Pisica mea a împlinit astăzi un an, drept pentru care îi dedic acestă postare.

A fost an frumos, în care am văzut-o crescând extraordinar de mult, de la un ghemotoc de blană cât palma, cu ochișori albaștri și pufuleț zburlit, rostogolindu-se prin pat împreună cu frații ei, jucându-se frenetic cu bețe de pene, mingi, șobolani, șerpi de jucărie, sârme, pungi si bile de staniol și câte și mai câte… până la o ditamai pisicuța plușată ca o jucărie.

Mi-a ținut companie în timp ce învățam și mi-a fost cel mai bun sprijin când mă întorceam zilnic de la curs debusolată și obosită și mă întâmpina caldă, moale și iubitoare. Într-adevăr, după ce am avut-o aproape un an lângă mine pot spune că mămica ei crescătoare a avut mare dreptate când mi-a spus că îmi va schimba viața. Mi-a schimbat-o și nu va mai fi niciodata la fel. Acest mic suflețel blănos a devenit foarte repede un adevărat membru al familiei și mi-e ca un copil.

Sper să avem mulți ani de alint pisicesc împreună, să fie sănătoasă și voioasă.

Astăzi e ziua ei, așa că i-am pregătit un tort special pentru pisici din delicatesele ei preferate: ton cu dorada, inimioare de somon și pastă de maț. Pentru că merită .

“We are tied to the ocean. And when we go back to the sea, whether it is to sail or to watch – we are going back from whence we came.”

(John F. Kennedy)

Mi s-a făcut dor de mare, dar cum nu-mi placce de fel să o vizitez de 1 mai “cu toata turma”, mi-am ales un alt moment în stilul caracteristic . Nici nu mi-am dat seama, dar am fost pentru a doua oară în viață la Constanța în aprilie.

Nu știu cum se face, dar marea e locul unde toate întrebările dispar înghițite de valuri. Nici măcar nu mai e nevoie de vreun răspuns. De fapt, știu de ce, dar n-am să vă spun…

Ceea ce pot să vă spun e că am intrat pentru prima dată în celebrul Cazino (până acum nici nu am știut măcar că este deschis publicului) și mi-a părut tare rău să văd așa o clădire superbă într-o asemenea stare de degradare. Pe de altă parte, mi-a părut bine că am ocazia să intru într-un loc care păstrează atât de viu aerul de altă dată; dacă închizi ochii (și faci abstracție de mirosul de “porumbei”) te poți simți ca în urmă cu câteva zeci de ani; aproape că poți auzi și muzica. Ce-i drept, eu de multe ori mă simt ca aparținând de o altă epocă, așa că ma simt ca acasă în tot felul de locuri uitate în paragină.

În altă ordine de idei, Kennedy zice bine, marea e un fel de “întoarcere la origini”.

“Vai ce fotografie frumoasă, ai un aparat foarte performant”!

Imi este dat să aud această frază foarte des și începe să mă râcâie ușor pe creier, motiv pentru care am decis să vorbesc despre asta. De ce atunci cand omul vede o fotografie frumoasă tot ce poate să spună este ca a fost făcută cu un aparat ultra-performant? Până la urmă cine face fotografia, aparatul sau fotograful?

Evident, amândoi, nu s-ar putea unul fără celălalt, dar din proprie experiență pot afirma că raportul de merit între aparat și fotograf în realizarea unei fotografii reușite este undeva la 10/90% în favoarea fotografului. Da, o “sticlă” bună face o diferență (de fapt, nu aparatul în sine, ci optica – obiectivul) la capitolul calitatea imaginii, ar fi nedrept să neg asta, dar nu face  o fotografie să fie bună. Poate vine ca un șoc pentru unii, dar un DSLR face fotografii la fel de proaste ca o compactă cât de cât bună, dacă posesorul/utilizatorul său nu este fotograf. Ba chiar mai proaste, pentru ca un DSLR presupune să fii în stare să și folosești acele setari.

Din păcate asta este și probabil va fi mereu o etichetă aplicată fotografilor. Faci o fotografie reușită, automat “ai aparat bun”. Aparul preia tot creditul pentru ceea ce ai creat, iar tu te poți oricând “pensiona” și dărui minunata “jucărie” oricui dorește să se creadă peste noapte un bun fotograf.

O fotografie bună îți transmite ceea ce fotograful a simțit că merită să îți arate și ție. Iar pentru a transmite o stare, un sentiment, un concept, o expresie, este nevoie de viziune și talent. Oricine îți poate  spune ce îi place la un peisaj, spre exemplu, dar puțini vor putea să ți-l reproducă prin lumină, din unghiurile potrivite, exact așa, astfel încât atunci când îl privești să simți exact același lucru și să-ți reamintești exact ce ți-a placut la el, de ce ai vrut să-l imortalizezi.

Prea puțini înțeleg că un apart nu te face, automat, fotograf. Ca și pictura, literatura, arhitectura etc., fotografia este o artă și nu toți ne naștem Ansel Adams. Chiar dacă partea tehnică se poate învăța în timp, compoziția se mai poate rafina, trebuie să te naști cu talent de fotograf și să depui efortul necesar pentru a-l cizela. Dar ești artist sau nu ești. Nu înveți să fii. Nimeni nu învață să aibă viziune. Pur și simplu o are sau nu o are.

Oricât mi-ar plăcea să pot spune că ultimele 6 luni din viața mea au fost doar simple zile, fără nici o importanță într-un lung șir ce marchează o viață, trebuie să recunosc că ele nu au fost nici pe departe niște zile oarecare, ci poate cele mai grele luni din viața mea. Până la urmă, vorbim doar de câteva luni, nu ani sau zeci de ani, dar, cu toate astea, în doar 6 luni am reușit să mă îndepărtez de tot ceea ce sunt ca persoană, să nu mai fac nimic din ceea ce-mi place să fac (cu excepția a vreo două desene mâzgălite de plictiseală în cursuri la care mă chinuiam din greu să nu adorm), să nu-mi mai văd/ aud aproape deloc prietenii și familia și să mă neglijez în totalitate. Dacă ar exista premii pentru “cum să te distrugi în 6 luni”, probabil aș lua fără probleme potul cel mare.

Din fericire, eu uit greu și mă schimb chiar și mai greu, iar în prag de calamitate am grijă să îndes într-un geamantan, în disperare de cauză, tot ceea ce vreau cu orice preț să păstrez. Așa se face că acum, după 6 luni departe de mine, desfac, răsuflând ușurată, vechiul și atât de dragul geamantan, uzat și tocit de cât l-am târât după mine pe cărări prăfuite, și mă bucur că încă nu e totul pierdut, că am reușit să trec cu bine prin toată această aparent nesfârșită călătorie. În ciuda tuturor dezastrelor, încă mai am la ce să mă întorc. Dar nu este deloc ușor să scoți lucrușor după lucrușor, privind în față tot ceea ce ai lăsat de-o parte atâta timp, tot ce-ți doreai zi de zi să fii/ faci dar nu ai putut.

Prima zi este cea mai dificilă. Dornică să revin cât mai repede la normal, m-am aventurat în mijlocul orașului pe care candva îl iubeam și de care mă legau atâtea amintiri. Dar orașul, ostil și plin de resentimente, pentru că l-am părăsit atâta timp, și-a continuat viața fără mine, nu mă mai recunoaștea și nu-i păsa că eu sunt atât de dornică să-l revăd. Locurile atât de încărcate de amintire  pentru mine reau acum reci și îndepărtate. Și din păcate nu e orașul singurul care s-a îndepărtat. Am făcut-o și eu, fără să vreau; era inevitabil. Se pare că e nevoie mai mult decât de o simplă apariție pentru a recupera timpul pierdut. Întristată, dar nu descurajată, am continuat…

Încercam să-mi amintesc ce obișnuiam să fac înainte… Am intrat într-o librărie, în căutare de cărți. M-am întristat din nou, văzând atâtea coperți aliniate pe zeci de rafturi, unele peste altele, în condițiile în care eu nu am mai citit de… ca să vezi, 6 luni… Și când te gândești că mai demult o lună în care citeam patru cărți era una proastă. Dar nu-i nimic, e momentul să fac primul pas și să cumpăr. În două săptămâni de concediu sigur mai spăl din rușine (sper eu). Și pentru că tot eram acolo, de ce nu și un stilou nou nouț și frumos, care să mearga cu nou nouța agendă, în care să consemnez nou nouțul început.

Dacă în prima zi m-am rezumat la a cumpăra și la a încerca să-mi amintesc ce obișnuiam să fac, a doua zi nu m-am mai putut eschiva de la realitatea implacabilă de acasă – adică jegul de care nu am avut timp să mă ocup cine știe de când. A durat “doar” 12 ore să repar asta, dar acum totul sclipește de curățenie, pisica nu mai are arme albe pe post de gheare, iar bonsaii nu mai arată ca niște boscheți. E un moment bun să trec la următoarea problemă pe ordinea de zi: cosmetica. Sylvia Plath spunea că aproape nici o problemă nu poate scăpa nerezolvată dacă faci o baie. Merită încercat, nu? În trecut funcționa de fiecare dată.

Și a funcționat. De bine de rău, am ieșit de acolo cu o listă interminabilă de soluții pentru fiecare din problemele restante de 6 luni. E nevoie chiar de un carnețel în care să le notez, pentru că memoria nu mă mai ajută. Am reușit să-mi uit până și codul pin de la card. Deci da, este nevoie de multă voință, perseverență și răbdare, pentru că am neglijat multe, dar nimic nu e imposibil. Voi redeveni “eu” cât de curând, dacă nu am făcut-o deja. Iar prietenii mă vor ierta pentru lipsa de interes afișată în ultima jumătate de an, pentru că dacă n-ar fi așa drăguți, nu mi-ar fi prieteni.

Parcă nu îmi vine să cred că, în sfârșit am timp! Astfel că, în perioada următoare am trecut în agenda mentală: recuperat la capitolul relație, citit, fotografie, vorbit/ întâlnit cu oamenii dragi, ieșit în oraș, plimbări, cumpărături, scris pe blog (da, știu că am și aici câteva restanțe, nu le-am uitat), cosmetizări, vizită la stilist, ordine în șifonier, savurat mâncare ce nu provine din pungi, vizite la medici, yoga, meditație, vizionat filme și seriale și mult muuult somn. Dacă am uitat ceva, îmi voi aminti în curând.

Care ar fi morala poveștii? Greu de spus. În continuare cred că nu e bine să te împotrivești schimbării. Chiar și din astea 6 luni cumplite (pentru că nu le pot numi altfel), am avut multe de învățat, am cunoscut oameni interesanți care m-au învățat multe, astfel că nu pot spune că a fost o experiență inutilă. Ar fi greșit să spun că regret. Întotdeuna, dar absolut întotdeauna, ceea ce se întâmplă are o menire. Ceva trebuie schimbat și va fi spre mai bine. Totuși, e indicat să faci distincția între ceea ce ai nevoie să schimbi și ce trebuie să păstrezi, pentru că asta te definește, asta ești și prin asta te recunoști ca individualitate. Când ajungi să detești felul în care împrejurările te obligă să te schimbi, cred că e timpul să-ți pregătești acel geamantan. Acum pot spune că mă bucur extraordinar de mult să mă reîntâlnesc, ca pe un vechi prieten bun pe care nu l-am mai văzut de… 6 luni!

Ftografia e mai mult decât sugestivă. (foto: Valse des ombres)

Știu că s-a vorbit mult despre afecțiunea și devotamentul de care este capabil un câine, dar nu des am auzit pe cineva să vorbească despre loialitatea și iubirea unei pisici față de “umanii” ei, motiv pentru care am să încep acest an cu o postare despre feline.

În primul rând, ar fi de menționat că cei care afirmă, de obicei, că pisicile sunt răutăcioase, nerecunoscătoare și nesimțite sunt proprietari de câini/alt animal de companie sau persoane care nu au avut o pisică niciodată. Mi-e tare greu sa cred că cineva care s-a bucurat de compania unei pisici alături poate susține așa ceva.

Ei bine, oamenii ar avea muuulte de învățat de la o pisică… începând cu iubirea necondiționată. Pentru că, odată ce te-a ales, o pisică te iubește necondiționat. Acum că am o asemenea mică ființă în casă și “parte din familie”, pot spune că nu de puține ori am fost uimită de loialitatea de care e în stare. Ok, nu toate pisicile sunt la fel. De acord, dar ceva au în comun. Își iubesc “umanul” indiferent de ce face el. Mai mult, recunosc persoanele apropiate chiar și dacă nu le mai văd cu lunile.

Se zice ca pisica nu te întâmpină cu drag când ajungi acasă, așa cum o face un câine. Total fals! Ați observat probabil că multe pisici nu te întâmpină prea afectuos când calci pe teritoriul lor (dacă nu ești de-al casei), ba unele chiar manifestă o vizibilă ostilitate. Ba unii poate îți și “marchează” încălțările cu un jet de urină. Dar asta se întâmplă pentru ca ești un străin în casa LOR. Să ne înțelegem, pisicile sunt animale teritoriale și posesive. Până la urmă cum să întâmpini un musafir nepoftit în casa ta? Pe care nici măcar nu-l cunoști.

Așa ceva nu se întâmplă, însă, cu proprietarii de pisici. Nu am auzit încă om cu pisică să se plângă că nu-i întâmpinat cu bucurie de felina lui când ajunge acasă. Practic, număr pe degetele de la o mână zilele în care pisica mea nu m-a întâmpinat la ușă când m-am întors acasă, și acele puține cazuri au fost când pisica dormea dusă. Ba chiar și cand doarmea, de obicei se trezea și se apropia agale, mahmură de somn, bălăngănindu-se și împleticindu-se în propriile-i picioare, dar cu coada în sus, făcând valuri valuri de fericire. Apoi își ciocnea și-și freca fălcuțele de mâna mea, începea să toarcă, după care se trântea pe jos la picioarele mele, ochii închiși, lăbuțele întinse și burtica în sus, să o alint un pic și pe ea, că tare i-a fost dor. Ba își mai și frământa lăbuțele ca pe aluat. Cum să nu te topești, când vezi un animal cu colți atât de fioroși în mutrița aia pufoasă și gheare atât de ascuțite ascunse în lăbuțele moi de blană, că are atât de multă încredere în tine de se aruncă la picioarele tale și te lasă să o mângâi pe burtă și să o smotocești după bunul plac? Ce să mai vorbim de momentele în care își lipeste capul de fața ta sau te pupă în “bot”. Dacă asta nu e demonstrație de afecțiune…

De asemenea, pisica e un animal destul de independent, care din exterior poate părea rece, pentru că își vede de treaba ei prin casă, în loc sa sară după tine cu limba scoasă, oriunde te-ai afla. Și totuși… din câte am observat, pisica își urmărește “umanul” prin casă și preferă să stea în aceeași cameră cu el, pentru a-i fi alături. Foarte curioasă din fire cum e, mai e și dornică sa te ajute în tot ce faci, chiar daca felul în care “ajută” mai mult îți dă de lucru. Ok, poate că nu face tumbe și nu flutură pancarte cu “Te iubesc, umanule!”, dar dorește să fie în compania lui toată ziua.

În plus, pisica ține minte cine este cel care are grijă de ea și pentru asta e foarte recunoscătoare. Lucrurile sunt foarte simple cu pisicile. Cine le oferă mancare și lucrurile de care are nevoie, el este cel care îi câștigă loialitatea. Cine o îngrijește, este iubit. El este “umanul” pisicii.

Se mai spune despre pisici că sunt egoiste, pentru că-ți ordonă ție, “umanule”, să o îngrijești! Și oricât aș vrea să comentez la treaba asta, pisica are argumentul suprem. M-ai adoptat, mă îngrijești, pentru că este repsonsabilitatea TA. Ele nu au fost “concepute” pentru a trăi în comunități, motiv pentru care nu e în gena lor să fie altruiste. Noi le-am domesticit, dar nu le-am schimbat constituția genetică. Și totuși, când vezi o mămică pisică îngrijindu-și puiul în timp ce doarme, strangându-l în brațe când tresare în somn pentru că visează urât (sigur știți filmulețul)… Aia ce o fi oare? Sau când te simți rău sau te doare ceva și ți se lipește/ se așează pe locul dureros torcând până îți ia suferința… Aia ce mai e? Pentru că ar putea să-ți întoarcă fundul, răutăciune ce e, și să o doară în partea dorsală de durerile tale.

Ar fi de menționat, totuși, că pisica are un mic “defect de fabricație” – anume, nu prea are simțul umorului și nu e tocmai indicat să glumești cu ea. Dacă o tachinezi prea mult, o iei la mișto sau o calci pe coadă (și la propriu, și la figurat), se va supăra și va acționa în consecință. Ce înseamnă asta, depinde clar de la pisică la pisică. Am auzit de tot felul de reacții, care mai de care mai diferită… de la răzbunare cu atac la picioare, zgâriat pe oriunde apucă, până la o simplă îmbufnare + ignorare a “umanului” o perioadă. Pisica mea, cand e supărată, se urcă pe pervaz, se împachetează cu lăbuțele și se încruntă, până când mă duc la ea, moment în care începe să toarcă și devine instantaneu fericită.

Dar oricât ai supăra-o și orice i-ai face, pisica în continuare te întâmpină cu bucurie și te iubește. Majoritatea oamenilor pe care îi superi vor ține minte cât trăiesc și îți vor reproșa asta chiar și după ani buni dela eveniment, indiferent câte scuze îi oferi. Oamenii nu prea iartă cu adevarat, țin ranchiună, se răzbună. Nu te iartă nici după ce s-au răzbunat! Unii te vor detesta toată viața. În schimb pisica te iartă întotdeauna, indiferent de reacția de moment, și îți rămâne partener pe viață. Dar numai un bun partener, niciodată supus. Pisica nu are stăpâni. Și să nu uităm că orice “uman” de pisică îi e, totodată, și sclav. Nu s-ar putea altfel.

]]> http://camiachim.com/blog/2012/01/iubire-felina/feed/ 8 http://camiachim.com/blog/2011/10/prima-vacanta-in-strainatate/ http://camiachim.com/blog/2011/10/prima-vacanta-in-strainatate/#comments Sun, 30 Oct 2011 22:02:44 +0000 Cami http://camiachim.com/blog/?p=4135

Am preluat de la Rontziki o leapsa despre prima mea calatorie pe meleaguri straine si profit de ocazia asta pentru a va povesti de o vacanta pe care nu am descris-o nicaieri pe blog, (pentru simplul motiv ca la vremea respectiva nu aveam blog) – calatoria in Tunisia.

Daca imi amintesc bine, in Tunisia am plecat in 2007, cand nu aveam nici un stres, intrasem la master in Elvetia si asteptam sa vina toamna ca sa plec si sa nu ma mai intorc. Prietenii mei – toti ocupati cu joburi, probleme si alte cele – , iubit nu mai exista in peisaj, asa ca m-am gandit sa utilizez intr-un mod placut timpul asteptarii – sa plec undeva in vacanta . Am gasit o oferta foarte tentanta pentru statiunea Hammamet din Tunisia, la un minunat hotel de 5 stele, asa ca am luat atitudine. Cum nimeni nu era disponibil pentru plecare (deh, nu toti erau atat de liberi ca mine), mi-am luat inima in dinti si am hotarat sa plec singura. Pana la urma de ce sa renunt la excursie, doar pentru ca altii n-au timp/chef/bani? Zis si facut…

Hotelul era un vis: nu stiu cate restaurante cu specific de care iti pofteste inima, baruri, cluburi, piscina afara, piscina inauntru, jacuzzi la piscina, jacuzzi in camera, N’spe mii de cosmeticale in baie, draperii de catifea brodata, perdele din tot felul de matasuri colorate, paturi uriase si pline de pernute cu ciucurasi arabesti, spa gratuit, masaj, fitness, sali de jocuri, magazine, toate la discretie in interiorul hotelului. De mancare nu mai vorbesc… Ca sa va faceti o idee, imaginati-va un bufet suedez cu torturi intinse pe vreo 4 metri de masa. Nici nu stiu daca am reusit, in tot sejurul, sa le gust pe toate. Oricum, m-am indopat porceste . Era pacat sa nu .

Initial am vizitat statiunea intr-un trenulet, am fost la parcul de distractii local si apoi la medina pentru cumparaturi. Desi eram multe kitsch-iosenii pe acolo, recunosc ca sunt unele lucruri care merita cumparate. Cosmeticele locale (in special cele din argila verde) sunt extraordinare! Imi pare rau doar ca nu am cumparat mai multe. Nu stiam, nu ma asteptam, sa fie atat de bune si de naturale. Daca aveti ocazia sa ajungeti pe acolo, mergeti cu incredere cu sacul. Alt suvenir de mentionat, pentru amatori, este narghileaua si tutunul aromat. Nici covoarele nu sunt de lepadat. Am vazut cateva atat de frumoase ca le-as fi luat pe toate acasa. Dar nu am reusit sa gasesc o modalitate de a le cara pana in tara fara sa-mi nenorocesc cardul pe aeroport. Poate voi sunteti mai inventivi. Preturile sunt de nimic, iar covoarele sunt persane originale. Alte lucruri frumoase – argintariile, parfumurile si condimentele. Dar sa nu uitati cel mai important lucru in Tunisia – TOTUL se negociaza. Si chiar poti scoate preturi foarte bune, daca stii sa fii “jidan”.

Dupa cateva zile de “shopping” si lenevit pe sezlong la soare, in timp ce angajatii hotelului ma serveau la botu’ calului cu cocktailuri colorate cu umbrelute, si dupa multa balaceala in mare, am considerat ca nu strica putina aventura. Mi-am cumparat imediat un bilet de excursie la Cartagina, cu tur prin Sidi Bou Said, El Gem si o lunga excursie prin Sahara. Pai nu? Sa merg pana acolo sa stau doar cu fundu’n selzolg?

Cartagina mi-a placut foarte mult, era ca o gradina botanica plina cu ruine ale vechii cetati, pe malul Mediteranei. Iar Sidi Bou Said a fost, de asemenea, interesant. E un oras cocotat sus pe un deal, ale carui case sunt toate vopsite doar in alb si albastru si unde poti admira panorama marii de la inaltime. E o priveliste superba. Pacat ca era cam innorat atunci, cand am fost eu. Pentru cine nu stie, la El Gem exista un Colosseum asemanator celul italian, care s-a pastrat destul de bine, iar in apropiere se afla un muzeu unde pot fi admirate mozaicuri imense, pereti intregi, cu tavan si arcade cu tot, datand din antichitate. Sunt cu adevarat impresionante. De acolo mi-am cumparat un kit de mozaic, ce continea bucati de mozaic local, lipici si tot ce-ti trebuia pentru a-ti construi propriul mozaic acasa. L-am pus cap la cap ca un “mare mester” zidar ce sunt, iar in prezent, mozaicul cu pricina si-a gasit locul in baia “pisicii” (de fapt, baia de serviciu) . Exista si cateva sculpturi interesante, foarte frumos lucrate, la fel de vechi.

Despre Sahara pot sa va spun ca a fost  experienta aparte, pentru ca locul cu pricina este atat de diferit de ceea ce avem noi in Romania… si nu pot (oricat m-as chinui) sa-i inteleg pe cei care spun despre calatoria in Sahara ca nu merita efortul sau banii. Eu cred ca e o blasfemie sa nu o vizitezi, daca ai ocazia. Sunt portiuni pietroase, portiuni cu nisip fin, altele cu stanci si putina vegetatie, iar oazele sunt minunate. In unele poti intalni si cascade, iar eu am avut marea bafta sa vizitez desertul intr-unul din acei ani atat de rari (cam 1 la 100) in care exista balti in Sahara, pentru ca a plouat.

Apusul in desert e extraordinar, iar rasaritul chiar mai spectaculos. Am petrecut o seara minunata intr-o oaza, departe de orice urma de agitatie, inconjurata de flori si palmieri, iar dimineata am luat-o de la capat, dar imbracata ca de mers la munte, pentru ca noaptea si dimineata in desert sunt cumplit de “racoroase”. Am oprit langa un lac sarat, la o medina de unde am cumparat, chipurile, cele mai bune curmale din lume. La vremea respectiva am fost foarte sceptica in privinta acestei aprecieri, dar dupa ce am gustat mai multe, de proveniente diferite, in Romania, am constatat ca nu e departe de adevar.

Apoi m-am plimbat (desi plimbat e impropriu spus, pentru ca a fost mai degraba o goana nebuna cu un sofer ca scapat de la sanatoriu) pe dune cu un jeep condus de un nene tunisian. Nu recomand experienta celor cu probleme cardiace sau care nu au reflexele foarte bine dezvoltate. Un coleg de “excursie” a iesit din jeep cu capul spart, iar altul cu nasul spart. Deci… tineti-va bine si cascati ochii la ce se intampla, pentru ca veti zbura, literalmente, cu masina. La capatul cursei am dat de platourile de filmare de la Star Wars. Atunci nu eram mare fana a filmului, asa ca nu m-au impresionat cine stie ce… dar acum sunt teribil de incantata ca nu le-am ocolit.

Desigur, nu puteam sa plec din desert fara sa calaresc o camila. Mi-am ales o camiluta tare simpatica, deloc gretoasa (sau macar nu in ora aia in care s-a aflat in compania mea), cu care am explorat Sahara pana aproape de granita cu Algeria. Ba chiar am si facut-o sa alerge. Amuzanta e costumatia pe care localnicii te pun s-o imbraci inainte de a te urca pe camila. M-am simtit ca o talibana in toata regula. Si aratam ca una. Dar a fost distractiv.

La intoarcerea spre statiune am vizitat o locuinta berbera, sapata in dune ca o galerie subterana cu camere ca niste grote. Cat se poate de primitive, dar oamenii au fost foarte ospitalieri. Ne-au primit cu bratele deschise (din fericire, doar la figurat), ne-au aratat cum traiesc, unde dorm si ce animale poseda. Aveau o multime de papagali mici si colorati (perusi) draguti foc, magari si… cam atat. Camilie nu aveau decat una, dar am aflat ulterior ca amaratii de rand n-au asa ceva, decat foarte rar. O camila costa cam 10.000 de euro si, spre surprinderea mea, chiar se fac cumparari de femei pe camile. Am aflat personal aceasta informatie, cand un tip, deloc urat, a intrebat-o pe amica mea de excursie cate camile vrea pe… mine . Eu am luat-o initial ca pe o gluma, dar tipul era cat se poate de serios. Deci fetelor, daca va ofera cineva camile, sa nu credeti ca e o gluma, ca va treziti cu valul pe cap in secunda doi.

Am mai petrecut inca o zi tolanita la mare la soare, cuprinsa de o lene incredibila… (cred ca-n ultima zi cel mai departe m-am deplasat pana la piscina exterioara) si m-am intors. Dar am ramas cu amintirea. Si cand te gandesti ca am plecat singura… Totusi, trebuie sa remarc ca exista unele mari avantaje cand pleci singur undeva. Pe langa independenta si libertatea absoluta, care sunt evidente… Nu depinzi de nimeni, de cheful nimanui; poti pleca oricand oriunde, fara sa duci munca de convingere cu nimeni. Vrei sa fii cu noaptea in cap pe plaja, nu tragi de nimeni sa se trezeasca odata cu tine. Vrei sa strabati toata tara in lung si-n lat, nu ti se urca nimeni in cap ca-l obosesti. Vrei sa cumperi pana faci cardul praf, nu te mustra nimeni ca esti iresponsabil Deci, da. A fost o excursie foarte foarte frumoasa. Spontana, neconventionala, dar una din cele mai frumoase pe care le-am avut vreodata.

1. Marea Bariera de Corali

E cel mai mare recif de corali de pe Pamant. Lasand la o parte cat de incredibil de ireal arata peisajul, imaginati-va cum arata sub apa. Numai ideea de a face poze sau scuba diving imi da palpitatii de fericire.

2. Galapagos

E un arhipelag minunat in Oceanul Pacific, unde vietuiesc testoase uriase, dar nu numai.

3. Bali

E o insula din arhipelagul indonezian, in Oceanul Indian, cu temple si un melanj cultural interesant de tip hindus si islamic.

4. Tibet

Chiar si sub ocupatie chineza, Tibetul va fi mereu inima budismului, pentru mine. Si pe langa peisajul superb de munte (de altfel cea mai inalta regiune montana din lume), Palatul Potala merita toti banii.

5. Kenya

Pentru ca mor dupa safari, animale salbatice africane, munti si mare. Ei le au pe toate.

Daca ma intreaba cineva daca mi-a placut Parisul, ma voi simti pusa intr-o mare dificultate, pentru ca efectiv nu stiu ce sa raspund. Ar fi nevoie de mai mult de 10 fraze, care m-ar transforma dintr-o data intr-o “matusica” nevorbita cuprinsa de logoree la prima intrebare simpla si “de bun simt” pe care cineva i-o adreseaza, mai mult sau mai putin din politete. Dar iata ca, in cazul Parisului, as prefera sa-mi sustin din nou lucrarea de disertatie decat sa fiu nevoita sa formulez un raspuns complet si coerent la intrebarea cu Parisul. Asa ca nu am sa o fac, nici macar aici pe propriul blog, pentru ca numai cand incerc sa ofer macar o farama de raspuns, simt cum mi se incalcesc neuronii, refuzand cu stoicism orice intentie de participare la actul de gandire. Am sa va povestesc, in schimb, impresiile cu care m-am intors din aceasta vacanta si felul in care mi-a modelat/ daramat conceptiile despre tara, despre Occident si chiar despre oameni, in general.

La primul contact cu pamantul parizian, Parisul mi-a parut un oras frumos, boem, liber. Trenurile intrau si ieseau de sub pamant cand te asteptai mai putin, in muzica acordeoanelor manevrate cam stangaci, e drept, de cersetorii locali. Mi-a placut maxim, deja imi imaginam cum ar fi sa imi traiesc viata acolo. Imi placea ideea. Apoi, odata coborata din tren, am fost cuprinsa de cele mai puternice emotii pe care le-am avut vreodata intr-un oras/ tara nou (a). Cu riscul de a suna telenovelistic, mi-au dat lacrimile de fericire cand am tracut prin fata turnului Eiffel. Aproape ca uitasem ca taram un troller de 12 kg jumate si o geanta cu aparat foto (greu) dupa mine. Hotelul a fost o minunatie. Lux de lux, chiar in buricul targului, cu l’Occitane la discretie in baie, aprovizionate zilnic, un pat urias si pufooos, sa tot dormi in el cu saptamanile, si un salon de mic dejun ca-n filme. Ba nu, mai bine! Raiul pe pamant. Daaa, cu asta as fi putut sa ma obisnuiesc.

Am iesit sa explorez pentru prima oara orasul. Evident, mi-am uitat aparatul foto la hotel. Prima oprire… oare unde sa fie? La Turn, bineinteles. Dar pana sa ajung la marele si impozantul Turn, a trebuit sa trec de vreo 10 negrisori “simpatici” care vindeau turnuri kitschioase de toare culorile si sclipiciurile posibile si imposibile, pe care scria cu jvarowski PARIS. Si cativa boschetari veseli. Dupa care a trebuit sa razbatem prin cozile interminabile de la intrarile in Turn. OMG, oare cate ore trebuie sa astepti ca sa urci in el???!!! Clar, urcatul se amana pentru o zi mai curajoasa.

Am inaintat apoi spre chei, unde am mancat niste scoici delicioase pe o terasa cu vedere la Turn. Apoi m-am plimbat cu iubitul pe stradute, am intrat in toate boutiqurile care ne-au iesit in care si ne-am uitat la toate suvenirurile posibile si imposibile. Seara am petrecut-o pe o terasa foarte chic din apropierea hotelului, unde am ascultat jazz, am mancat quiche lorraine si am baut cafe gourmand (care pentru cine nu stie, este o cafeluta la care iti aduc 4 prajituri diferite). Dupa ce m-am umflat din toate bunatatile si m-am dezumflat de la cafeaua absolut ingrozitoare/ infecta/ cu gust de canal a francezilor, am observat stilul de-a manca al frantuzoaicelor. O farfurie uriasa de salata nu le descurajeaza deloc. Pot sta si doua ore cu ea in fata mancand cate un bob de porumb la 2 minute. Si chiar o fac. Cata rabdare, cata meticulozitate, nu ca nehalita de mine. A fost probabil singura seara romantica in Paris.

Ziua numarul 2 a inceput cu micul dejun. cateva branze, cateva sunci, ceva carnati (wtf, carnati la micul dejun? whatever…), o omleta nefacuta (minim dubios), oua de fiert (n-aveam chef), multe gemuri, mieri, clatite, croissante sa-ti pui si-n cap si faimoasele baguettes. Mi-am umplut farfuria, m-am infruptat… Buuun. Apoi la Louvre. Dupa o coada cam lunga, ne-am dotat cu abonamente cu acces la toate muzeele. Pentru a scuti alte cozi si prea multi bani, logic. Planul initial prevedea sa terminam cu Louvre-ul pana seara, ca sa ne plimbam apoi pe Champs Elysees. Siiigur ca da . Cine a fost pe acolo sigur stie de ce rad. Pai cum sa vezi Louvre-ul intr-o zi? Poate doar intr-o lume imaginara unde minutul dureaza de fapt de 3 ori pe-atat . Dupa cateva ore de cascat gura la statui absolut superbe/ geniale/ cuvintele nu ma mai ajuta, fabuloasele apartamente ale lui Napoleon si o ciondaneala cu iubitul, care zabovea prea mult in fata exponatelor si ne facea sa nu mai respectam “planul” , ne-am dat batuti. Nu mai mergeam nicaieri in acea zi. Ramaneam la Louvre. La fel ca si in ziua urmatoare . Am mancat in restaurantul lor (foarte bine plasat, pentru ca daca nu ar fi acolo toti turistii ar lesina de foame in fata vitrinelor) si ne-am continuat plimbarea printre marile capodopere ale artei renascentiste, antice, medievale. Nu povestesc mai mult, pentru ca as jigni Louvre-ul prin cuvintele mele inexpresive. Pe scurt, daca aveti un minim interes fata de arta si nu vedeti acest muzeu niciodata, puteti considera ca ati trait degeaba. Nu stiti nimic, nu ati vazut nimic. O fotografie de pe internet sau o ilustratie dupa o asemenea lucrare este doar o imitatie jalnica.

Ziua patru. Dupa o explorare macabra pe internet, in stilul meu caracteristic (prietenii stiu de ce), am aflat ca sub Paris zac milioane de schelete umane, depozitate in niste catacombe tinute departe de ghidurile turistice care prezinta atractiile locale. Si fiindca eu nu pot rezista curiozitatii pisicesti care ma caracterizeaza, am vrut sa merg intr-acolo chiar atunci, pe loc. Zis si facut. Nu ne-a luat prea mult sa le gasim, doar ca pentru a le vedea trebuia sa stam la o coada statica. Adica una care nu inainta, iar asta pentru ca in catacombe nu aveau voie decat maximum 10 persoane o data, pentru a se evita supraaglomerarea. Dupa 2 ore de asteptare (pe bune, francezii astia au un fetis cu cozile, e mai ceva ca pe vremea lu’ Ceasca), am citit si marele afis de la intrare. Interzis cardiacilor si celor cu probleme respiratorii. Atentie, este socant de macabru pe acolo. Eh, oricum eram fana horror-uri cand eram mica, acum aveam ocazia sa vad unul pe viu. Ce sa zic, minim interesant. Galerii lungi cu pereti din cranii si oase umane de sus pana jos. pe jos, pamant ud pe ici pe colo, cu pietricele si supa de oase. Relativ sinistru, dar eram mult prea fascinata/ ingrozita de ceea ce vedeam ca sa-mi fie frica.

De la un punct insa, nu am putut sa nu ma gandesc cu tristete ca pasesc printre ziduri de cadavre, oameni ca mine, fiecare cu familii, copii, povesti de viata si… suflet, zaceau striviti unii peste altii, de parca viata lor n-ar fi insemnat absolut nimic. Si nu am putut sa nu ma gandesc, pana la urma, si la propria mea viata. Ce se va alege de noi, de mine dupa ce vom da coltul? Lucurile noastre vor disparea, aruncate prin tomberoane sau saci uzati de vechituri, corpurile noastre se vor uza si ele, vor disparea la randul lor, copiii nostri vor ajunge si ei niste oase inerte. Atat si nimic mai mult. Dupa care mi-am amintit de Louvre. Magnificul Louvre ramane, asta e tot ce lasam in urma. Degeaba manaca unii rahat (scuzati expresia) ca nu traim decat prin copiii nostri, un motiv in plus sa ne multiplicam. De parca ei n-or fi tot muritori ca noi? Oasele lor nu vor zace asemenea mormanelor din catacombele franceze? Noi valoram zero, dar ceea ce cream… ramane viu pentru totdeauna. La sute de ani dupa ce autorii lor au fost una cu pamanul, milioane de oameni de toate natiile se calca in picioare sa o pozele pe Mona Lisa, pe Nike, pe Venus etc…

Deja din ziua a doua in muzeu imi venea sa innebunesc de oboseala. Picioarele ma dureau cumplit, rabdare nu mai aveam, irascibila devenisem si ma enerva teribil schimbarea de temperaturi dintre salile Louvre-ului. Treceam de la piele de gaina la bufeuri de caldura mai ceva ca o femeie la menopauza. Nu mai vroiam sa aud de muzee. Mi se luase complet. Imi placea la nebunie ceea ce vedeam, dar nu ma mai tinea scheletul sa umblu. Abia asteptam sa scap de chin si sa ma trantesc in patul pufos de la hotel. Pacat ca in camera s-a auzit toata noaptea un fosnit (nu am depistat sursa zgomotului) care mi-a facut praf somnul, privandu-ma de bucurila si privilegiul de a ma lafai in pufosenia aia imensa. Grrr…. Spre dimineata masinile se auzeau nepermis de mult, astfel ca n-am pus geana pe geana decat vreo maxim 3 ore in total. Cu indulgenta. Am inceput sa vad si cealalta fata a Parisului. Un centru frumos, dar fara termopane, lucru ca-l facea destul de greu de suportat noaptea. Dupa euforia primelor plimbari cu metroul, am sesizat ca tanti care canta atat de frumos la vioara era exact in acelasi loc in fiecare zi, cantand exact aceeasi melodie. La fel si ceilalti muzicanti “boemi” care facusera atmosfera pariziana atat de placuta initial. In mirosul de beci cu sobolani si pipi, metroul imi parea acum mai degraba asemanator unei hrube vechi cu multe tuneluri, decat a unei metropole civilizate. Podeaua lipsita de orice urma de gresia, marmura sau granit parea o musama uzata. Mi se facea dor de proaspata statie de la Parc Bazilescu. Si de geamurile izolate si linistea de acasa.

Dupa doua mic-dejunuri frantuzesti tanjeam dupa unul ca acasa, sau macar ca-n Bucuresti. Baguettele lor imi raneau gingiile din cauza cojii groase, branzele, foetajele si gemurile lor imi faceau varza digestia, dar macar m-am bucurat de o multime de mure si zmeura. Francezii mi se pareau niste infumurati aroganti. Franceza lor era foarte prescurtata, ceea ce ingreuna comunicarea. Magazinele lor erau pline de braduri mari cu produse la preturi foarte mari. Multe complet inaccesibile cuiva ca mine. Asa ca m-am limitat la mai putine hainute, ca sa nu dizolv complet cardul. Impresia care incepea sa mi se contureze despre francezi – mult bun gust si rafinament, dar si mai mult snobism si fitze pana la cer. Nu neg calitatea exceptionala a ceea ce gasesti in Paris, dar nu fac pretul. Valoarea nu atinge fitza. Frumoasa muzica din localuri, numai ca francezii asculta de fapt muzica soft-comerciala. Afisele din oras reflectau mai fidel gusturile lor muzicale si artistice. Ei merg cu trend-ul, sunt in realitate departe de jazzul din localuri. Iar educatia lor e departe de ceea ce-si imagineaza romanii ca vor gasi in vest. Mai pe sleau, sunt cel putin la fel de tarani si de nesimtiti ca ai nostri. Nici o diferenta.

Ziua 5: Am plecat la Versailles. Nu pot spune ca am fost deosebit de impresionata de palat in sine, dupa ce vazusem deja alte cateva prin Paris. Dar gradinile merita toti banii. Ba nu, merita mult mai multi bani decat contravaloarea unui bilet. Cel mai mult mi-au placut fantanile cu statui mitologice, fantana cu show-ul muzical pe simfonii clasice, aleile stil labirint cu pereti gigantici creati din coroanele copacilor aliniati cu ramurile intrepatrunse, orangeria si straturile de flori. Gradina este imensa si absolut superba.

In zilele ce au urmat am iesit la plimbare pe strazi, in incercarea de a vizita si restul muzeelor si de a vedea cat mai mult din ceea ce are Parisul de oferit. Concluzia trista e ca 8 zile nu-s de ajuns. E nevoie de nimin doua saptamani pentru a parcurge macar Parisul, pentru ca are mult, enorm de mult de oferit. Muzee interesante (dintre care ar fi de mentionat in special Orsay – mai ales pentru iubitorii de impresionism, colectiile de Renoir-uri, Monet-uri, Degas-uri, Van Gogh-uri, etc sunt foarte ,misto; muzeul armelor si Conciergerie), catedrale spectaculoase (Sacre Coeur si cele gothice, nu numai Notre Dame, Parisul are foarte multe in stil gothic), piatete cu monumente frumoase, Opera (care mie mi-a placut extrem de mult), dar mai putin parcurile. Nu pot spune ca am plecat din Paris impresionata de vreunul, nici macar de Tuilleries.

Cartierul Montmartre, cu celebrul local Moulin Rouge, bordelurile care te anunta ce fetite noi au mai adus, sediul Magnum (pentru fotografi), tarabele cu suveniruri si haine penal de ieftine si jerpelite, sunt total la polul opus fata de Montparnasse, culmea fitzelor, si frumuselul Champs Elisees. Merita vazut macar pentru cultura generala.

Mi-ar fi placut sa vad Bastilia, dar nu mai exista. Tot ce a ramas e pavajul si un monument care sa aminteasca de ceea ce-a fost candva. Mi-ar fi placut, de asemenea, sa vad ghilotina, dar nu mai exista nici ea, iar Concorde nu mi-a prea placut, in ciuda monumentelor atent lucrate. Degeaba, in viziuea mea, auriul pe statui, porti, monumente, cladiri, e kitschios.

Frumos Parisul, poate cel mai frumos oras din lume. Mergand intr-o plimbare pe strazi, nici nu stii incotro sa-ti indrepti privirea. Arhitectura este extraordinara. Dar oamenii care il populeaza il fac sa para un oras rece, in care localnicii ii dispretuiesc pe straini, iar turistii il aglomereaza in exces, dand o impresie generala de nepasare si superficialitate. Din centrul George Pompidou, snobismul este cel mai bine reflectat. Arta moderna fara nici un concept, mazgaleli fara sens sub pretextul genialitatii neintelese. Niste mizerii care sunt o jignire la adresa cuvantului arta si care nu-s cu nimic mai artistice decat un rahat in mijlocul strazii.

Imi pare rau ca nu am pozat o cafenea frantuzeasca. Mesele lor inghesuite si scaunele unul langa altul nu-ti lasa pic de intimitate. Pentru ei pare ceva agreabil, dar mie mi-a displacut profund. Mi s-a facut dor de cafenelele din Bucuresti, unde puteam duce o conversatie fara sa auda tot localul ce vorbesc. Speram ca sentimentul de lipsa de intimitate si inghesuiala sa-mi dispara pe terasa de la Deux Magots, unde obisnuiau sa mearga Sartre si Simone de Beauvoire, dar nici vorba. M-am simtit la fel de stinghera intr-un oras pe care in mod clar nu-l inteleg.

In ultma zi ne-am incumetat sa urcam, in sfarsit, in Turnul Eiffel si pot spune ca a meritat efortul si rabdarea pusa la incercare de niste spanioli cu odraslele lor, care ma tot impingeau agasant sau ma loveau involuntar. Privelistea e incantatoare.

la plecare incercam sa inteleg de ce un oras atat de frumos nu ma mai entuziasmeaza, dupa abia o saptamana petrecuta in el. Un copilas mi-a oferit raspunsul pe tava. Cuvintele sunt de prisos.

Cu toate astea, francezii au facut ceva ce ai nosti n-au reusit. Le-au dat celor fara adapost o ocupatie, in afara momentelor de cersit sau ciordeala: le-au organizat asta:

Nu pot spune ca nu mi-a parut rau ca plec inapoi in tara, dar in acelasi timp gandul ca ma voi intoarce acasa ma inveselea ca niciodata. Pentru prima oara ma intorceam in Romania cu bucurie si sentimentul nu palea odata ajunsa acolo. Imi era dor de oamenii grabiti care te lasa si pe tine sa urci in metrou, de conductorii care nu inchid usile peste tine in timp ce urci, de oameni care stiu sa zambeasca sincer si sa poarte o conversatie banala relaxata, fara a parea ca strang un bat adanc infipt in fund, de o paine care nu-mi face rani in gura si mancare normala, fara fitze. Cred, totusi, ca Parisul, oricat de frumos si stilat ar fi, este prea fitzos pentru mine, prea arogant si prea fals.Frumusetea e numai exterioara, dar e o frumusete rece si goala pe dinauntru. Un loc frumos de vacanta, dar obositor, deloc romantic sau boem dar ceva ce trebuie vazut.

Am ajuns acasa plina de suveniruri, cosmetice, haine si niste amintiri memorabile. In concluzie, nu am nici un regret, a fost o experienta putin spus interesanta. Dar a fost, ca Parisul in sine, un paradox. Am iubit Parisul si nu l-am putut suferi, in acelasi timp. Dar nu pot afirma ca nu am trait intens aceasta vacanta . Sa fii acolo a fost un vis devenit realitate, dar nu a fost deloc asa cum ma asteptam.

P.S. Parisul nu e oras sa-ti faci luna de miere in el. Alegeti altceva . Ceva mai… romantic… si mai putin obositor.

]]> http://camiachim.com/blog/2011/09/from-paris-with-love/feed/ 14 http://camiachim.com/blog/2011/08/din-nou-acasa/ http://camiachim.com/blog/2011/08/din-nou-acasa/#comments Fri, 26 Aug 2011 15:09:37 +0000 Cami http://camiachim.com/blog/?p=4039 M-am intors acasa, dupa o serie de calatorii prin tara si prin strainatati, incarcata cu poze, suveniruri, bagaje si… un proaspat nou membru al familiei. Am adus pisicuta acasa, dar, ca si calatoria, traiul cu animalutul s-a dovedit a fi total diferit de cum ma asteptam eu sa fie. Animalutul s-a obisnuit greu cu noua casa, nu isi recunostea litiera, nu stia unde e mancarea si cireasa de pe tort: a intrat in calduri dupa nici o zi de coabitare. Asa ca m-am simtit ca o mamica de bebelus nou-nascut, care nu pridideste sa curete, sa alerge, sa trebaluiasca dupa micuta fiinta pe care cu mari eforturi reuseste sa o inteleaga.

Intr-un final, dupa mari eforturi, un drum prin canicula la veterinar pentru sterilizare, in timp ce tot cartierul stia ce animal mi-am luat si tot orasul era “incantat” de mieunaturile “dulci” ale pisicutei, dupa mult calm si perseverenta, am inceput sa inteleg cat de cat ce-i trebuie, a inceput si ea sa se mai potoleasca din mieunat si mai ales, si-a gasit litiera. Ba mai mult, a mai si mancat. Inca putin si voi putea afirma ca putem convietui in armonie.

Revenind la calatorie, primul drum l-am facut la Sighisoara, unde nu mai calcasem de prea mult timp. Desi trezirea pentru mers la gara a fost incredibil de brutala (4:30 a.m.), cetatea cea linistita a fost exact ceea ce-mi lipsea dupa toata oboseala acumulata: relaxare. Intr-adevar, este un loc excelent pentru cine vrea sa se odihneasca.

Biserica din deal (de fapt, mai mult cimitirul de langa) sunt chiar frumoase, cetatea are un look unitar, spre deosebire de orasele romanesti care, in general, ca aspect, sunt o mare varza, iar la cafeneaua “House on the Rock” se mananca o mancare foarte foarte buna (nu inteleg de ce nu apare recomandata mai nicaieri). Totul e “home-made”, iar prajiturile in mod special sunt dementiale.

Totul bine si frumos, pana cand mi-am amintit ca am plecat de acasa fara biletele la festivalul Armania. Se pare ca, in haosul si graba efectuarii bagajului, am omis acel “mic” detaliu. Noroc cu persoana “insarcinata” cu udatul florilor pe perioada concediului, care a facut un gest caritabil si a trimis biletele direct la Sibiu, pentru a salva doi roackeri aiuriti. De mentionat: plecasem la Sighisoara cu intentia de a ajunge apoi la Sibiu, fara oprire in Bucuresti.

La Sibiu am fost convinsa ca-mi voi continua seria de zile relaxante inceputa la Sighisoara. Gresit! Dupa ce dragul meu prieten s-a laudat la pension cu cat de matinali suntem noi la micul dejun, m-am trezit zilnic cu o dispozitie “de zile mari”. Evident, rockereala se termina dupa miezul noptii, asa ca dimineata eram plina de “voie buna” si cu mult chef de distractie. NOT. Motiv pentru care dupa-amiaza trageam la siesta si ajungeam in Piata Mare mahmura de somn si dupa inceperea concertelor.

Sunt sigura ca asta se reflecta si-n pozele pe care le-am prestat in acel minunat oras.

Deci da, imi plac la nebunie animalele, iar cand sunt cu fundul in sus agreez mai degraba necuvantatoarele . Cu toate astea, am vizitat o droaie de muzee in Sibiu, datorita facilitatii oferite de abonamentul Artmania. Am fost inclusiv la muzeul satului, unde n-am avut nici un chef de pozat, pentru ca m-au enervat taranii de la “carciuma din batrani”.

Cu ocazia acestei vizite in fosta capitala europeana, mi-am si schimbat destul de mult parerea despre acest oras. Asa ca rectific, Sibiul nu mi se mai pare un oras super civilizat pentru Romania, cu oameni mai occidentali. Centrul Sibiului este asa, datorita faptului ca a fost si este ingrijit de un primar pus pe treaba, dar poate si pentru ca este in mare parte populat de strainii care se cazeaza in hotelurile si pensiunile de acolo. Localnicii m-au uimit de aceasta data cu apucaturile si manierele lor specifice mediului rural. Nu lipsea decat o oaie in autobuz ca sa ma simt ca-n India.

Dar si parerea despre occidentali urma sa mi-o schimb radical in urmatorul capitol al concediului – la Paris. Despre asta, insa, intr-o postare viitoare, pentru ca n-am apucat sa descarc inca pozele . Va las cu Tarja si vocea ei extraordinara. (clip de la Artmania 2011)

Da, ati citit bine. Pisica! Dupa lungi tratamente de imunizare, odata cu noua casa va aparea in viata mea si animalutul mult dorit de atatia ani. Am sa-i spun Missy, are o luna fara o saptamana, e british shorthair blue si abia a deschis ochisorii. Deocamdata se afla in grija mamicii ei de la crescatoria lui Candice Dragota si o voi putea lua acasa (in noua casa) peste 3 luni, cand va fi suficient de maricica si va fi vaccinata corespunzator.

Poate unii dintre voi sunteti curiosi de ce am ales rasa asta si de ce m-am dus direct la o crescatorie autorizata, cand puteam sa iau o pisica de aceeasi rasa la jumatate de pret. Ei bine, cu alegerea rasei e destul de simplu. Intr-o zi frumoasa de vara, cand ma plimbam cu iubitul de mana prin Parcul Tineretului, am zarit (de fapt, mai bine zis, Catalin a zarit, pentru ca spiritul meu de observatie, pe strada, e nul) in curtea unei vile, o pisica gri atat de pufoasa ca o jucarie de plus, de un gri superb. M-am indragostit pe loc :X. Am decis sa-mi iau NEAPARAT o pisica exact ca aia. M-am interesat ce rasa era… british shorthair .

In ceea ce priveste optiunea crescatoriei, ar trebui intai si intai sa mentionez ca eu nu sprijin sub nici o forma exploatarea animalelor sau traficul cu animale. Ok, nu sunt vegetariana, dar nu sunt nici de acord cu chinuitul animalului, fie el pisica, porc, cal, musca sau anaconda. Din punctul meu de vedere, si un animal merita acelasi respect ca orice alta fiinta, inclusiv umana. Si atunci, cand aud de animale multiplicate pe banda rulanta, chinuite in conditii uneori insalubre, transportate in toata lumea, tinute in custi sau expuse prin pet shopuri, in spatii inguste unde abia au loc sa se intinda… fara suparare, dar mi se pare ingrozitor.

In plus, animalele respective nu mai sunt de multa vreme rase pure. Initial, probabil ca s-a pornit de la un exemplar de rasa pura, dar care a fost ulterior incrucisat cu “cine o fi”, pentru a produce cat mai multi pui si a castiga cati mai multi bani de pe urma lor. Astfel, in acest “business” nu se tine cont de bolile care ar putea fi transmise pe cale genetica puilor sau de compatibilitatile de grupe sanguine. Rezulta exemplare dragute care par a fi de rasa, dar in 80% din cazuri sunt bolnave si mor repede. De ce as incuraja asa ceva? Pentru 200 de euro in plus? Vietile nu pot fi cuantificate in sume de bani si nu voi fi niciodata de acord cu asemenea “concesii”. Decat sa alimentez astfel de afaceri odioase, as prefera oricand sa salvez o pisicuta amarata de rasa “europeana” tomberonista, care are nevoie de un stapan, hrana si grija.

Si animalele au drepturi, iar crescatoriile autorizate chiar le respecta. Animalele sunt ingrijite, vaccinate, iubite, respectate, intr-un mediu cald si afectuos, avand la dispozitie mijloacele si spatiul de care au nevoie pentru a fi fericite si sanatoase. Da, este greu de intrat in posesia unui pui cu pedigree, in special la noi in tara, pentru ca exista putine crescatorii autorizate si crerea e mare. Exista liste de asteptare pe care poti sta si un an de zile sau mai mult, pentru ca animalele nu sunt imperecheata la scara industriala, ci la intervale suficient de mari de timp pentru ca animalele sa duca un trai normal si fericit. Dar ai satisfactia ca puiul pe care il iei acasa este sanatos, sociabil, civilizat, nu-ti va devasta casa si nu-ti va baga in spital musafirii.

Revenind la subiectul postarii, Missy e cat o palma, nici culoarea ochilor nu i s-a format inca, nici blana cea gri-albastrui nu i-a aparut. In poza de mai jos se poate observa cat este de “mare” e in comparatie cu ghiveciul de flori de langa cosulet. E un ghem de puf cu niste gherute minuscule si fara dinti in gura. Dar e absolut adorabila. Abia astept sa o iau acasa. Ma simt ca o proaspata mamica.

(Click pe poze).