V-ati intrebat vreodata daca defectele pe care le vedeti la altii sunt cu adevarat defecte? Sau daca ce considerati drept calitate este de fapt un defect? Ei bine nici eu nu mi-am pus problema astfel pana azi cand o prietena mi-a povestit despre un defect al cuiva care in realitate era o mare calitate, dar privita prin anumite filtre poate aparea la fel de bine ca defect.

Unii apreciaza calitati pe care altii le vad ca defecte… Altii blameaza trasaturi de caracter care sunt in esenta pozitive. De aici apar atat de multe neintelegeri, certuri, relatii distruse, prietenii aruncate la cos, etc etc. Si fiecare isi sustine partea lui, evident, fiind convins ca are dreptate. Dar cat de relativa e si dreptatea asta… cu atat mai mult cand vorbim de oameni, care sunt in esenta imperfecti si subiectivi.

Problema este ca fiecare dintre noi privim realitatea din jur dintr-o perspectiva care tine de proiectia noastra in exterior, astfel ne e imposibil sa intelegem ceva ce iese din sfera experientelor sau personalitatii noastre. Asa ca tot ce noi consideram normal proiectam in exterior ca normal, la fel cum privim imaginea noastra reflectata in oglinda, rezultand ca orice nu se incadreaza/e deformat e anormal. Dar nu, nu e anormal, ci diferit. Uneori proiectia e gresita sau nici macar. De cele mai mulre ori existenta proiectiei in sine este greseala.

De unde atribuim pana la urma stampila de defect unui ceva diferit? De ce trebuie sa fie neaparat gresit daca este altfel? La fel cum de ce trebuie sa fie corect pentru ca suntem de acord cu ea? Dispretuim ceea ce nu intelegem si ridicam in slavi doar ceea ce intelegem. Atat si nimic mai mult. A mentine o minte deschisa este absolut esential daca vrem sa recunoastem in mod real valoarea. Dar chiar si cu o minte deschisa, e al naibii de greu, pentru ca noi suntem tot noi si ne privim in aceeasi oglinda greu de ignorat.

Citind “Turnul de abanos” de John Fowles mi-am amintit de un seminar de sociologie din vremea facultatii, la care am avut o discutie foarte interesanta despre stirile de la ora 5. Le stim cu totii, le detestam cu totii si le evitam destul de multi dintre noi. Totusi stirile de la ora 5 par eterne. Dintr-un anume motiv, cineva le priveste, astfel ca au suficienta audienta incat sa supravietuiasca de atatia ani. La vremea respectiva m-as fi asteptat ca ele sa dispara in timp, pentru ca sunt absolut ingrozitoare, terifiante, socante si singura audienta pe care o au se datoreaza serialului “Tanar si nelinistit” de dinainte la care se uita multi batrani care probabil uita televizorul deschis sau adorm. Nu imi imaginam ca cineva chiar poate sa le priveasca.

Si totusi, ele nu numai ca sunt privite, dar chiar cu interes. Explicatia sta in nevoia noastra umana primordiala, cea de siguranta, viata si integritate fizica. Concret, privind acele atrocitati, ne bucuram ca suntem intregi, sanatosi, in viata si cu o familie normala la cap. Ne bucuram ca nu ne e teama sa ne cioparteasca cineva capul cu toporul in timp de dormim sau sa ne violeze copiii. Ne bucuram ca avem liniste si ne apreciem mai mult viata. Extrapoland, tragediile si calamitatile pe care le vedem/auzim la stiri au exact acelasi efect de “ce bine ca nu ni s-a intamplat noua”.

In sprijinul acestei teorii vine si Fowles: “Cu numai o luna inainte sa aiba loc intamplarea extrem de nefericita care constituie subiectul povestirii mele, am argumentat foarte ironic ceva de genul acesta unui tanar de la BBC. Cam lipsit de umor, el fusese tulburat de declaratia mea cinica, conform careia, cu cat o stire e mai groaznica, cu atat e mai linistitoare pentru cel care o primeste, intrucat evenimentul care s-a petrecut in alta parte dovedeste ca el nu s-a petrecut, nu se petrece si, prin urmare, nici nu se va petrece aici. Nu e nevoie sa mai spun ca a trebuit sa cedez si sa recunosc ca, pentru noi, cei care consideram tragedia un privilegiu al altora, modernul Pangloss dinauntrul fiecaruia din noi este o creatura extrem de marsava si complet antisociala.”

Adevarat sau fals? Spuneti sincer, care e prima reactie cand priviti la TV cum Siretul spala sate intregi, casele oamenilor si munca lor de-o viata? “Ce bine ca nu-s acolo”. “Ce bine ca sunt la adapost”. Si apoi ne e mila, empatizam, ba chiar ne fortam sa ne sensibilizam in fata suferintei acel oameni, pentru ca daca nu am face-o ar insemna ca suntem lipsiti de umanitate, fara suflet. Pastram secreta acea liniste sufleteasca pe care tragedia lor ne-o provoaca, la fel cum pastrezi ferecata o amintire de care ti-e rusine.

“Cause I need to watch things die, from a distance.
Vicariously, I live while the whole world dies.
You all need it too don’t lie.”

Click play.

Sunt atat de multi cei care vorbesc de singuratate, desi se afla intr-o relatie, incat nu pot sa ocolesc subiectul. Sunt foarte multi, indraznesc sa afirm ca majoritatea oamenilor, care se simt singuri cand nu au pe cineva special in viata lor. Propria experienta, insa nu mi-a permis sa inteleg ce presupune a fi singur (fara partener) decat destul de tarziu, intrucat nu am stat mai mult de cateva zile in aceasta postura. Totusi a venit si ziua in care am incetat a mai cauta pe cineva special pe care sa-l am alaturi. Eram singura si trebuia sa accept asta. Am fost totusi surprinsa de faptul ca nu ma simteam deloc singura, ba mai mult decat atat, ma simteam mai libera si mai fericita decat fusesem vreodata alaturi de vreun fost partener. Abia atunci realizam ca tocmai ma eliberasem de singuratatea in doi.

Si atunci m-am intrebat de unde acest paradox? Singurul raspuns pe care l-am putut gasi este ca imi era dor de mine, de un “eu” la care renuntasem pentru un “noi” incapabil sa suplineasca lipsurile. Si acum revin la problema cu care am inceput postul – de ce facem asemenea investitii proaste? De ce investim intr-un “noi” care genereaza mai multa singuratate decat simteam inainte?… Pentru ca vrem sa scapam de singuratatea pe care nu o putem tolera singuri. Si atunci ne dorim pe cineva, sperand ca el va umple golul singuratatii absolute. Dar nu o face, dealtfel nimeni nu o poate face, pentru ca nu exista leac pentru singuratate decat iubirea de sine. Si atunci dorim mai multa apropiere, incercam sa petrecem tot mai mult timp impreuna cu celalalt, de teama ca spatiul pe care il genereaza o distantare va fi imediat ocupat de acea parsiva singuratate. In schimb tentativele de fuziune se soldeaza cu conflicte si, intr-un final, ruptura. Astfel ca ne intoarcem invinsi la conditia initiala de om singur.

Sunt deseori spectatoare a materializarii problemei de mai sus. Bucuria unei noi relatii aduce unora cu sine si teama de a pierde ceea ce tocmai au castigat, astfel ca fac in asa fel incat sa mentina o apropiere constanta. Isi stabilesc program comun, vorbesc foarte des, fac in asa fel incat sa isi petreaca tot timpul impreuna. Si culmea chiar asta ii indeparteaza unul de celalalt. Sa vedem de ce… In primul rand pentru ca fiecare om are nevoie de un anumit spatiu vital al lui in care sa fie numai el cu sine si atat, pentru ca sa nu uitam ca inainte de a fi in acea relatie era numai el, cu sine, in acea singuratate cu care s-a obisnuit sa convietuiasca. Daca elimini asta, te pierzi. In al doilea rand, pentru ca activitatile desfasurate separat aduc un plus de noutate si prospetime in relatie. In plus, este aproape imposibil ca doua persoane sa isi doreasca sa faca exact aceleasi lucruri in acelasi timp mereu, cu atat mai mult cu cat au sexe diferite. Si nu in ultimul rand, pentru ca distanta este cea care ii face sa-si aminteasca de ce isi doresc sa se intoarca la celalalt, de ce l-au ales. Datorita distantei li se face dor sa fie impreuna si sunt fericiti atunci cand sunt impreuna.

A nu se subestima puterea si importanta timpului petrecut separat, pentru ca el nu separa, ci uneste.

Ce mi se pare mie foarte interesant este felul in care oamenii isi schimba comportamentul atunci cand dau de o persoana rautacioasa, rea, nesuferita, bagacioasa, invidioasa, excesiv de aroganta, intriganta, fatarnica sau conflictuala. Exemplele pot continua, nu conteaza concret defectul persoanei in cauza, ci faptul ca nu este deloc bine intentionata, iar comportamentul ei te vizeaza direct pe tine. Spuneti drept, cum reactionati in contact cu astfel de persoane? Pentru ca zilnic le observ prin jur si nu sunt deloc dragute. Unii reusesc sa se abtina, dar fierb vizibil in suc propriu, altii schimba strategia si devin foarte pupaciosi fata de ei in partea dorsala, iar altii faci o scena demna de o piesa de teatru. Prea putini isi pastreaza calmul…

Am sa va spun cum reactionam eu: ma enervam. Ma enervam uneori atat de tare incat imi ieseau pete rosii pe piele. Imi venea sa tun si sa fulger, sa izbesc vaze de pereti si sa fac un scandal monstru. Daca s-ar fi acordat premii pentru gradul de enervare de care cineva poate fi in stare, eu meritam un doctorat . Poate depinde de firea omului, cat de coleric, impulsiv sau calm sau mai stiu eu cum este de la mama natura. In mod sigur depinde si de circumstante si experientele anterioare ae fiecaruia. Sa nu va imaginati ca aveam asemenea izbucniri in public, la serviciu sau chiar si acasa. Tunetele si fulgerele de obicei aveau loc la mine in cap si atat. Uneori mai faceam un mic scandal cand situatia permitea o oarecare exteriorizare, dar eram perfect constienta ca reactiile mele nu sunt deloc in regula, ba chiar ma iritau mai tare decat situatia in sine pentru ca mi-era ciuda pe incapacitatea mea de a fi indiferenta.

Care sunt reactiile mele acum? In 1% din cazuri, fix aceleasi (da, mai am de lucru). In 99%, insa, diametral opuse. Cine, cand, si cum a resuit sa produca minunea nu as putea sa va spun; in mod sigur a fost un proces de o durata mai lunga decat as putea eu determina. Pot spune, totusi, ca a inceput odata ce am realizat ca singura persoana care are de suferit in acele situatii sunt chiar eu. Si atunci de ce as continua in acelasi ritm? Mai mult, la o analiza atenta, faptul ca anumite conjuncturi si persoane ma pot determina sa am asemenea schimbari de stari si comportamente trebuie sa-mi ridice niste semne de intrebare, la care am gasit ulterior raspuns in filosofia budista.

Conforma acesteia, dezechilibrul starilor noastre mentale se produce numai si numai datorita unei vulnerabilitati proprii deja existenta in mintea posesorului. Originea suferintei, a nervilor, a reactiilor negative in general, se afla chiar in mintea noastra. Depinde, deci, numai de noi cata importanta acordam fiecarei situatii in parte si ce grad de implicare dorim sa ii alocam. In plus, daca toti cei din jur s-ar purta mereu frumos cu noi, ne-ar oferi sprijin si afectiune (situatie utopica oricum), evolutia noastra ar stagna, deoarece nu am fi pusi niciodata in contact cu propriile noastre defecte si vulnerabilitati. Ele ies la iveala doar atunci cand ni se pune degetul pe rana. In ziua de azi e practic imposibil sa intalnesti o persoana care nu iti va intinde un mic test printr-o doza de rautate, lipsa de consideratie sau nesimtire involuntara. E in natura umana a fi imperfect. Dar acestea sunt testele la care suntem supusi pentru a ne evalua progresul. Cei din jur (si mai ales cei care ne pun cel mai profund la incercare) nu sunt dusmanii nostri, ei sunt invatatorii nostri.

“Daca intalnesc o persoana foarte rea

Fie ca eu s-o pot socoti ca pe cel mai mare Maestru al meu”.

(Lojong)

Intotdeauna am privit sfaturile ca pe un semn al intelepciunii pe care o aculumezi in timp odata cu experienta, pe care decizi sa le oferi altor persoane care nu au ajuns inca sa inteleaga anumite lectii pe care ni le pune pe tava viata, insa nu numai. Experiente avem cu totii, dar uneori este nevoie de o perioada foarte lunga de timp pentru a intelege de ce a fost nevoie sa experimentam acele lucruri. Care a fost lectia? Oare stim cu adevarat? Si cum putem fi siguri ca intelepciunea pe care credem ca am dobandit-o nu este doar o simpla treapta pe o scara inalta parcursa abia pe sfert sau jumatate? Cum ne putem asigura ca am inteles lectia completa si nu doar franturi de invatatura? Pentru ca ce ne face pana la urma vrednici de a oferi un sfat, daca nu faptul ca noi insine am inteles invatatura respectiva si am asimilat-o sau macar incercam sa o asimilam?

Eu cred ca viata ne pune in fata unor situatii similare in repetate randuri, pana cand lectia a fost inteleasa cu adevarat. Atata timp cat continuam sa ne confruntam cu aceleasi probleme in acelasi mod, eu personal sunt de parere ca suntem inca departe de adevar. Doar cel care a inteles are intelepciunea necesara pentru a gestiona corect o situatie data. Odata ce ea e prost abordata, se va repeta sub diferite forme, iar reactiile noastre in fata ei se vor repeta la randul lor. Se poate chiar perpetua… putem muri fara sa aflam unde greseam. Asa ca nu pot sa nu ma intreb. De ce sunt unii oameni atat de sfatosi in chestiuni pe care ei insisi nu au reusit sa le inteleaga? Ce ii face in masura a impartasi o invatatura pe care nu o detin? Eu cred ca lectia a fost complet invatata atunci cand examenul inceteaza a se repeta, atunci cand ceva ce obisnuia sa constituie o drama interioara sau se finaliza in esec, devine perfect controlabil, inceteaza a ne perturba echilibrul interior si se finalizeaza in succes. Pentru ca probleme vom avea cat traim, dar conteaza enorm de mult cum alegem sa le abordam.

In plus, situatiile in care suntem pusi par uneori atat de asemanatoare… Suferinta in mod special ne determina sa empatizam, chiar sa asociem anumite experiente ale altor persoane cu unele lucruri pe care le-am experimentat personal, astfel ca exista tendinta de a sfatui in functie de experienta si trairile proprii, mai degraba decat cea a persoanei care o solicita. Totusi, desi durerea, tristetea si amaraciunea nu sunt straine nimanui, motivele care le declaseaza sunt mult mai personale decat ni se permite a observa, astfel ca este imposibil a intelege cu adevarat ca simplu spectator extern (poate cu exceptia psihologilor) ceea ce se afla in spatele trairilor interioare ale unui alt om. Tot ce puteam face este sa ne abtinem de la a spune celuilalt ce e mai bine pentru el. Noi nu avem cum sa stim ce este mai bine pentru el, ce i se potriveste sau ce isi doreste, nu il putem sfatui nici ce decizii sa ia in dragoste, nici ce cariera sa alegea si nici ce abordare sa aleaga cand afla ceva neplacut (exemple complet aleatorii), oricat de similara ni s-ar parea situatia in care el se afla. Tot ce putem face este sa-l sfatuim sa caute mai atent in interior, pentru el si numai el detine raspunsurile.

Invatatura poate gasi inspiratie si revelatie in exterior, dar ea vine intotdeauna din interiorul nostru. Se intampla de obicei spontan, sunt acele scurte momente, anumite fraze, secvente de film sau pasaje dintr-o carte, poate chiar un discurs inspirational sau practic orice altceva menit sa declanseze in mintea noastra o serie de explicatii care sa se finalizeze in solutia mult-cautata. Ne poate sfatui o lume intreaga sa procedam intr-un anume fel, insa nu vom intelege niciodata lectia datorita sfaturilor lor, ci numai datorita propriilor noastre experiente si revelatii care le acompaniaza. Iar asta nu e de ajuns. A detine solutia si a nu o aplica sau a nu incerca macar sa o aplici, inseamna ca o detii degeaba. E ca si cum ai avea in biblioteca o capodopera a literaturii universale pe care nu o citesti niciodata. Iar a predica despre continutul sau cand nici macar nu ai privit dincolo de coperta e pura absurditate.

Buddha: “Indoieste-te de toate, gaseste-ti propria lumina.”