Da, ati citit bine. Pisica! Dupa lungi tratamente de imunizare, odata cu noua casa va aparea in viata mea si animalutul mult dorit de atatia ani. Am sa-i spun Missy, are o luna fara o saptamana, e british shorthair blue si abia a deschis ochisorii. Deocamdata se afla in grija mamicii ei de la crescatoria lui Candice Dragota si o voi putea lua acasa (in noua casa) peste 3 luni, cand va fi suficient de maricica si va fi vaccinata corespunzator.

Poate unii dintre voi sunteti curiosi de ce am ales rasa asta si de ce m-am dus direct la o crescatorie autorizata, cand puteam sa iau o pisica de aceeasi rasa la jumatate de pret. Ei bine, cu alegerea rasei e destul de simplu. Intr-o zi frumoasa de vara, cand ma plimbam cu iubitul de mana prin Parcul Tineretului, am zarit (de fapt, mai bine zis, Catalin a zarit, pentru ca spiritul meu de observatie, pe strada, e nul) in curtea unei vile, o pisica gri atat de pufoasa ca o jucarie de plus, de un gri superb. M-am indragostit pe loc :X. Am decis sa-mi iau NEAPARAT o pisica exact ca aia. M-am interesat ce rasa era… british shorthair .

In ceea ce priveste optiunea crescatoriei, ar trebui intai si intai sa mentionez ca eu nu sprijin sub nici o forma exploatarea animalelor sau traficul cu animale. Ok, nu sunt vegetariana, dar nu sunt nici de acord cu chinuitul animalului, fie el pisica, porc, cal, musca sau anaconda. Din punctul meu de vedere, si un animal merita acelasi respect ca orice alta fiinta, inclusiv umana. Si atunci, cand aud de animale multiplicate pe banda rulanta, chinuite in conditii uneori insalubre, transportate in toata lumea, tinute in custi sau expuse prin pet shopuri, in spatii inguste unde abia au loc sa se intinda… fara suparare, dar mi se pare ingrozitor.

In plus, animalele respective nu mai sunt de multa vreme rase pure. Initial, probabil ca s-a pornit de la un exemplar de rasa pura, dar care a fost ulterior incrucisat cu “cine o fi”, pentru a produce cat mai multi pui si a castiga cati mai multi bani de pe urma lor. Astfel, in acest “business” nu se tine cont de bolile care ar putea fi transmise pe cale genetica puilor sau de compatibilitatile de grupe sanguine. Rezulta exemplare dragute care par a fi de rasa, dar in 80% din cazuri sunt bolnave si mor repede. De ce as incuraja asa ceva? Pentru 200 de euro in plus? Vietile nu pot fi cuantificate in sume de bani si nu voi fi niciodata de acord cu asemenea “concesii”. Decat sa alimentez astfel de afaceri odioase, as prefera oricand sa salvez o pisicuta amarata de rasa “europeana” tomberonista, care are nevoie de un stapan, hrana si grija.

Si animalele au drepturi, iar crescatoriile autorizate chiar le respecta. Animalele sunt ingrijite, vaccinate, iubite, respectate, intr-un mediu cald si afectuos, avand la dispozitie mijloacele si spatiul de care au nevoie pentru a fi fericite si sanatoase. Da, este greu de intrat in posesia unui pui cu pedigree, in special la noi in tara, pentru ca exista putine crescatorii autorizate si crerea e mare. Exista liste de asteptare pe care poti sta si un an de zile sau mai mult, pentru ca animalele nu sunt imperecheata la scara industriala, ci la intervale suficient de mari de timp pentru ca animalele sa duca un trai normal si fericit. Dar ai satisfactia ca puiul pe care il iei acasa este sanatos, sociabil, civilizat, nu-ti va devasta casa si nu-ti va baga in spital musafirii.

Revenind la subiectul postarii, Missy e cat o palma, nici culoarea ochilor nu i s-a format inca, nici blana cea gri-albastrui nu i-a aparut. In poza de mai jos se poate observa cat este de “mare” e in comparatie cu ghiveciul de flori de langa cosulet. E un ghem de puf cu niste gherute minuscule si fara dinti in gura. Dar e absolut adorabila. Abia astept sa o iau acasa. Ma simt ca o proaspata mamica.

(Click pe poze).

Oameni buni, contrar aparentelor, nu m-am lasat de fotografie. Cu toate astea, trebuie sa recunosc ca anul acesta a inceput in forta, iar cand spun forta, nu ma refer la a mea. In mod sigur, se anunta un an dificil, plin si solicitant. Dupa o iarna care parca ne-a acaparat definitiv (pentru ca nu mai parea sa aiba vreo intentie sa treaca), a urmat calvarul cautarii apartamentului (despre care voi vorbi mai amanuntit cand ma voi stabili in el si voi avea, in sfarsit, un bine-meritat ragaz sa respir; nu cereti inca detalii). Din pacate, in acest context nefavorabil, pozele au cazut si ele, temporar, in dizgratie, dar situatia se remediaza usor usor… Iata ca am reusit sa car 70-200-le dupa mine in parc intr-un weekend si m-am bucurat din plin de plimbare. (Click pe poza)

Odata cu jonglatul prioritatilor si nevoia de acceptare a reierarhizarii, mi-a picat in mana si o carte despre filosofia taoista (da, culmea!, am reusit sa mai si citesc cat de cat in toata nebunia asta ). Nu am sa vorbesc despre toate aspectele abordate in carte, desi fiecare e cat se poate de interesant, ci am sa ma opresc asupra unui punct anume – taoismul e adeptul “mersului unde te duce valul”, nu al luptei incrancenate pentru ce vrei mortis sa obtii. Pe mine personal m-a pus un pic pe ganduri. Capricorn tenace si perseverent cum sunt, am fost adepta dictonului: daca vrei poti! Si totusi, viata m-a invatat, intre timp, ca lucrurile nu merg chiar asa.

Uneori, daca circumstantele sunt favorabile si daca oportunitatea se iveste, daca vrei, atunci intr-adevar, poti. Dar mai degraba poti atunci cand nu prea te mai astepti, adica atunci cand mental te-ai cam detasat de rezultatul urmarit. Cu toate astea, daca circumstantele, karma, cum vreti sa-i spuneti sau momentul nu e cel potrivit, poti sa vrei pana nu mai poti, pentru ca si daca vei obtine, vei renunta singur. De voie, de nevoie, am cam ajuns singura la concluzia ca nu poti sa te lupti cu “soarta”. Am ajuns, de asemenea, si la concluzia ca nu exista alta soarta decat cea pe care ti-o faci. Ceea ce poti face e sa iti construiesti singur sansa, sa fii deschis si receptiv pentru a putea valorifica la maximum oportunitatile care iti ies in cale, sa ai discernamantul necesar pentru a distinge intre oportunitatile reale si capcanele care ascund “ghinioane”, dar nu luptand, ci aplicand… calea Tao. Desigur, ea presupune si un echilibru interior care poate fi obtinut numai prin renuntarea la atasamente.

Altfel spus, iti doresti ceva? Renunta. Poate o sa va puneti si voi intrebarea pe care mi-am pus-o eu la primul contact cu Tao. “Cum sa ma las asa in voia valului!?” “Cum sa plutesc eu, om rational si matur, asa, in deriva?” Gresit, a merge cu “valul” nu este sinonim cu a pluti in deriva. “Ce fac daca ma va duce unde nu vreau?” Pai, asta nu “valul” il controleaza, ci mintea noastra si karma cu care defilam. Poate suna inspaimanator, dar destinul ne este in totalitate in propriile manute. Nu putem controla unde ne nastem, dar in mod sigur putem controla ce facem din acel moment incolo. Nu atasandu-ne (mai pe sleau, cramponandu-ne) de anumite solutii pe care le stabilim drept ideale. Indarjirea asta nu face decat sa ne indeparteze de ceea ce ne dorim. Si da, cel mai dificil lucru din lume este sa te detasezi de ceea ce-ti doresti foarte mult. Dar daca te impotrivesti “valului”, te poti ineca sau, in cel mai bun caz, epuiza.

Cu ocazia asta imi dau seama si cat de evoluate sunt filosofiile orientale in comparatie cu cele occidentale. Noi nici macar nu cunoastem intelesul real al conceptului de detasare .

E interesant felul in care fiecare persoana percepe fotografia. Pentru aproximativ toata lumea (si chiar nu cred ca exista multe exceptii), fotografia este incercarea de a retine o clipa, de a opri timpul si a-l conserva pentru mai tarziu. Sunt sigura ca multe persoane fac fotografii pentru a nu lasa momentul sa se piarda, iar intr-o masura destul de mare si eu impartasesc aceasta idee. De foarte multe ori, cand ma aflu in vacanta, fac poze “de vacanta” pentru a conserva undeva, intr-un album personal, amintirile respective din locuri pe care poate nu le voi mai revedea niciodata sau pe care, desi le voi revedea, asa cum puncta foarte bine si Rontziki, nu le voi mai putea revedea in acelasi mod, pentru ca ceva din cadru intotdeauna se schimba.

In plus, memoria este limitata intr-o societate a vitezei in care suntem fortati sa inmagazinam zeci si sute de lucruri, zi de zi. Unde mai incap si amintirile noastre? Dupa parerea mea, si teama de a pierde acele amintiri ne determina sa apasam declansatorul. Suntem perfect constienti ca acea clipa moare si trebuie sa profitam de ea. Adevarul e ca am uneori momente cand imi doresc sa retraiesc in minte capitole din trecutul mai mult sau mai putin indepartat, iar atunci ma intorc la albumul corespunzator amintirii cu pricina si ma bucur de  trairile pe care mi le inspira fiecare poza, bucuroasa ca le pot viziona. Reactia este cam in unanimitate aceeasi: zambesc.

Pe de alta parte, eu fotografiez si din alt motiv, nu doar pentru conservare. Ca fotograf (desi momentan doar amator), stiu ca o fotografie este cu adevarat frumoasa cand trezeste unui om anumite stari puternice (asa cum le simtim cand ne aflam efectiv “acolo”), cand nu este doar o imortalizare a momentului. Nu stiu daca ati constatat, dar de multe ori observati un moment superb din natura sau infatisand anumite persoane, obiecte sau locuri, dar dupa ce descarcati poza in calculator sau developati filmul, constatati cu tristete ca poza nu este chiar conforma cu realitatea ai caror martori ati fost; pur si simplu, ea nu se ridica la inaltime. Ba din contra, ori e prea arsa, intunecata, miscata, fara profunzime, cu prea multa profunzime, ori nu surprinde acel “CEVA” care v-a determinat sa va doriti sa conservati acea poza. Ce mai, nu arata la fel, nu ati reusit sa o redati intocmai asa cum ati vazut-o.

Ei bine aici intervine fotograful, artistul, cu talentul lui. A reusit sa redai un moment (pe film sau digital, nu conteaza), este o arta care in 99% din cazuri nu presupune doar apasarea butonului, cu o atenta analiza si tehnica aferenta. Ceea ce vreau eu sa fac atunci cand fac poza este, nu doar sa pastrez momentul, ci sa impartasesc si altora ceea ce am simtit atunci, in acel anume moment. O mare fotografa, Diane Arbus spunea: “I really believe there are things nobody would see if I didn’t photograph them”.

Toata lumea poate poza un copac, dar numai cativa il poate poza intr-un anume fel, pentru a te determina pe tine, ca privitor, sa vezi exact ceea ce a vazut el. Asa ca, inainte sa apas, intotdeauna ma intreb: “ce vad eu de fapt si ce il face pe acel ceva sa il simt atat de special, si cum sa fac aceasta poza pentru a transmite acel ceva care ma face sa imi doresc sa conserv poza?” Iar cand am reusit sa redau acest lucru, abia atunci simt ca misiunea in care m-am implicat a avut succes.

Deci, in concluzie, in viziunea mea se mai adauga un “ceva” la nevoia de a pastra momentul. Vreau sa il pastrez asa cum il simt si vreau sa va arat si voua celor care nu ati fost martorii acelui moment, cat de minunat a fost si mai ales de ce a fost minunat.

Am imbatranit. E oficial, sunt o baba cu acte in regula. Nu numai ca ma dor incheieturile cand e frig de la inceputul de artroza pentru care trebuie sa-i multumesc gimnasticii, dar mai nou nu prea mai suport temperaturile de iarna. Nu, sa nu credeti ca am ceva cu anotimpul in sine. Peisajul alb este absolut superb si e poate singurul lucru care ma motiveaza sa zambesc dimineata cand trec cu tramvaiul pe langa parc, in drum spre munca. Cu toate astea, trebuie sa recunosc ca de cativa ani incoace, cu exceptia primei ninsori de care ma bucur ca atunci cand aveam 10 ani, si cu exceptia ninsorilor de Craciun de care nu mai tin minte cand am avut parte ultima oara, iarna arata frumos in felicitari, calendare, de la geam, in filme si in desene animate.

Pur estetic vorbind, arata frumos si cand esti afara, numai ca gerul cumplit uneori insotit de viscol care iti taie fata si urechile, mocirla in care te afunzi cu juma’ de cizma la fiecare pas, cand temperaturile nu scad sub 0 grade, si noroiul pe care trebuie sa-l cureti zilnic de pe incaltari nu ma incanta deloc. Daca mai punem la socoteala si ghetusul, treptele de marmura inghetate pe care risc oricand sa-mi rup gatul si numarul mult prea mare de haine pe care le car zilnic pe mine dupa politica foilor de ceapa, ce sa mai zic? Nu mai imi place iarna… decat de la fereastra, prin filme si in poze. Si fiindca tot veni vorba de poze, m-am incumetat weekendul trecut sa ies la -11 grade la plimbare prin cartier . Rezultatul, mai jos. Click pe ele.

Weekendul asta am facut o mica escapada la munte (pozele le gasiti mai jos). Imi era atat de dor sa urc, sa fac trasee, sa merg pe unde nu vezi picior de om, decat natura salbatica si intreaga lume undeva jos, departe, ca niste puricei microscopici. Da, sunt constienta ca inima nu prea ma mai tine asa ca inainte (am mostenit-o pe bunica mea cardiaca si fac tahicardie si dupa 10 metri de urcat), dar nu vreau sa renunt la acea frumusete incredibila pe care o gasesti numai sus pe munte.

Stiu ca mi-am cam facut o reputatie de pantofareasa in ultimii ani, pentru ca urcam mai mult cu telegondola sau alte dracii decat cu piciorusele din dotare. Totusi, nu am fost intotdeauna asa. A trecut mult timp de cand am facut ultimul traseu, astfel ca as fi fost tentata sa spun ca eu n-am fost si eu n-am vazut si n-am facut ce triiiist, vreau si eu!!! Daaar, daca stau sa ma gandesc bine, as minti cu nerusinare. Am facut destul de multe trasee, am vazut multe locuri superbe, desi sunt mult mai multe pe care nu le-am vazut si pe care mi-as dori foarte mult sa reusesc sa le vad (cascade, Muntii Retezat, lacuri glaciare, etc) si pe altele sa le revad (Parangul). Ah, sunt nostalgica!

Si daca tot m-a apucat iubirea nemarginita pentru munte, am sa lansez cu aceasta ocazie si o leapsa (pentru ca nu am gasit nicaieri una asemanatoare pe care sa o pot prelua). Descrieti locurile pe unde ati fost la munte, dar nu cu telecabina sau alt mijloc de transport pentru pantofari, ci unde chiar ati urcat voi cu piciorusele voastre. :p

Iata pe unde am fost eu:

- Sinaia – cota 1400 – Valea cu Brazi – Vf. cu Dor;

- Predeal – Cabana Trei Brazi – Poiana Secuilor;

- Predeal – Clabucet – Cabana Susai;

- Busteni – Valea Cerbului – Cabana Gura Diham – Saua Baiului – Cabana Diham;

- Cabana Diham – Saua Baiului – Valea Iadului – Valea Leucii – Predeal;

- Complex Turistic Parang – Vf. Parangul Mic – Vf. Carja – Vf. Stoinita – Vf. Gemanarea – Vf. Parangul Mare;

- Complex Turistic Parang – Lacul Mija;

- Cabana Ranca – Muntele Papusa – Vf. Mohorul – Piatra Taiata – Lacul Calcescu.

E posibil sa mai fi fost si altele, dar nu mi le mai amintesc.