Mi s-a dus, în sfârșit și sesiunea dar, deși probabil mi-am promovat examenele, am ramas cu destule restante la capitolul blog. Aveam de gand de multa vreme să dau curs unei lepșe de la Rontziki, dar iată că n-am apucat până acum. Nu-i nimic, n-au intrat zilele în sac, așa că iată despre ce e vorba: o scrisoare adresată mie, cea care voi fi peste muuuulți ani, la bătrânețe. Mi s-a părut foarte interesantă ideea de a comunica ceva chiar mie, dar nu cea de acum (ar fi fost prea simplu), ci eu bătrânica, după cine știe câte alte experiențe de viață. În primul rând, greu de conceput cum voi fi peste atât de mulți ani. Ar trebui întâi să pot vizualiza viitorul. Iar în al doilea rând, ce aș putea să spun unei “eu” mult mai experimentate?

Dragă Cami,

Sper că ai rămas la fel de tânără în spirit și sper ca te bucuri, în continuare de viață prin toate micile prostioare care-ți făceau cândva zilele mai frumoase, chiar și cand erau ale naibii de urâte. Și mai sper că ți-ai păstrat tabieturile de îngrijire și cosmetizare, chiar și cele mai dubioase și arăți tot ca la 20 de ani . Probabil ai, în continuare, o adevărată ceainărie în casă, nu cred că aș putea să mi te imaginez altfel, și am o vagă bănuială că tot obsedată de ordine ai rămas.

Oare ce bijoux-uri mai ai? (am o manie să scotocesc prin cutii) Și în ce culori te îmbraci? Ce stil? Ce fel de farduri ai? (Cât ți-aș mai umbla prin toate trusele)

Îmi imaginez că nu se pune problema să-ți fi schimbat personalitatea “colorată”. Și sper că încă mai citești cu la fel de multă plăcere ca și acum. Mă întreb ce cărți îți place să citești acum? Și mai recitești vreuna din cele vechi? Ce ți-a plăcut în mod special? Vreo recomandare?

De asemenea, nu pot să nu mă întreb dacă mai ai blogul… Bănuiesc că da, pentru ca nu-mi imaginez de ce l-ai abandona, cu atât mai mult acum că ai, probabil, lucruri mai relevante de comunicat și mult mai mult timp la dispoziție. Practic, timpul și inspirația sunt elementele decisive.

Sunt curioasa daca mai ai pisici și dacă îți mai trăiesc bonsaii. Oare ai reușit să-i modelezi așa cum visai? Ceva îmi spune că da, pentru că nu te văd pe tine renunțând la “grădinărit”. Și tare aș vrea să aud de la tine că încă mai faci poze, că nu ai abandonat fotografia. Nu cred că-mi pot concepe viața fără o componentă artistică. Ai mai făcut ceva în sensul ăsta? De fapt, mi-ar plăcea chiar să-mi arăți.

Ar fi tare multe lucruri de care aș fi curioasă… dacă mai ai anumite lucruri, anumite pasiuni, dacă ai dezvoltat altele noi, ce-ți mai place să faci, pe unde ai călătorit? Ce-ai mai făcut în viață. Te-ai măritat? Cum ți-ai clădit cariera? Ce carieră, până la urmă? Pe ce drum ai mers? Sau ce drumuri? Ce fel de oameni ai cunoscut? Cum au fost ei? Ce părți din tine au reflectat? Dar cel mai mult cred că aș vrea să știu … ce lecții de înțelepciune ai mai învățat?

Practic, observ că tot ce fac e să te întreb diverse lucruri. Probabil pentru că-mi imaginez că, fiind tot eu, tu știi deja tot ce ține de mine, nu-i așa? Deci povestește-mi despre tine… cum te simți acum, după atâția zeci de ani de viață? Cum se vede lumea din celălalt capăt al vieții? Și cum ești tu?

Mi-ar plăcea să mi te imagienz ca o bătrânica senină, nu ca acele persoane înrăite și pline de frustrări sau ură, un om care și-a trăit viața din plin și fără regrete, care a știut să arate compasiune față de cei din jur, indiferent de felul în care s-au comportat ei, care are ce povesti și care e mulțumită de sine. Ai reușit oare să devii ceea ce ți-ai dorit să devii? Eu sper că da și nici nu concep altfel. Până la urmă, n-ar trebui să mă îndoiesc, pentru ca devenim exact așa cum ne vizualizam. Mie așa îmi place să cred că ești acum și așa sper că vei rămâne mereu.

Ai grijă de tine, ia-ți medicamentele, că sigur te-ai rablagit pe ici pe colo, și nu uita niciodată să zâmbești.

Cu drag,

Cami.

Și o spun cu mare bucurie, pentru ca anul 2011 a fost, pentru mine, un an cumplit de greu, cum nu am mai avut niciodată, de care abia aștept sa scap, să trag o linie imaginară și să întâmpin un 2012 mai liniștit (sper).

Acum un an, scriam că nu cred în dorințele de sfârșit de an, motiv pentru care nu vreau sa-mi fixez niște dorințe/ obiective pe care să mă simt apoi obligată să le îndeplinesc. Viața e mult prea imprevizibilă pentru a-mi lua angajamente pe un termen atât de lung. Mă pot trezi după câteva luni că ceea ce îmi propusesem nu mă mai intereseaza, planând asupra mea totuși obligația pe care mi-am asumat-o, scrisă negru pe alb, pe care nu o pot nega și nu o mai pot șterge. Ca un capricorn serios ce sunt, nu pot suporta ideea că m-am angajat să fac ceva și ma “trag pe cur”. Daca am spus ca fac, fac. Așa că, dacă nu am certitudinea că pot/vreau să fac, prefer să nu spun nimic.

Ceea ce totuși ma aventurez să-mi propun acum, la un pas de “noul început”, este să fiu mai darnică față de mine. După un an de sacrificiu, în care m-am subordonat cu totul atingerii obiectivelor mult visate, platind un preț uriaș, a venit timpul să ma întorc la mine, să-mi amintesc de ceea ce sunt, ceea ce-mi plac să fac și să mă bucur cu adevarat de viață. Să citesc, așa cum o făceam înainte, să scriu mai des pe blog, să fac poze, să ies în oraș, să văd spectacole și concerte, să călătoresc, să ma bucur de compania prietenilor și în mod special, a mea.

Anul 2011 a fost un an extraordinar ca realizări: mi-am luat casa, m-am vindecat de alergie, mi-am luat pisică – lucruri pe care mi le doream enorm de mult, de foarte mult timp. Dar am muncit pentru ele extraordinar de mult, peste orice limită a epuizării fizice și psihice. Mi-am depășit toate limitele și am obosit până la pragul de jos al extenuării. Acum îmi doresc doar liniște și concediu, să visez la lucrurile frumoase de care mă voi putea bucura, în sfârșit, după aproape un an de stand-by, în care nu am citit mai nimic, decât reviste de design interior și cărți pentru “școală”, în care nu am mai pozat mai nimic, nu am ieșit în oraș decât ocazional și mi-am cumpărat mai nimic pentru mine, că deh! casa costă.

Pe de altă parte, ca în fiecare final de an, fac un bilanț al lecțiilor pe care le-am avut de invățat din anul ce tocmai se încheie. Din acest punct de vedere, 2011 a fost foarte bogat:

• am învățat despre autocontrol;
• despre cum să-ți ții gura în bătălii pe care nu ai cum să le câștigi, indiferent ce ai spune;
• despre cum tăcere uneori face mai mult decât 100 de cuvinte;
• despre iubirea necondiționată de care este capabil un animal și din care oameni ar avea foaarte multe de învățat;
• despre sacrificiu de dragul rezultatului, atunci când știi că ceea ce câștigi e infinit mai important decât ceea ce sacrifici;
• despre meditație si cum nu ar trebui să renunț niciodată la ea;
• despre compasiune.

În concluzie, îmi iau rămas bun de la un 2012 căruia îi sunt profund recunoscătoare pentru ceea ce a adus în viața mea, dar de care am nevoie să ma despart pentru a reveni la viață.

Vă doresc un an nou liniștit și prosper, în care să fiți fericiți și iubiți!

Și să nu uitați niciodată:

Azi dimineata am aflat trista veste despre moartea lui Steve Jobs. Desi total previzibila, stirea m-a intristat incredibil de mult. As putea spune ca e singura persoana pe care nu am cunoscut-o personal niciodata, dar a carui moarte m-a impresionat in vreun fel. Nu obisnuiesc sa fiu atinsa de stiri despre decesul unor personalitati cu care nu am avut niciodata vreun contact, dar in cazul lui Steve nici macar nu a fost nevoie de vreun contact personal pentru a-mi ajunge la suflet. Nu doar prin ceea ce ar fi spus intr-un anume moment, cat prin ceea ce a creat si a adus in viata mea.

Cand eram copil am vazut, la un moment dat, un film in care o tipa statea pe canapea cu un laptop in brate si scria de zor. Mi-a placut atat de mult imaginea respectiva, acel “mar” luminos, textura, designul, totul! incat mi-am facut un scop in viata din a avea un astfel de laptop, cu “mar” pe el. Era un Apple, evident, si nici macar nu mi-am putut imagina la vremea respectiva ce rol important urmau sa aiba acele “mere” in viata mea.

La vreo 15 ani dupa momentul “filmului”, mi-am cumparat primul laptop Apple. Era un MacBook Pro complet argintiu (varianta veche) si a fost dragoste la prima vedere. I-am pus si un nume – Tasha. Desi avea un pret exorbitant la vremea respectiva, nici macar nu mi-a pasat cat anume costa. Am intrat in magazinul iStyle, am aruncat o privire la placuta cu pret, am dat o fuga la banca si m-am intors acasa cu “minunatia” in punga. Chiar si vanzatorii de la iStyle au fost uimiti de rapiditatea tranzactiei. Si cat de fericita am fost eu cu Tasha!

Eram prima dintre toate cunostintele mele care avea Mac. Cei din jur cam ridicau o spranceana cand aflau ce posed. Nu prea isi justificau ei achizitia sau considerau ca Microsofturile sunt mai bune, mai performante, mai complexe… Aiurea, dupa maxim 5 ani, au devenit cu totii posesori de Mac si nici nu mai concep macar sa revina la un produs Microsoft. De ce? Pentru ca Mac-urile sunt frumoase, au un design inconfundabil, unic, unitar, sunt usor de utilizat si, desi la prima vedere par mai “saracacioase” in optiuni, ei bine nu sunt. Practic, orice idiot ar fi in stare sa opereze pe un Mac fara sa strice nimic si fara sa se rataceasca in meniuri alambicate. Sunt fata, nu ma pricep la calculatoare, asa ca nu am sa ma lansez in discutii tehnice pe tema asta , dar de un lucru sunt sigura: pe Mac nu am avut vreo problema sa fac ceva. In plus, nu crapa. Poti lucra linistit in orice program, fara sa iti treaca macar prin cap ca aplicatia respectiva ar putea sa iti joace vreo festa. Si poti sa-ti iei adio de la virusi. Nu exista asa ceva pe Mac. Nu ai ce sa iei, nu ai ce sa patesti. Motivul pentru care eu habar n-am de nici un program anti-virus sau virusi, cum arata sau cum se manifesta unul, e pentru ca nu am avut de ce sa ma preocup de asa ceva. Mac-urile pur si simplu MERG IMPECABIL.

Evident, dupa acest prim contact direct cu lumea “merelor”, tot ce mi-am cumparat in materie de gadgeturi, incepand din acel moment, a fost din familia “merelor”. Si asa va fi pana mor, atata timp cat se comercializeaza. Ii multumesc, pe aceasta cale, omului care a creat aceste minunatii care mi-au usurat atat de mult viata si care nu m-au lasat niciodata la greu. Un asemenea om, cu o asemenea viziune, capabil de asemenea inovatii, care a inspirat atatea generatii nu va fi niciodata uitat. In orice caz, nu de catre mine.

Ii doresc o reincarnare rapida si o noua viata cel putin la fel de prospera si implinita. Daca este ceva ce cu totii avem de invatat de la Steve este sa ne pretuim viata, sa fim noi insine, sa ne trezim dimineata cu un scop, sa ne construim singuri drumul si sa lasam ceva in urma, pentru ca asta e tot ce oferim omenirii din noi. Asta si amintirea a ceea ce am fost.

Va las cu cateva citate inspirationale cu care nu doar rezonez, dar care imi sunt adevarate principii de viata.

“Here’s to the crazy ones, the misfits, the rebels, the troublemakers, the round pegs in the square holes… the ones who see things differently — they’re not fond of rules… You can quote them, disagree with them, glorify or vilify them, but the only thing you can’t do is ignore them because they change things… they push the human race forward, and while some may see them as the crazy ones, we see genius, because the ones who are crazy enough to think that they can change the world, are the ones who do.”

“Almost everything – all external expectations, all pride, all fear of embarrassment or failure–these things just fall away in the face of death, leaving only what is truly important. Remembering that you are going to die is the best way I know to avoid the trap of thinking you have something to lose. You are already naked. There is no reason not to follow your heart.”

“Your time is limited, so don’t waste it living someone else’s life. Don’t be trapped by dogma – which is living with the results of other people’s thinking. Don’t let the noise of other’s opinions drown out your own inner voice. And most important, have the courage to follow your heart and intuition. They somehow already know what you truly want to become. Everything else is secondary.”