asa? Luni am iesit la plimbare in parc sa-mi termin filmul foto inceput la Brasov, iar in drum spre statia Stefan cel Mare au urcat in metrou niste tigani persoane de etnie rroma, care tineau un adorabil pui de catelus in brate. Poate alta data primul impuls ar fi fost “ewww ce jegosi, bietul catel”, dar de data asta m-am abtinut si am preferat sa ma multumesc cu simplul privit al imaginii, lipsit de judecata. In ceea ce ma privea erau doar niste tineri care iubeau cateii.

Adevarul e ca nu stim nimic dincolo de imaginea pe care o vedem si daca refuzam sa lasam filtrele prin care privim de-o parte, imaginea ne va aparea intotdeauna modificata. Viata m-a invatat ca Andy avea dreptate cu citatul lui enervant pe care-l afisa si recita peste tot: “There’s always more to things”.

P.S. Poza reprezinta un  pistil de magnolie Nu aveam idee ca arata atat de interesant.