Mi s-a dus, în sfârșit și sesiunea dar, deși probabil mi-am promovat examenele, am ramas cu destule restante la capitolul blog. Aveam de gand de multa vreme să dau curs unei lepșe de la Rontziki, dar iată că n-am apucat până acum. Nu-i nimic, n-au intrat zilele în sac, așa că iată despre ce e vorba: o scrisoare adresată mie, cea care voi fi peste muuuulți ani, la bătrânețe. Mi s-a părut foarte interesantă ideea de a comunica ceva chiar mie, dar nu cea de acum (ar fi fost prea simplu), ci eu bătrânica, după cine știe câte alte experiențe de viață. În primul rând, greu de conceput cum voi fi peste atât de mulți ani. Ar trebui întâi să pot vizualiza viitorul. Iar în al doilea rând, ce aș putea să spun unei “eu” mult mai experimentate?

Dragă Cami,

Sper că ai rămas la fel de tânără în spirit și sper ca te bucuri, în continuare de viață prin toate micile prostioare care-ți făceau cândva zilele mai frumoase, chiar și cand erau ale naibii de urâte. Și mai sper că ți-ai păstrat tabieturile de îngrijire și cosmetizare, chiar și cele mai dubioase și arăți tot ca la 20 de ani . Probabil ai, în continuare, o adevărată ceainărie în casă, nu cred că aș putea să mi te imaginez altfel, și am o vagă bănuială că tot obsedată de ordine ai rămas.

Oare ce bijoux-uri mai ai? (am o manie să scotocesc prin cutii) Și în ce culori te îmbraci? Ce stil? Ce fel de farduri ai? (Cât ți-aș mai umbla prin toate trusele)

Îmi imaginez că nu se pune problema să-ți fi schimbat personalitatea “colorată”. Și sper că încă mai citești cu la fel de multă plăcere ca și acum. Mă întreb ce cărți îți place să citești acum? Și mai recitești vreuna din cele vechi? Ce ți-a plăcut în mod special? Vreo recomandare?

De asemenea, nu pot să nu mă întreb dacă mai ai blogul… Bănuiesc că da, pentru ca nu-mi imaginez de ce l-ai abandona, cu atât mai mult acum că ai, probabil, lucruri mai relevante de comunicat și mult mai mult timp la dispoziție. Practic, timpul și inspirația sunt elementele decisive.

Sunt curioasa daca mai ai pisici și dacă îți mai trăiesc bonsaii. Oare ai reușit să-i modelezi așa cum visai? Ceva îmi spune că da, pentru că nu te văd pe tine renunțând la “grădinărit”. Și tare aș vrea să aud de la tine că încă mai faci poze, că nu ai abandonat fotografia. Nu cred că-mi pot concepe viața fără o componentă artistică. Ai mai făcut ceva în sensul ăsta? De fapt, mi-ar plăcea chiar să-mi arăți.

Ar fi tare multe lucruri de care aș fi curioasă… dacă mai ai anumite lucruri, anumite pasiuni, dacă ai dezvoltat altele noi, ce-ți mai place să faci, pe unde ai călătorit? Ce-ai mai făcut în viață. Te-ai măritat? Cum ți-ai clădit cariera? Ce carieră, până la urmă? Pe ce drum ai mers? Sau ce drumuri? Ce fel de oameni ai cunoscut? Cum au fost ei? Ce părți din tine au reflectat? Dar cel mai mult cred că aș vrea să știu … ce lecții de înțelepciune ai mai învățat?

Practic, observ că tot ce fac e să te întreb diverse lucruri. Probabil pentru că-mi imaginez că, fiind tot eu, tu știi deja tot ce ține de mine, nu-i așa? Deci povestește-mi despre tine… cum te simți acum, după atâția zeci de ani de viață? Cum se vede lumea din celălalt capăt al vieții? Și cum ești tu?

Mi-ar plăcea să mi te imagienz ca o bătrânica senină, nu ca acele persoane înrăite și pline de frustrări sau ură, un om care și-a trăit viața din plin și fără regrete, care a știut să arate compasiune față de cei din jur, indiferent de felul în care s-au comportat ei, care are ce povesti și care e mulțumită de sine. Ai reușit oare să devii ceea ce ți-ai dorit să devii? Eu sper că da și nici nu concep altfel. Până la urmă, n-ar trebui să mă îndoiesc, pentru ca devenim exact așa cum ne vizualizam. Mie așa îmi place să cred că ești acum și așa sper că vei rămâne mereu.

Ai grijă de tine, ia-ți medicamentele, că sigur te-ai rablagit pe ici pe colo, și nu uita niciodată să zâmbești.

Cu drag,

Cami.

Și o spun cu mare bucurie, pentru ca anul 2011 a fost, pentru mine, un an cumplit de greu, cum nu am mai avut niciodată, de care abia aștept sa scap, să trag o linie imaginară și să întâmpin un 2012 mai liniștit (sper).

Acum un an, scriam că nu cred în dorințele de sfârșit de an, motiv pentru care nu vreau sa-mi fixez niște dorințe/ obiective pe care să mă simt apoi obligată să le îndeplinesc. Viața e mult prea imprevizibilă pentru a-mi lua angajamente pe un termen atât de lung. Mă pot trezi după câteva luni că ceea ce îmi propusesem nu mă mai intereseaza, planând asupra mea totuși obligația pe care mi-am asumat-o, scrisă negru pe alb, pe care nu o pot nega și nu o mai pot șterge. Ca un capricorn serios ce sunt, nu pot suporta ideea că m-am angajat să fac ceva și ma “trag pe cur”. Daca am spus ca fac, fac. Așa că, dacă nu am certitudinea că pot/vreau să fac, prefer să nu spun nimic.

Ceea ce totuși ma aventurez să-mi propun acum, la un pas de “noul început”, este să fiu mai darnică față de mine. După un an de sacrificiu, în care m-am subordonat cu totul atingerii obiectivelor mult visate, platind un preț uriaș, a venit timpul să ma întorc la mine, să-mi amintesc de ceea ce sunt, ceea ce-mi plac să fac și să mă bucur cu adevarat de viață. Să citesc, așa cum o făceam înainte, să scriu mai des pe blog, să fac poze, să ies în oraș, să văd spectacole și concerte, să călătoresc, să ma bucur de compania prietenilor și în mod special, a mea.

Anul 2011 a fost un an extraordinar ca realizări: mi-am luat casa, m-am vindecat de alergie, mi-am luat pisică – lucruri pe care mi le doream enorm de mult, de foarte mult timp. Dar am muncit pentru ele extraordinar de mult, peste orice limită a epuizării fizice și psihice. Mi-am depășit toate limitele și am obosit până la pragul de jos al extenuării. Acum îmi doresc doar liniște și concediu, să visez la lucrurile frumoase de care mă voi putea bucura, în sfârșit, după aproape un an de stand-by, în care nu am citit mai nimic, decât reviste de design interior și cărți pentru “școală”, în care nu am mai pozat mai nimic, nu am ieșit în oraș decât ocazional și mi-am cumpărat mai nimic pentru mine, că deh! casa costă.

Pe de altă parte, ca în fiecare final de an, fac un bilanț al lecțiilor pe care le-am avut de invățat din anul ce tocmai se încheie. Din acest punct de vedere, 2011 a fost foarte bogat:

• am învățat despre autocontrol;
• despre cum să-ți ții gura în bătălii pe care nu ai cum să le câștigi, indiferent ce ai spune;
• despre cum tăcere uneori face mai mult decât 100 de cuvinte;
• despre iubirea necondiționată de care este capabil un animal și din care oameni ar avea foaarte multe de învățat;
• despre sacrificiu de dragul rezultatului, atunci când știi că ceea ce câștigi e infinit mai important decât ceea ce sacrifici;
• despre meditație si cum nu ar trebui să renunț niciodată la ea;
• despre compasiune.

În concluzie, îmi iau rămas bun de la un 2012 căruia îi sunt profund recunoscătoare pentru ceea ce a adus în viața mea, dar de care am nevoie să ma despart pentru a reveni la viață.

Vă doresc un an nou liniștit și prosper, în care să fiți fericiți și iubiți!

Și să nu uitați niciodată:

In perioadele mele filosofice, adica incepand cu liceul, cand imi puneam tot felul de intrebari cu privire la viata, sensul ei si alte chestii abstracte imposibil de definit, am intampinat serioase dificultati in privinta motivului pentru care traiesc. Lasand la o parte justificarea evidenta – m-am nascut si n-am incotro – trebuie sa fie ceva, o menire, un destin, o misiune, un ceva care sa dea sens existentei mele. Evident, nu am ajuns la nici o concluzie. Dar nu am abandonat subiectul, ci doar l-am amanat, sperand ca va veni o zi in care voi fi suficient de “coapta” pentru a pricepe ceva mai mult.

Nu, acea zi nu a venit , dar experienta mi-a demonstrat ca viata nu are absolut nici un sens. Ne-am nascut, punct. In continuare, fiecare decide. E ca o petrecere la care te duci si… faci ce ai chef. Fara reguli, fara restrictii, dar incercand sa nu spargi geamurile gazdei si sa nu-i devastezi casa.

Desigur, misiunea noastra pe pamant poate fi privita si ca o ocazie de a corecta niste neajunsuri proprii. Karma explica reincarnarea si printr-o noua oportunitate de a invata din greselile comise in viata precedenta si de a plati politele aferente. In mod clar, si eu mi-am descoperit defecte care nu ar strica sa fie cat de cat ameliorate macar, daca nu eliminate complet, pana ajung din nou una cu pamantul, chestie la care lucrez in masura in care pot. Dar nu, nu cred ca o dorinta de autodepasire se poate constitui, de una singura, intr-un sens al vietii. Ar insemna sa fim ca niste copii pedepsiti dupa o gafa, intreaga noastra viata constand intr-un stat la colt cu capul in pamant.

Am mai intalnit si puncte de vedere conform carora menirea noastra pe pamant ar fi cariera aleasa. “M-am nascut sa fiu… cantareata”. Dar nu e cam mult sa asimilezi cariera vietii? Si marii artisti au facut asta, asa ca poate ei ar fi argumentul suprem pro arta/cariera ca sens a vietii. Dar oare n-au murit in mizerie, siguri, fara familie, fara iubire, nebuni, de boli venerice sau supradoze de droguri? Hmm… oare le-a priit? Normal, gusturile omului si alegerile nu se discuta. Ei au facut cum au considerat si nu trebuie judecati. Cu atat mai mult cu cat asta i-a facut fericiti. De fapt, oare nu e chiar asta cheia problemei?

In urma tuturor analizelor si filosofarilor cu care mi-am chinuit neurorii de-a lungul timpului, am ajuns la urmatoarea concluzie: nu conteaza ce alegi sa faci, nu conteaza absolut nimic, decat asta: sa fii fericit. Era o vorba: “if it ain’t fun, don’t do it” . Sau mai sugestiv, ne spune dragul de el John Lennon:

“When I was five years old, my mother told me that happiness was the key to life. When I went to school, they asked me what I wanted to be when I grew up. I wrote down ‘happy’. They told me I didn’t understand the assignment, I told them they didn’t understand life.”

Cand vad cum se streseaza unii adanc bagati cu capul in “datorii” artificiale, atribuindu-le menirea suprema de sens al vietii, ma umfla rasul. Un nonsens mai mare nici nu-mi pot inchipui.

Exista zile sau perioade din viata fiecaruia cand totul pare un mare morman de rahat, fiecare dimineata e un calvar si nu mai gasesti nici un motiv pentru care te-ai ridica din pat dimineata, pentru ca oricum stii ca va fi doar inca o zi de rahat in care nu faci nimic din ceea ce-ti place si totul e un mare to do list conceput de altcineva pentru tine, dar caruia trebuie sa i te supui obligatoriu. Mai rau e cand chiar tu te-ai bagat intr-un asemenea rahat si te intrebi oare ce naiba a fost in mintea ta si cum naiba ai reusit sa intri intr-o asemenea situatie?!

Suna cunoscut? Daca nu, atunci urmeaza mi-em greu sa cred ca este vreun om pe lumea asta care a trecut prin viata vesnic fericit, inconjurat de o aura intangibila de lumina. Nici macar Buddha nu se poate lauda cu o asemenea performanta. Si atunci ce faci in astfel de momente? Cum gasesti acea motivatie si putere interioara care sa te determine sa nu te mai simti mizerabil zi  de zi? Cand vezi ca nu mai ai timp nici sa te speli pe cap sau sa-ti tai unghiile, nici nu se mai pune problema sa iesi in oras, sa-ti vezi prietenii, sa te bucuri de iubit(a)/sot(ie)/copil/familie/animal de companie. Viata personala? Ce-i aia?

Cand iti privesti vechea viata plina de activitati placute, intalniri, tabieturi, ritualuri de rasfat si fericire indepartandu-se ca o amintire a ceva demult incheiat, nu poti decat sa te deprimi. Timpul tau era si pe atunci la fel de plin. Doar ca acum e plin de lucruri pe care nu vrei sa le faci, pe care trebuie sa le faci sau care iti provoaca sila. Le poti da naibii ocazional pentru a face ceea ce doresti in locul lor, dar te vei simti vinovat ca te distrezi in loc sa faci ceea ce trebuie sa faci. Chiar indraznesti sa te simti bine?! Ar trebui sa-ti fie rusine! Sau poti sa mai lasi de la tine si sa faci o treaba mediocra, distrandu-te de asemenea doar partial, dar in final vei fi dezamagit de prestatia ta sau de faptul ca nu te-ai distrat din plin cand ai avut ocazia. Desigur, exista si cei fara constiinta, pe care uneori chiar ii invidiez pentru lejeritatea cu care dau totul naibii pentru a se distra maxim.

Revenind totusi la cei mai constiinciosi… Desigur, poti ramane deprimat, te poti afunda in depresie si poti continua asa pana incepi sa iti perpetuezi noul comportament sau sa o iei razna. Mie una nu prea imi surad perspectivele astea. Sau poti cauta undeva, in interior, ceva care sa te ajute sa mergi inainte, o ultima urma de putere, o mica raza de lumina care sa-ti calauzeasca drumul prin benza in care te-ai afundat. Pare solutia ideala, dar cum faci asta?

In mod normal, as spune ca solutia vine intotdeauna din interior si nu trebuie cautata in afara. Degeaba cautam solutii practice prin jur, sperand ca ne vor solutiona problemele. Cand nu e timp si ai alte prioritati temporare, aia e. Ziua are tot 24 de ore si sarcinile sunt aceleasi – la fel de putin placute. Deci mare lucru nu ai ce sa schimbi la ele. Ceea ce poti schimba e atitudinea – unghiul din care privesti problema. Uneori uitam ca cele mai bune, cele mai marete lucruri in viata au fost realizate dupa o lunga perioada de munca asidua, sau dupa o serie de esecuri, dupa multe nopti nedormite, sau de oameni cu destine nefericite… oricum, cuvintele cheie sunt “munca” sau “chin” (sau ambele), indiferent ce presupune asta.

Mi-e usor acum sa pasesc pe gresia de la bucataria din casa “ideala”, fara a-i acorda o minima atentie sau importanta, la 4 luni dupa ce stateam in genunchi pe jos frecand la ea la 3 dimineata, semi-lesinata de oboseala si cu genunchii umflati de apa, dupa o zi intreaga de carat mobila si frecat podele si geamuri. Acum e curata si eu m-am obisnuit sa fie acolo lucind in lumina becului. Genunchii sunt bine merci dupa cateva doze de Movalis si starea de lesin a disparut dupa o portie santoasa de somn. Pentru ca asta e adevarul. Calvarul se uita, in cel mai rau caz ramane in amintire drept o intamplare  tragi-comica despre care radem si glumim peste zeci de ani cu nepotii. Ceea ce ramane e realizarea. Si cu atat mai mare ne e mandria cu cat stim ca a fost obtinuta dupa mari sacrificii.

Dar cum faci sa gasesti in interior acea forta care sa te ajute sa continui? Eu as zice ca e nevoie de inspiratie. Nu trebuie decat sa privesti in jur. Ceva, candva, la un moment dat va fi acea inspiratie care iti va servi exact motivatia de care ai nevoie. Nu trebuie decat sa casti ochii sa o sesizezi. Poate fi o persoana, ceva ce a spus o persoana, un film, o simpla replica de film, un rand dintr-o carte… practic orice. Pana la urma nici nu conteaza, atata timp cat ne insusim mesajul. Desigur, ti se da, nu ti se si baga in sac. E sarcina noastra sa depunem efortul psihic si mental sa implementam acea scanteie de inspiratie. Pe mine ma ajuta intotdeauna sa realizez ca daca las zile intregi sa treaca fara ca eu sa fiu fericita, macar un pic, inseamna ca am aruncat pe geam zile din viata mea. Poate nu e mereu roz, poate uneori e infiorator de greu, poate sunt zile in care nu gasesc nimic placut de care sa ma agat, dar trebuie, e datoria mea fata de mine, sa fac un efort de creativitate si sa storc placutul din neplacut, pentru ca nu pot, nu vreau! sa-mi irosesc zilele. Viata e pur si simplu prea scurta pentru a-mi permite luxul sa o scurtez.

Intr-o seara linistita, in timp ce beam un ceai cald impreuna cu Catalin, dupa o zi de munca, ma trezesc cu o intrebare foarte interesanta din partea lui: “Si, cum te simti acum ca ti-ai indeplinit toate visurile?” Intrebarea era cu atat mai interesanta cu cat ma gandeam cu stupoare ca e pe cat se poate de naturala si de intemeiata. Ani de zile m-am luptat pentru a avea “casa visurilor mele”, “pisica visurilor mele”, “barbatul ideal”, sa vad Parisul si sa ma bucur de o independenta consacrata. Acum am si casa mult dorita, si pisica visata, si independenta, mi-am facut damblaua si cu Parisul, am deja de aproape 5 ani si barbatul cu pricina si sunt pe cont propriu. Deci… omg, am bifat totul. Si acum…?

Omul era curios sa stie cum se simte un om cand si-a atins scopul in viata, sau macar scopul stabilit pana in etapa prezenta, dar raspunsul meu a fost cel putin dezamagitor. “Pai… ma simt ok, cred, habar n-am, e la fel “. Doar ca uneori ma gandesc cu nostalgie la vremurile din garsoniera din Titan in care stateam cu chirie si in care am petrecut poate cele mai fericite momente din viata mea, unde practic mi-am inceput viata alaturi de barbatul mult visat, de unde plecam cu bucurie in oras, la spectacole, la filme, la “shopping”, la intalnirile cu “fetele”, si unde ma intorceam de fiecare data cu drag. Si ma gandesc uneori si la mormanele de reviste despre pisici pe care le-am citit prin trenuri, in excursii, la intalnirile cu Alina la “terapia” Kirb cu ceai si monopoly. Uneori imi vin in minte si aventurile tumultoase si evenimentele haioase din multele mele relatii esuate sau plimbarile prin orase demult parasite si conversatii cu oameni care au iesit demult in viata mea…

Si nu pot sa nu ma gandesc cu tristite la faptul ca aceasta faza plina de succesul mult asteptat si visat seamana mai degraba cu niste X-uri mari pe care le plasez cu satisfactie intr-o serie de casute, pe o faie de hartie intitulata “To Do List”.

Asteptam cu sufletul la gura ACEL moment in care voi avea TOT ce mi-am dorit si mi-al imaginam drept NIRVANA. Incununarea tuturor succeselor trebuia sa fie ceva sublim. Ei bine nu e. Este un moment, ca oricare altul. Nu este cu nimic deosebit de un drum la hipermarket pentru cumparat rosii si castraveti. In contabilitatea vietii fiecare lucru pe care il realizam are aceeasi valoare. Poate cantari mai mult in greutate, dar el valoreaza la fel. E suma tututor lucrurilor cea care ne da un total mare. Acele maruntisuri de zi cu zi, adunate, ele sunt cele care dau o suma mult mai mare!

N-am inteles pana acum ce vroia sa spuna citatul ala celebru, conform caruia ar trebui sa te bucuri de calatorie, nu sa te focalizezi obsesiv pe destinatie. Acum, de la destinatie, privesc in spate spre drumul ala frumos, vesel, luminos, plin de amintiri si evenimente, de care, din fericire, am stiut sa ma bucur la momentele respective, dar de care am fost, pe alocuri, nemultumita, asteptand mereu acel ceva maret care imi va schimba radical viata, care imi va rezolva micile probleme cotidiene. Acum drumul e, pentru totdeauna, in spate. Nu-mi ramane decat sa mai invat o lectie mare de viata, sa-mi fac bocceluta si sa pornesc din nou la drum, spre o alta destinatie. Doar ca, de data asta, sper, voi fi mai putin nerabdatoare sa ajung la capat.

In loc de concluzii…