Mi s-a dus, în sfârșit și sesiunea dar, deși probabil mi-am promovat examenele, am ramas cu destule restante la capitolul blog. Aveam de gand de multa vreme să dau curs unei lepșe de la Rontziki, dar iată că n-am apucat până acum. Nu-i nimic, n-au intrat zilele în sac, așa că iată despre ce e vorba: o scrisoare adresată mie, cea care voi fi peste muuuulți ani, la bătrânețe. Mi s-a părut foarte interesantă ideea de a comunica ceva chiar mie, dar nu cea de acum (ar fi fost prea simplu), ci eu bătrânica, după cine știe câte alte experiențe de viață. În primul rând, greu de conceput cum voi fi peste atât de mulți ani. Ar trebui întâi să pot vizualiza viitorul. Iar în al doilea rând, ce aș putea să spun unei “eu” mult mai experimentate?

Dragă Cami,

Sper că ai rămas la fel de tânără în spirit și sper ca te bucuri, în continuare de viață prin toate micile prostioare care-ți făceau cândva zilele mai frumoase, chiar și cand erau ale naibii de urâte. Și mai sper că ți-ai păstrat tabieturile de îngrijire și cosmetizare, chiar și cele mai dubioase și arăți tot ca la 20 de ani . Probabil ai, în continuare, o adevărată ceainărie în casă, nu cred că aș putea să mi te imaginez altfel, și am o vagă bănuială că tot obsedată de ordine ai rămas.

Oare ce bijoux-uri mai ai? (am o manie să scotocesc prin cutii) Și în ce culori te îmbraci? Ce stil? Ce fel de farduri ai? (Cât ți-aș mai umbla prin toate trusele)

Îmi imaginez că nu se pune problema să-ți fi schimbat personalitatea “colorată”. Și sper că încă mai citești cu la fel de multă plăcere ca și acum. Mă întreb ce cărți îți place să citești acum? Și mai recitești vreuna din cele vechi? Ce ți-a plăcut în mod special? Vreo recomandare?

De asemenea, nu pot să nu mă întreb dacă mai ai blogul… Bănuiesc că da, pentru ca nu-mi imaginez de ce l-ai abandona, cu atât mai mult acum că ai, probabil, lucruri mai relevante de comunicat și mult mai mult timp la dispoziție. Practic, timpul și inspirația sunt elementele decisive.

Sunt curioasa daca mai ai pisici și dacă îți mai trăiesc bonsaii. Oare ai reușit să-i modelezi așa cum visai? Ceva îmi spune că da, pentru că nu te văd pe tine renunțând la “grădinărit”. Și tare aș vrea să aud de la tine că încă mai faci poze, că nu ai abandonat fotografia. Nu cred că-mi pot concepe viața fără o componentă artistică. Ai mai făcut ceva în sensul ăsta? De fapt, mi-ar plăcea chiar să-mi arăți.

Ar fi tare multe lucruri de care aș fi curioasă… dacă mai ai anumite lucruri, anumite pasiuni, dacă ai dezvoltat altele noi, ce-ți mai place să faci, pe unde ai călătorit? Ce-ai mai făcut în viață. Te-ai măritat? Cum ți-ai clădit cariera? Ce carieră, până la urmă? Pe ce drum ai mers? Sau ce drumuri? Ce fel de oameni ai cunoscut? Cum au fost ei? Ce părți din tine au reflectat? Dar cel mai mult cred că aș vrea să știu … ce lecții de înțelepciune ai mai învățat?

Practic, observ că tot ce fac e să te întreb diverse lucruri. Probabil pentru că-mi imaginez că, fiind tot eu, tu știi deja tot ce ține de mine, nu-i așa? Deci povestește-mi despre tine… cum te simți acum, după atâția zeci de ani de viață? Cum se vede lumea din celălalt capăt al vieții? Și cum ești tu?

Mi-ar plăcea să mi te imagienz ca o bătrânica senină, nu ca acele persoane înrăite și pline de frustrări sau ură, un om care și-a trăit viața din plin și fără regrete, care a știut să arate compasiune față de cei din jur, indiferent de felul în care s-au comportat ei, care are ce povesti și care e mulțumită de sine. Ai reușit oare să devii ceea ce ți-ai dorit să devii? Eu sper că da și nici nu concep altfel. Până la urmă, n-ar trebui să mă îndoiesc, pentru ca devenim exact așa cum ne vizualizam. Mie așa îmi place să cred că ești acum și așa sper că vei rămâne mereu.

Ai grijă de tine, ia-ți medicamentele, că sigur te-ai rablagit pe ici pe colo, și nu uita niciodată să zâmbești.

Cu drag,

Cami.

Și o spun cu mare bucurie, pentru ca anul 2011 a fost, pentru mine, un an cumplit de greu, cum nu am mai avut niciodată, de care abia aștept sa scap, să trag o linie imaginară și să întâmpin un 2012 mai liniștit (sper).

Acum un an, scriam că nu cred în dorințele de sfârșit de an, motiv pentru care nu vreau sa-mi fixez niște dorințe/ obiective pe care să mă simt apoi obligată să le îndeplinesc. Viața e mult prea imprevizibilă pentru a-mi lua angajamente pe un termen atât de lung. Mă pot trezi după câteva luni că ceea ce îmi propusesem nu mă mai intereseaza, planând asupra mea totuși obligația pe care mi-am asumat-o, scrisă negru pe alb, pe care nu o pot nega și nu o mai pot șterge. Ca un capricorn serios ce sunt, nu pot suporta ideea că m-am angajat să fac ceva și ma “trag pe cur”. Daca am spus ca fac, fac. Așa că, dacă nu am certitudinea că pot/vreau să fac, prefer să nu spun nimic.

Ceea ce totuși ma aventurez să-mi propun acum, la un pas de “noul început”, este să fiu mai darnică față de mine. După un an de sacrificiu, în care m-am subordonat cu totul atingerii obiectivelor mult visate, platind un preț uriaș, a venit timpul să ma întorc la mine, să-mi amintesc de ceea ce sunt, ceea ce-mi plac să fac și să mă bucur cu adevarat de viață. Să citesc, așa cum o făceam înainte, să scriu mai des pe blog, să fac poze, să ies în oraș, să văd spectacole și concerte, să călătoresc, să ma bucur de compania prietenilor și în mod special, a mea.

Anul 2011 a fost un an extraordinar ca realizări: mi-am luat casa, m-am vindecat de alergie, mi-am luat pisică – lucruri pe care mi le doream enorm de mult, de foarte mult timp. Dar am muncit pentru ele extraordinar de mult, peste orice limită a epuizării fizice și psihice. Mi-am depășit toate limitele și am obosit până la pragul de jos al extenuării. Acum îmi doresc doar liniște și concediu, să visez la lucrurile frumoase de care mă voi putea bucura, în sfârșit, după aproape un an de stand-by, în care nu am citit mai nimic, decât reviste de design interior și cărți pentru “școală”, în care nu am mai pozat mai nimic, nu am ieșit în oraș decât ocazional și mi-am cumpărat mai nimic pentru mine, că deh! casa costă.

Pe de altă parte, ca în fiecare final de an, fac un bilanț al lecțiilor pe care le-am avut de invățat din anul ce tocmai se încheie. Din acest punct de vedere, 2011 a fost foarte bogat:

• am învățat despre autocontrol;
• despre cum să-ți ții gura în bătălii pe care nu ai cum să le câștigi, indiferent ce ai spune;
• despre cum tăcere uneori face mai mult decât 100 de cuvinte;
• despre iubirea necondiționată de care este capabil un animal și din care oameni ar avea foaarte multe de învățat;
• despre sacrificiu de dragul rezultatului, atunci când știi că ceea ce câștigi e infinit mai important decât ceea ce sacrifici;
• despre meditație si cum nu ar trebui să renunț niciodată la ea;
• despre compasiune.

În concluzie, îmi iau rămas bun de la un 2012 căruia îi sunt profund recunoscătoare pentru ceea ce a adus în viața mea, dar de care am nevoie să ma despart pentru a reveni la viață.

Vă doresc un an nou liniștit și prosper, în care să fiți fericiți și iubiți!

Și să nu uitați niciodată:

In perioadele mele filosofice, adica incepand cu liceul, cand imi puneam tot felul de intrebari cu privire la viata, sensul ei si alte chestii abstracte imposibil de definit, am intampinat serioase dificultati in privinta motivului pentru care traiesc. Lasand la o parte justificarea evidenta – m-am nascut si n-am incotro – trebuie sa fie ceva, o menire, un destin, o misiune, un ceva care sa dea sens existentei mele. Evident, nu am ajuns la nici o concluzie. Dar nu am abandonat subiectul, ci doar l-am amanat, sperand ca va veni o zi in care voi fi suficient de “coapta” pentru a pricepe ceva mai mult.

Nu, acea zi nu a venit , dar experienta mi-a demonstrat ca viata nu are absolut nici un sens. Ne-am nascut, punct. In continuare, fiecare decide. E ca o petrecere la care te duci si… faci ce ai chef. Fara reguli, fara restrictii, dar incercand sa nu spargi geamurile gazdei si sa nu-i devastezi casa.

Desigur, misiunea noastra pe pamant poate fi privita si ca o ocazie de a corecta niste neajunsuri proprii. Karma explica reincarnarea si printr-o noua oportunitate de a invata din greselile comise in viata precedenta si de a plati politele aferente. In mod clar, si eu mi-am descoperit defecte care nu ar strica sa fie cat de cat ameliorate macar, daca nu eliminate complet, pana ajung din nou una cu pamantul, chestie la care lucrez in masura in care pot. Dar nu, nu cred ca o dorinta de autodepasire se poate constitui, de una singura, intr-un sens al vietii. Ar insemna sa fim ca niste copii pedepsiti dupa o gafa, intreaga noastra viata constand intr-un stat la colt cu capul in pamant.

Am mai intalnit si puncte de vedere conform carora menirea noastra pe pamant ar fi cariera aleasa. “M-am nascut sa fiu… cantareata”. Dar nu e cam mult sa asimilezi cariera vietii? Si marii artisti au facut asta, asa ca poate ei ar fi argumentul suprem pro arta/cariera ca sens a vietii. Dar oare n-au murit in mizerie, siguri, fara familie, fara iubire, nebuni, de boli venerice sau supradoze de droguri? Hmm… oare le-a priit? Normal, gusturile omului si alegerile nu se discuta. Ei au facut cum au considerat si nu trebuie judecati. Cu atat mai mult cu cat asta i-a facut fericiti. De fapt, oare nu e chiar asta cheia problemei?

In urma tuturor analizelor si filosofarilor cu care mi-am chinuit neurorii de-a lungul timpului, am ajuns la urmatoarea concluzie: nu conteaza ce alegi sa faci, nu conteaza absolut nimic, decat asta: sa fii fericit. Era o vorba: “if it ain’t fun, don’t do it” . Sau mai sugestiv, ne spune dragul de el John Lennon:

“When I was five years old, my mother told me that happiness was the key to life. When I went to school, they asked me what I wanted to be when I grew up. I wrote down ‘happy’. They told me I didn’t understand the assignment, I told them they didn’t understand life.”

Cand vad cum se streseaza unii adanc bagati cu capul in “datorii” artificiale, atribuindu-le menirea suprema de sens al vietii, ma umfla rasul. Un nonsens mai mare nici nu-mi pot inchipui.

Exista zile sau perioade din viata fiecaruia cand totul pare un mare morman de rahat, fiecare dimineata e un calvar si nu mai gasesti nici un motiv pentru care te-ai ridica din pat dimineata, pentru ca oricum stii ca va fi doar inca o zi de rahat in care nu faci nimic din ceea ce-ti place si totul e un mare to do list conceput de altcineva pentru tine, dar caruia trebuie sa i te supui obligatoriu. Mai rau e cand chiar tu te-ai bagat intr-un asemenea rahat si te intrebi oare ce naiba a fost in mintea ta si cum naiba ai reusit sa intri intr-o asemenea situatie?!

Suna cunoscut? Daca nu, atunci urmeaza mi-em greu sa cred ca este vreun om pe lumea asta care a trecut prin viata vesnic fericit, inconjurat de o aura intangibila de lumina. Nici macar Buddha nu se poate lauda cu o asemenea performanta. Si atunci ce faci in astfel de momente? Cum gasesti acea motivatie si putere interioara care sa te determine sa nu te mai simti mizerabil zi  de zi? Cand vezi ca nu mai ai timp nici sa te speli pe cap sau sa-ti tai unghiile, nici nu se mai pune problema sa iesi in oras, sa-ti vezi prietenii, sa te bucuri de iubit(a)/sot(ie)/copil/familie/animal de companie. Viata personala? Ce-i aia?

Cand iti privesti vechea viata plina de activitati placute, intalniri, tabieturi, ritualuri de rasfat si fericire indepartandu-se ca o amintire a ceva demult incheiat, nu poti decat sa te deprimi. Timpul tau era si pe atunci la fel de plin. Doar ca acum e plin de lucruri pe care nu vrei sa le faci, pe care trebuie sa le faci sau care iti provoaca sila. Le poti da naibii ocazional pentru a face ceea ce doresti in locul lor, dar te vei simti vinovat ca te distrezi in loc sa faci ceea ce trebuie sa faci. Chiar indraznesti sa te simti bine?! Ar trebui sa-ti fie rusine! Sau poti sa mai lasi de la tine si sa faci o treaba mediocra, distrandu-te de asemenea doar partial, dar in final vei fi dezamagit de prestatia ta sau de faptul ca nu te-ai distrat din plin cand ai avut ocazia. Desigur, exista si cei fara constiinta, pe care uneori chiar ii invidiez pentru lejeritatea cu care dau totul naibii pentru a se distra maxim.

Revenind totusi la cei mai constiinciosi… Desigur, poti ramane deprimat, te poti afunda in depresie si poti continua asa pana incepi sa iti perpetuezi noul comportament sau sa o iei razna. Mie una nu prea imi surad perspectivele astea. Sau poti cauta undeva, in interior, ceva care sa te ajute sa mergi inainte, o ultima urma de putere, o mica raza de lumina care sa-ti calauzeasca drumul prin benza in care te-ai afundat. Pare solutia ideala, dar cum faci asta?

In mod normal, as spune ca solutia vine intotdeauna din interior si nu trebuie cautata in afara. Degeaba cautam solutii practice prin jur, sperand ca ne vor solutiona problemele. Cand nu e timp si ai alte prioritati temporare, aia e. Ziua are tot 24 de ore si sarcinile sunt aceleasi – la fel de putin placute. Deci mare lucru nu ai ce sa schimbi la ele. Ceea ce poti schimba e atitudinea – unghiul din care privesti problema. Uneori uitam ca cele mai bune, cele mai marete lucruri in viata au fost realizate dupa o lunga perioada de munca asidua, sau dupa o serie de esecuri, dupa multe nopti nedormite, sau de oameni cu destine nefericite… oricum, cuvintele cheie sunt “munca” sau “chin” (sau ambele), indiferent ce presupune asta.

Mi-e usor acum sa pasesc pe gresia de la bucataria din casa “ideala”, fara a-i acorda o minima atentie sau importanta, la 4 luni dupa ce stateam in genunchi pe jos frecand la ea la 3 dimineata, semi-lesinata de oboseala si cu genunchii umflati de apa, dupa o zi intreaga de carat mobila si frecat podele si geamuri. Acum e curata si eu m-am obisnuit sa fie acolo lucind in lumina becului. Genunchii sunt bine merci dupa cateva doze de Movalis si starea de lesin a disparut dupa o portie santoasa de somn. Pentru ca asta e adevarul. Calvarul se uita, in cel mai rau caz ramane in amintire drept o intamplare  tragi-comica despre care radem si glumim peste zeci de ani cu nepotii. Ceea ce ramane e realizarea. Si cu atat mai mare ne e mandria cu cat stim ca a fost obtinuta dupa mari sacrificii.

Dar cum faci sa gasesti in interior acea forta care sa te ajute sa continui? Eu as zice ca e nevoie de inspiratie. Nu trebuie decat sa privesti in jur. Ceva, candva, la un moment dat va fi acea inspiratie care iti va servi exact motivatia de care ai nevoie. Nu trebuie decat sa casti ochii sa o sesizezi. Poate fi o persoana, ceva ce a spus o persoana, un film, o simpla replica de film, un rand dintr-o carte… practic orice. Pana la urma nici nu conteaza, atata timp cat ne insusim mesajul. Desigur, ti se da, nu ti se si baga in sac. E sarcina noastra sa depunem efortul psihic si mental sa implementam acea scanteie de inspiratie. Pe mine ma ajuta intotdeauna sa realizez ca daca las zile intregi sa treaca fara ca eu sa fiu fericita, macar un pic, inseamna ca am aruncat pe geam zile din viata mea. Poate nu e mereu roz, poate uneori e infiorator de greu, poate sunt zile in care nu gasesc nimic placut de care sa ma agat, dar trebuie, e datoria mea fata de mine, sa fac un efort de creativitate si sa storc placutul din neplacut, pentru ca nu pot, nu vreau! sa-mi irosesc zilele. Viata e pur si simplu prea scurta pentru a-mi permite luxul sa o scurtez.

]]> http://camiachim.com/blog/2011/10/ce-te-motiveaza/feed/ 2 http://camiachim.com/blog/2011/09/drumul-vs-destinatia/ http://camiachim.com/blog/2011/09/drumul-vs-destinatia/#comments Thu, 22 Sep 2011 07:15:57 +0000 Cami http://camiachim.com/blog/?p=4092 Intr-o seara linistita, in timp ce beam un ceai cald impreuna cu Catalin, dupa o zi de munca, ma trezesc cu o intrebare foarte interesanta din partea lui: “Si, cum te simti acum ca ti-ai indeplinit toate visurile?” Intrebarea era cu atat mai interesanta cu cat ma gandeam cu stupoare ca e pe cat se poate de naturala si de intemeiata. Ani de zile m-am luptat pentru a avea “casa visurilor mele”, “pisica visurilor mele”, “barbatul ideal”, sa vad Parisul si sa ma bucur de o independenta consacrata. Acum am si casa mult dorita, si pisica visata, si independenta, mi-am facut damblaua si cu Parisul, am deja de aproape 5 ani si barbatul cu pricina si sunt pe cont propriu. Deci… omg, am bifat totul. Si acum…?

Omul era curios sa stie cum se simte un om cand si-a atins scopul in viata, sau macar scopul stabilit pana in etapa prezenta, dar raspunsul meu a fost cel putin dezamagitor. “Pai… ma simt ok, cred, habar n-am, e la fel “. Doar ca uneori ma gandesc cu nostalgie la vremurile din garsoniera din Titan in care stateam cu chirie si in care am petrecut poate cele mai fericite momente din viata mea, unde practic mi-am inceput viata alaturi de barbatul mult visat, de unde plecam cu bucurie in oras, la spectacole, la filme, la “shopping”, la intalnirile cu “fetele”, si unde ma intorceam de fiecare data cu drag. Si ma gandesc uneori si la mormanele de reviste despre pisici pe care le-am citit prin trenuri, in excursii, la intalnirile cu Alina la “terapia” Kirb cu ceai si monopoly. Uneori imi vin in minte si aventurile tumultoase si evenimentele haioase din multele mele relatii esuate sau plimbarile prin orase demult parasite si conversatii cu oameni care au iesit demult in viata mea…

Si nu pot sa nu ma gandesc cu tristite la faptul ca aceasta faza plina de succesul mult asteptat si visat seamana mai degraba cu niste X-uri mari pe care le plasez cu satisfactie intr-o serie de casute, pe o faie de hartie intitulata “To Do List”.

Asteptam cu sufletul la gura ACEL moment in care voi avea TOT ce mi-am dorit si mi-al imaginam drept NIRVANA. Incununarea tuturor succeselor trebuia sa fie ceva sublim. Ei bine nu e. Este un moment, ca oricare altul. Nu este cu nimic deosebit de un drum la hipermarket pentru cumparat rosii si castraveti. In contabilitatea vietii fiecare lucru pe care il realizam are aceeasi valoare. Poate cantari mai mult in greutate, dar el valoreaza la fel. E suma tututor lucrurilor cea care ne da un total mare. Acele maruntisuri de zi cu zi, adunate, ele sunt cele care dau o suma mult mai mare!

N-am inteles pana acum ce vroia sa spuna citatul ala celebru, conform caruia ar trebui sa te bucuri de calatorie, nu sa te focalizezi obsesiv pe destinatie. Acum, de la destinatie, privesc in spate spre drumul ala frumos, vesel, luminos, plin de amintiri si evenimente, de care, din fericire, am stiut sa ma bucur la momentele respective, dar de care am fost, pe alocuri, nemultumita, asteptand mereu acel ceva maret care imi va schimba radical viata, care imi va rezolva micile probleme cotidiene. Acum drumul e, pentru totdeauna, in spate. Nu-mi ramane decat sa mai invat o lectie mare de viata, sa-mi fac bocceluta si sa pornesc din nou la drum, spre o alta destinatie. Doar ca, de data asta, sper, voi fi mai putin nerabdatoare sa ajung la capat.

In loc de concluzii…

]]> http://camiachim.com/blog/2011/09/drumul-vs-destinatia/feed/ 10 http://camiachim.com/blog/2011/09/in-cautarea-tapului-ispasitor/ http://camiachim.com/blog/2011/09/in-cautarea-tapului-ispasitor/#comments Sat, 17 Sep 2011 16:43:55 +0000 Cami http://camiachim.com/blog/?p=4080

Am urmarit tot circul cu “dezastrul de la Bac-ul de anul acesta” si ma tot gandesc la o postare pe tema asta, dar m-am ferit sa abordez subiectul, de teama sa nu cad si eu in tentatia de a cauta un vinovat caruia sa-i atribui “marele esec”. Pana la urma, mi-am luat inima in dinti sa “vorbesc” despre asta, din perspectiva unui fost elev de liceu, care a dat si el Bac-ul candva, care a avut, la randul sau, profesori, guvernanti de c…t si o familie. Din start cred ca e gresit sa arunci vina in vreuna din parti in mod special. E un intreg “sistem”, ale carui componente functioneaza, intr-o anumita masura, interdependent. Sau?…

Sa fim seriosi, in tarisoara noastra invatamantul a fost, de cand ma stiu, la pamant. E culmea sa te trezesti acum sa ii atribui sistemului intreaga vina pentru ca niste copii au picat un examen. Poate fi sistemul viciat, deficitar in functionare sau cum vreti voi sa-l numiti, insa daca exista pregatire si vointa, nu se poate sa esuezi. Parerea mea. E ca si cum ai da un examen la o materie al carui profesor e ori foarte exigent, ori mai tacanit din fire, dar oricum ai da-o, daca stii materia, te trece. Putine sunt cazurile in care omu’ are probleme atat de mari la “mansarda” incat sa te pice numai din pur amuzament personal. Eu, in intreaga mea viata de elev, student, masterand, am intalnit un singur astfel de exemplar. Deci morala… scuza asta cu sistemul nu sta atat de mult in picioare. Da, e nevoie de o reforma, dar cand vorbim de mai mult de 50% elevi picati… argumentul cam scartaie… Nu de alta dar si pe vremea mea era tot atat de dezastruos.

Pe de alta parte, daca priviti un pic “noua generatie”, veti constata ca e formata din persoane mult mai superficiale, dezinteresate fata de propriul viitor, pierdute in spatiu si atrase de non-valori decat era acum 10 ani. Nici nu stiu de unde sa incep. Stiu perfect ce inseamna viata de liceu: numai de invatat nu-ti arde. E varsta la care fiecare e orientat pe distractie, cat mai multe excese, curiozitatea de a experimenta tot ce se poate experimenta si… sex. Poate unii nu-l practica efectiv, dar in mod sigur si-ar dori si cam asta e principala preocupare. Cum sa te combini mai repede cu… X sau Y, din tot felul de motive, de la “arata bine, vreau sa i-o trag sau are masina nu stiu de care”.

Da, sunt si unii elevi preocupati de studiu, dar nici unul nu e preocupat de studiu pentru studiu din principiu. Motivatia e intotdeauna alta. Poate nu ar strica sa constientizeze si adultii implicati in acest “proces” ca elevul chiar nu are chef de scoala. Ori are un interes special pentru o anumita materie sau anumite materii, pentru simplul motiv ca ii plac lui respectivele subiecte si vrea sa afle mai multe despre ele, fie se foloseste de scoala ca de o parghie necesara pentru a accede in palierul superior, la facultate, pentru ca vrea o cariera intr-un anumit domeniu, sau vrea o cariera, punct. Adica din preocupare pentru propriul viitor.

Din pacate, in ziua de azi “tinerii” nu sunt foarte interesati de ce se va alege de ei din punct de vedere profesional, pentru ca “smecheria” promovata in mizeriile alea de la TV le spune ca nu au nevoie de studii sau sa-si foloseasca si creierul pentru a ajunge sa aiba succes si bani, ci e de ajuns sa faca o “combinatie” cu cineva sus pus pentru a obtine o pozitie favorabila sau sa-ti fluturi tatele si fundul la TV pentru bani. Pe undeva, ceva dreptate au ei. Nu e de ajuns studiul pentru a face ceva din punct de vedere profesional in Romania. Dar poate nu ar strica sa rationeze putin si sa se gandeasca la faptul ca schimbarea nu se va produce niciodata daca nu incepe fiecare sa se preocupe pentru ea. A incuraja mediocritatea si non-valorile nu va duce niciodata la promovarea de drept a celor care merita si au muncit pentru anumite pozitii. Astfel, cei care vor sa-si valorifice studiile vor continua sa se loveasca de un zid care le impiedica sau stopa evolutia profesionala si se vor orienta spre alte tari unde pregatirea si competenta este apreciata la justa valoare.

In alta ordine de idei, e in mentalitatea romaneasca sa intinzi mana sa cersesti ajutor in orice parte, mai putin sa pui singur osul sa cauti solutie, cand dai de greu. Asa si la Bac. Copii se plang ca sistemul i-a zapacit, ca nu le-a dat mura in gura materia si cerintele, ca profesorii nu le-au expliact suficient. Ma indoiesc sincer ca toti profesorii care existau pe “vremea mea” au disparut subit din invatament si au fost in totalitate inlocuiti de niste dobitoci 100% incompetenti. Rezultatele lor, insa, dau de inteles ca actualii profesori din invatamant, in marea lor majoritate, chiar lasa de dorit. Si atunci, ca elev, ce ar fi de facut? Eu va spun ce as fi facut eu… m-as fi plans la parinti evident. Si parintii, vazand ca sunt in impas, in mod sigur m-ar fi ajutat, pentru ca asta face un parinte normal la cap, care are macar un minim interes si iubire pentru copilul lui.

Profesorii au o mare responsabilitate in a invata copiii ceva, in a le oferi o educatie, pentru ca in mainile lor sta formarea lor profesionala, dar sa nu uitam ca acei copii nu sunt ai lor. Ala e un simplu job pentru ei, si inca unul platit mizerabil. Iar sarcina lor e de a pregati acei copii din punct de vedere profesional, la un minim nivel, nu de a-i creste ca pe propriile odrasle. A le predica filosofii motivationale de viata ar fi minunat, poate in alte tari chiar se practica, dar la banii pe care ii primesc cei din invatamantul romanesc, probabil se rezuma la stricta predare. Oare ii putem blama? Nu le caut scuze, dar stiu ca si in munca, chiar intr-o munca pe care o adori, pentru care ai tot harul din lume, e nevoie de putina motivatie. Cand n-ai nici ce pune in farfurie acasa, mi-e greu sa cred ca iti poti face treaba impecabil.

Pana la urma cui revine sarcina de a educa un copil? Profesorii nu pot face decat o mica parte din aceasta munca. Ei pot pune la dispozitia copiilor niste informatii, niste modele, niste sfaturi care sa-i ajute. Dar mare greutate a sarcinii, cred eu, revine parintilor. Da, copilul petrece mai mult timp la scoala decat acasa, dar nu profesorul i-a facut. Asta e argumentul suprem, in viziunea mea. Cand aduci o alta fiinta pe lume, esti responsabil de ceea ce se alege de el. Tu esti cel care, pana la varsta la care este capabil sa se descurce singur, trebui sa-i ofere educatia si formarea. Tu esti cel care trebuie sa-i directioneze sistemul de valori si sa-i explice cum poate sa devina un adult functional si de sine statator.

Asa ca nu pot sa nu ma intreb…ce au pazit acei parinti care le-au permis sa devina atat de dezinteresati de ce se alege de viata lor sau atat de pierduti, fara sa stie cum sa abordeze acel amarat de examen? Ce au pazit de nu le-au supravegheat activitatea scolara si nivelul de pregatire? De ce nu au fost acolo, alaturi de ei, in acea provocare? Spun asta pentru ca am vazut comportamentul unor parinti in legatura cu copiii lor si am vazut ca odraslele lor au luat note uriase la Bac. Ei cum au putut? Pai… au avut sprijin. Cand vezi ca al’micu’ nu se descurca il lasi de izbeliste sau faci tot ce poti sa-l ajuti sa treaca cu bine prin examene? Pe de alta parte, fiecare ajuta cum poate. Unii chiar nu stiu cum sa ajute si sistemul ii deruteaza. Atat au putut.

Tin minte ca eu nu am terminat unul din acele licee “elitiste” unde profesorii erau trup si suflet pentru elevii lor, oferindu-le sfaturi si modele pentru a reusi. Nu as zice ca erau complet dezinteresati de ce se va alege de noi, dar nici foarte preocupati nu erau. Dar nu era zi sa nu ajung acasa si sa nu fiu intrebata cum a fost la scoala. Nu era agasant, dar parintii erau trup si suflet cu ce se intampla cu mine. Si de fiecare data cand ma plangeam de ceva, imi rezolvau problema. Iar mama mi-a dat candva un sfat foarte intelept. De fapt, doua : in viata, trebuie sa-ti vezi interesul. Si daca uneori ceea ce ai de facut nu e placut si nici usor, daca vrei sa ajungi la rezultatul pe care ti l-ai propus, trebuie sa te pui pe treaba si sa muncesti, iar uneori chiar trebuie sa sacrifici unele lucruri pe parcurs, pentru ca totul are un pret. Si al doilea: fura! Nu, nu in sensul ala de care se plang francezii ca fac romanasii nostri, ci sa te uiti in jur la cei care au reusit si sa “furi” modelul. Nu zice nimeni sa idolatrizezi pe cineva, dar uneori in viata ai nevoie de modele sau mentori, oameni care au reusit ceea ce tu vrei, la randul tau, sa obtii. E vorba de inspiratie, acea sclipire care sa declanseze revelatia care sa te ajute sa gasesti solutia la problemele cu care te confrunti. Uneori e de ajuns sa te uiti in jur.

Personal nu am fost niciodata genul care sa aiba nevoie de ajutor la scoala, dar am acceptat cu bucurie cand tatal meu m-a trimis la meditatii la matematica la un nene foarte simpatic si foarte inteligent, profesor la Politehnica. Poate oi fi fost eu olimpica la mate’ si nu aveam neaparat nevoie de meditatii dar imi placea la nebunie materia (hai, nu dati cu oua) si imi placea sa fac meditatii la matematica. Poate ca luam numai 3 la testele lui nenea politehnistul, dar Bac-ul la mate mi s-a parut o gluma de copii mici. La restul materiilor nu m-am dus la nici o meditatie, pentru ca nu eram pasionata de nici una din ele si consideram timpul petrecut acolo drept e o pierdere de vremepentru mine. Ca o capricoarna ce sunt, m-am descurcat singura. Mi-am creat singura sisteme de invatat care functioneaza pentru mine si care ma ajuta pe mine. Acelasi lucru l-au facut si prietenele mele, fara sa ne sfatuim in acest sens. Practic, fiecare dintre noi avea propriul ei sistem. Cu toate am reusit sa trecem excelent peste Bac, chiar fara prea mare ajutor. Pentru ca ne-am preocupat sa ne ajutam singure.

De ce “pe vremea mea” se putea face asta? Oare erau parintii mai preocupati? Ma indoiesc ca proportia de parinti interesati de copiii lor s-a schimbat atat de mult in atat de putini ani. Deci, cu parere de rau, cred ca proportia de dezinteres a scazut mai dramatic chiar in randul elevilor. Vi se pare ca ne-am invartit intr-un cerc? Am pornit de la sistem, elevi, profesori, parinti, pentru a ajunge din nou la sistemul care nu sprijina educatia si elevi. Putem continua si implicand societatea cu modelele ei “nocive” promovate in mass-media, ajungand apoi la profesori si parinti din nou, dupa care o putem lua de la capat. Dar adevarul e unul singur. Suntem singurii raspunzatori de soarta noastra si ne purtam in totalitate responsabilitatea faptelor si rezultatelor noastre, fie ele succese sau esecuri. Poate uneori nu ne definesc, dar ne apartin pe deplin.

]]> http://camiachim.com/blog/2011/09/in-cautarea-tapului-ispasitor/feed/ 2 http://camiachim.com/blog/2011/09/dupa-alergia-la-pisica/ http://camiachim.com/blog/2011/09/dupa-alergia-la-pisica/#comments Thu, 08 Sep 2011 18:06:19 +0000 Cami http://camiachim.com/blog/?p=4059

Nu sunt medic si nu ma pricep atat de bine incat sa explic in termeni medicali procedura, dar am sa va povestesc despre cum o tanti doctorita, careia ii voi fi vesnic recunoscatoare pentru ce a facut pentru mine, m-a imunizat la alergenul de pisica. Poate in alte circumstante as fi tinut povestea privata, pentru ca nu tin neaparat sa o impartasesc, insa consider ca un medic atat de competent ar trebui sa primesca laudele pe care le merita si, in plus, am observat ca exista oameni care sunt alergici si renunta la a-si lua animalul pentru ca sunt convinsi ca nu exista solutie pentru problema lor sau nu cunosc faptul ca sunt alergici pana nu aduc animalutul in casa si constata ca o convietuire cu acesta nu este posibila. Este traumatizant pentru om si, totodata, pentru animal, care vine intr-o casa noua, pentru a fi, ulterior, expediat.

Care sunt simptomele alergiei la pisica

Din proprie experienta, va pot spune ca alergia la pisica este cumplita. Chiar nu poti sta in aceeasi casa cu pisica. La naiba, nu poti sta nici pe strada langa ea, pentru ca te gadila totul si-ti curge nasul, iti lacrimeaza ochii si stranuti incontinuu, ca la cea mai oribila raceala. Cei mai nefericiti care au si astm se mai si sufoca pe deasupra. Si atunci ce faci cand ai asemenea reactii alergice si totusi iti doresti o pisica? Povestea se aplica si pentru alte animale, desigur. Exista si alergii la catei, la iepuri, la chinchilla si alte cele. Oare chiar trebuie sa te dai batut si sa te resemnezi pentru ca nu exista leac?

Eu nu m-am resemnat, si bine am facut. Am fost la un prim medic alergolog, in speranta ca ma va informa corect si va incerca sa-mi faca o schema de tratament. Dar spre uimirea si dezamagirea mea, tanti mi-a raspuns ca alergia la pisica nu se poate trata si… pana la urma la ce-mi treuie mie pisica? Am fost la un al doilea medic, care m-a expediat direct si fara ocolisuri. “Cine ti-a spus asemenea prostii ca se poate vindeca? Nu se vindeca.” Si totusi… Dupa nu stiu cate vizite la (nu mai tin minte cati) doctori, care nu m-au luat in serios, am ajuns si la un banal control alergologic, unde am intalnit-o pe doctorita Violeta Perlea (foto) de la clinica Medsana, care mi-a raspuns ca DA, se poate trata, de principiu, dar depinde de cum raspund la medicament. Si, pentru prima oara, am plecat dintr-un cabinet cu o reteta de tratament. Sfatul meu, daca vreti mult sa aveti pisica sau catel sau ce-o fi si sunteti alergici, este sa nu va dati batuti doar pentru ca niste medici sunt incompetenti. Eu o recomand cu caldura pe doctorita Perlea, fara de care nu as sta acum cu o falcuta de pisica lipita de obrazul meu fara sa mor sufocata de alergie.

Ce inseamna alergia la pisica

Contrar credintei populare, reactia alergica nu provine de la contactul cu parul de pisica, ci de la contactul cu epiteliile pisicii din saliva ei, cu care se unge atat de constiincios pe blana. Astfel ca este nevoie de imunizare la saliva pisicii, nu la parul ei.

Cum se determina alergia

O simpla testare cutanata va poate confirma ca sunteti sau nu alergici. Teoretic, asta poate face cam orice alergolog. Sau cel putin asa ar trebui . Testul imunoglobulinei din sange este foarte util, dar mai degraba pe parcursul tratamentului, pentru a monitoriza mai precis evolutia imunizarii. Cu cat e mai mic indicele, cu atat mai mult a crescut imunizarea la alergen. Totusi, ceea ce trebuie sa stiti este ca, desi imunizarea este posibila, imunoglobulina va exista in sange pana muriti. Cat timp aveti contact cu alergenul (pisica in cazul de fata), indicele va ramane scazut si nu veti avea reactii alergice. Dar daca, din varii motive, candva in viata veti decide sa dati pisica, sau va fuge/ moare pisica si veti sta o perioada mai lunga de timp fara a avea contact cu alergenul, ei bine indiele va creste si va veti trezi din nou alergici. E bine de stiut de la bun inceput ca imunizarea si vindecarea nu-s chiar sinonime.

Ce alternative de tratament exista

Desi leacuri exista, nu recomand sa va aruncati sa cumparati medicamentul fara a consulta medicul intai, pentru ca nu puteti sti ce reactii veti avea la el sau daca vi se potriveste. Medicamentul pe care l-am folosit eu se numeste Staloral (solutie sublinguala) si este urmat de un cod. 507 este pentru epitelii de pisica, dar exista si pentru alte tipuri de alergii. Se gaseste extrem de greu si, in general, este indicat sa vorbiti cu farmacista pentru comanda. Singura farmacie unde am gasit eu medicamentul este Help Net-ul din Dorobanti (sunt 2 in zona, ambele au, dar trebuie vorbit in prealabil), nici nu are sens sa va chinuiti sa-l cautati in alta parte, pentru ca nu prea aceti sanse. De asemenea, este destul de costisitor (360 ron cutia cu flacoane care tin cam 2 luni) si se gaseste sub doua forme: de initiere si de mentinere. Cel de initiere se foloseste numai 2-3 luni, pana se termina cele 3 flacoane, dupa care se continua cu cel de mentinere, teoretic timp de 3 ani. La mine 2 au fost de ajuns. Cutia contine un set de instructiuni, pe care vi le explica, oricum, si medicul. Ele trebuie urmate intocmai, atat la dozaj, cat si la frecventa de administrare.

Din cunostintele mele, exista si tratament injectabil, dar nu stiu daca a ajuns inca pe piata noastra si pentru ce tip de alergie este recomandat.

Cum evolueaza tratamentul

Initial, se urmeaza schema cu dozele de initiere, apoi cu cele de mentinere timp de un an. Apoi urmeaza o testare Ig total si Ig specific pentru epitelii de pisica, pentru a vedea in ce stadiu va aflati cu alergia. Un ig specific de 5 inseamna o alergie severa. Intre 3-4 e o alergie medie, iar sub 3 deja este mica. Daca in urma testarii rezulta un Ig de maxim 3, puteti trece la faza urmatoare a tratamentului – contactul cu pisica. Acesta presupune sa vizitati o casa unde exista pisica, pentru a va expune la alergen in mediul sau. Incepeti cu o jumatate de ora, o data pe saptamana, dupa care mariti timpul de “expunere” cat suportati. Cand nu mai tolerati, plecati, nu stati sa va chinuiti. Cand ajungeti sa puteti sta ore intregi intr-o casa cu pisica fara a avea reactii alergice, puteti sa va luati, in sfarsit, pisica.

Va anunt ca nu va fi usor. Va asteapta o perioada lunga de tratament, dar pentru cei care isi doresc mult animalul, merita tot efortul. E nevoie de foarte multa rabdare si perseverenta, pentru ca imunizarea nu se produce peste noapte. Dar bine ca e posibila!

P.S. Pisicuta din poze e Missy a mea, care a crescut enorm si e o minunatie de pisica. Desi arata ca o pisica adulta, are doar 4 luni. E un vis devenit realitate.

]]> http://camiachim.com/blog/2011/09/dupa-alergia-la-pisica/feed/ 2 http://camiachim.com/blog/2011/08/lectii-de-viata/ http://camiachim.com/blog/2011/08/lectii-de-viata/#comments Fri, 05 Aug 2011 17:31:13 +0000 Cami http://camiachim.com/blog/?p=4029

Pe vremea cand eu alergam de nebuna cu treburi, depaaaarte de lumea virtuala la care accesul imi era complet interzis, Rontziki mi-a pasat o leapsa foarte interesanta, pe care o simt ca pe o mare provocare. Si este o mare provocare, daca ne gandim ca fata imi cere sa-mi expun lectiile invatate la scoala numita viata. Multe mai sunt ele si cate note proaste am luat la ele. La unele mi-am dat chiar corigenta. De mai multe ori . Nici nu stiu de unde sa incep…

Totusi, in primul si-n primul rand, o lectie extrem de importanta pe care am invatat-o in timp este ca trebuie in primul si in primul rand sa te iubesti pe tine. Nu pune niciodata pe nimeni si nimic mai presus de tine. Este complet gresit. Multi ma vor contrazice, ma vor blama, ma vor considera egoista si alte cele, dar imi voi sustine afirmatia pana mor! Nu cred ca exista un om pe acest pamant care este in stare de vreun sentiment real de bunatate sau dragoste daca nu a invatat aceasta lectie.

Si oarecum derivata din prima lectie, vine o alta: trebuie sa ai incredere in ceea ce-ti doresti si sa iti urmezi “calea”, fericirea, indiferent cine ce parere are despre asta. Asa ca fa ceea ce-ti doresti, atunci cand iti doresti. Uneori e chiar indicat sa nu diseci prea mult problema, ci pur si simplu sa treci la actiune. Nu vei fi niciodata fericit cu adevarat in viata daca faci ce vor altii, incercad sa-i multumesti sau sa te inscrii in anumite tipare. Chiar daca ce-ti doresti este poate uneori total diferit de ce inseamna “conventionalul” sau ceea ce societatea considera “normal”, trebuie sa pasesti cu incredere inainte pe drumul TAU, pentru ca nimeni altcineva nu se trezeste dimineata in papucii tai sa-ti traiasca viata. Esti numai tu, cu tine, si trebuie ca atunci cand te uiti in oglinda sa nu ai nici un regret. In viata nu regreti ceea ce gresesti, regreti ceea ce nu ai indraznit sa faci.

Un capitol la care eu am esuat frecvent si lamentabil in viata (si la care, fie vorba intre noi, uneori inca mai iau cate o nota proasta), este gestionarea nervilor. Da, exista uneori momente in care ceva porcarie ni se intampla. Ca e karma defectuoasa sau un om rau-voitor care ne scoate din pepeni, totusi nu trebuie sa punem prea mult la suflet. Calmul e o mare virtute si se cultiva al naibii de greu.

O alta mare virtute si totodata o lectie demna de retinut, este ca rabdarea si increderea in necunoscut e rasplatita. Totul se intampla la momentul potrivit, pentru cine stie sa astepte cu incredere. La fel cu nimic nu intampla celui care are rabdare, dar este resemnat si lipsit de incredere, sau spera cu optimism, dar da pe dinafara de agitatie.

Sa nu-ti fie teama de schimbare. Ea se intampla oricum. Si as zice ca intotdeauna spre mai bine. Ea trebuie intampinata cu bucurie. In fond, cine ar vrea sa traiasca intr-o rutina perpetua? Schimbarea e o gura de aer proaspat. Mai mult, totul se intampla cu un scop, pentru a materializa ceea ce gandim si simtim. Poate nu il vedem pe moment, dar in timp motivul va iesi la iveala. Nu, chiar nu e bine sa te impotrivesti schimbarii, pentru ca daca o faci, vei fi distrus, condamnat la nefericire.

Lectia urmatoare suna cam asa: Poti avea orice in viata, daca stii sa ti le atragi. Sau citand din marii clasici, “Esti ceea ce gandesti”. Da, am zic ca poti avea orice. Si chiar cred in asta.

In alta ordine de idei, fericirea, linistea, echilibrul, etc nu se gasesc nicaieri in exterior. Ele se afla in noi si atat. Asa ca degeaba te plangi, te lamentezi, cauti ajutor sau te enervezi pe cei din jur ca nu te fac fericit. Lucrurile astea tin numai de tine. Nimeni altcineva. Iar oamenii din jurul nostru si din viata noastra nu sunt decat niste tovarasi de drum. Menirea lor e sa ne tina companie si sa ne mai ofere o lectie de viata. Nu sa ne multumeasca, nu sa ne stea la dispozitie.

Inca o tema de casa ar suna cam asa: nu totul e despre tine. Nu tot ceea ce spun altii, fac altii, gandesc altii are legatura cu tine. Ce-ar fi daca am lua mai putin personal ceea ce fac/spun/gandesc ceilalti? De asemenea, este de preferat sa nu ne dam prea mult cu presupusul, (in special cand informatiile pe care le detinem nu sunt complete) pentru ca riscam sa presupunem eronat. Asa, cam in 99% din cazuri. La asta imi plac nespus de mult… barbatii. Ei tind sa ia lucrurile exact asa cum sunt. Fara scenarii, fara interpretare.

Alta lectie ar fi ca nu ii judecam pe ceilalti, pentru ca nu suntem in pielea lor, nu traim vietile lor, nu cunoastem experietele lor, trairile lor si ceea ce i-a marcat. Cu alte cuvinte, nu avem nici cea mai vaga idee ce inseamna ca fii ei. Mai bine si mai indicat este sa ne vedem de treaba noastra si sa ne gestionam propria viata. Daca judecam, candva, la un moment dat, ne vom trezi exact in papucii lor, si vom intelege subit exact de ce au actionat in felul pe care l-am judecat noi candva. Pe scurt, “ceea ce judeci, vei deveni”.

Si in final, trebuie sa mai mentionez ca e bine sa pastrezi o minte deschisa, sa te eliberezi de prejudecati si sa lasi de-o parte stereotipiile. Fiecare zi, fiecare experienta si fiecare persoana este minunata sau cel putin interesanta pentru cel care stie sa o vada asa.

In concluzie, cea mai importanta lectie de viata pe care eu am invatat-o, lectie care le inglobeaza, de altfel, pe toate cele mentionate detaliat mai sus, este ca trebuie sa-ti traiesti viata astfel incat sa fii fericit. Altfel, ce sens are sa te mai trezesti dimineata? Ce sens are sa faci ceva, daca nu esti fericit? Asta ar trebui sa fie scopul nostru in viata. Parerea mea.

Daca am omis ceva important, imi pare rau. Ar fi romane de scris pe tema lectiilor de viata. Pe astea le-am considerat, insa, cele mai importante.

In prima instanta, am fost extrem de frustrata. Abia reuseam sa-mi fac putin timp pentru a manca, ocazional pentru a retusa manichiura si am fost nevoita sa renunt complet la baia mea relaxanta in cada. Nici macar nu am mai vorbit cu prietenii de .. nu mai tin minte cand. (Iesirile in oras se explud din oficiu) Iar poze n-am mai facut de luni de zile, cu exceptia pisicii Clar, nu aveam timp pentru asemenea luxuri precum relaxarea. Dus rapid 5 minute, ca numai de atat se poate. In ciuda eforturilor disperate si a planurilor pe care mi le concepeam mental, abia am reusit sa citesc 30 de pagini de carte intr-o saptamana. La sfarsitul respectivei saptamani, am decis sa mut cartea respectiva in biblioteca. Era clar ca nu mai aveam cum sa arunc macar o privire in directia ei. Asa ceva ar fi fost complet inacceptabil si un dezastru absolut cu cateva luni in urma. Acum e o simpla realitate cotidiana. Deci da, am fost frustrata.

In momentul de fata nici macar nu ma mai bat asemenea ganduri absurde. Dupa cateva zile de stres intens, procese de constiinta si o multime de nervi, m-am epuizat psihic si, drept urmare, m-am decis sa accept situatia asa cum este. In fond, cartile nu dispar de pe fata pamantului, aparatele foto sunt inca intregi, la fel si obiectivele, bai relaxante pot face si la 80 de ani, iar prietenii (daca imi sunt prieteni) ma vor intelege. Pur si simplu, este vremea alegerii culorilor, designului, combinatiilor potrivite noii mele case si a cumpararii de mobila, electrocasnice si decoratiuni. Pana la urma, e un moment (poate) unic in viata. Cine stie daca voi mai face vreodata o asemenea mutare. Poate ca da, poate ca nu… Cert e ca daca vreau casuta ideala, trebuie sa am grija sa mi-o construiesc.

Pana la urma, fiecare etapa importanta a vietii impune stabilirea unor prioritati. Altfel, rezultatul nu va fi unul spectaculos. Si in plus, in ciuda tuturor eforturilor (care nu sunt mici), e atat de placut sa iti alegi fiecare lucrusor pe care il vei pune in noua ta casa! Chiar daca e vorba de niste prize, baterii, sisteme de iluminat sau alte dracii. Ideea e sa traiesti momentul, atat la bine, cat si la greu. Cine stie, acel “greu” se poate transforma intr-unul din cele mai bune lucruri care ti s-au intamplat. Si sa nu uitam ca amintirile legate de greutati palesc in timp. Ramanem tot cu ce ne-a impresionat placut.

]]> http://camiachim.com/blog/2011/06/despre-sacrificii-frustrari-si-prioritati/feed/ 2 http://camiachim.com/blog/2011/05/arta-de-a-pretinde-ca-esti-ceea-ce-nu-esti/ http://camiachim.com/blog/2011/05/arta-de-a-pretinde-ca-esti-ceea-ce-nu-esti/#comments Tue, 10 May 2011 19:46:10 +0000 Cami http://camiachim.com/blog/?p=3998

Nu cred ca exista vreo persoana care sa nu fi incercat sa para altfel decat este, macar o data in viata. Cu mine in frunte. Primul exemplu care imi vine in minte dateaza din timpul facultatii.

Mic soricel de biblioteca, constiincios nevoie mare, care scria cursurile cap coada, cu lux de informatii, explicatii, ba chiar colorand ‘bucatile’ esentiale si subliniind ce ar mai fi mai important de retinut, eu incercam sa-mi fac mie treaba mai eficienta. Asta ma ajuta foarte mult, deoarece, mai lenesa din fire, nu aveam nici un interes sa pierd prea multe ore cu invatatul, astfel ca incercam sa-mi usurez cat mai mult procesul. Mizam pe o singura lectura, maxim doua, din care sa scap cu informatia retinuta. Nu a trecut mult timp si colegii s-au prins ca metoda mea ar functiona minunat si pentru ei, doar ca era mult mai simplu sa xeroxeze cursurile de la mine, decat sa se chinuie chiar ei sa le scrie, cu atat mai mult cu cat ale mele oricum ar fi fost mai complete si mai bine organizate. Maxim de efect cu minimum de efort.

Problema era ca intregul an vroia cursurile de la mine, ceea ce ma facea sa-mi pierd destul de mult timp stand dupa posteriorul fiecaruia la punctele de xeroxare. Ba mai mult, majoritatea se trezeau fix in sesiune sa isi doreasca respectivele cursuri, deoarece constatau cu stupoare ca n-au notat mai nimic, le lipseste nu stiu ce capitol sau au chiulit cu nerusinare, ceea ce ma scotea din sarite. De ce? Fiindca ala era timpul pe care eu mi-l acordam studiului, sau cel putin asa il planificam. Numai ca trebuia sa-l fragmentez iesind sa ofer cursuri ingrasatorilor de porc in ajun. Asa ca m-am razvratit! Nu era zi in care sa nu-mi propun la modul cel mai serios sa devin mai rea. In mintea mea, eram mult prea buna, pentru ca ii ajutam pe toti. Pe mine cine ma ajuta la nevoie? Evident, nimeni, pentru ca eu nu aveam nevoie. Doar ma ajutam singura foarte bine.

Ei bine ani de zile m-am straduit sa devin rea, sa par rea, sa fiu mai de neinduplecat. Si totusi, pana la urma tot ii ajutam pe colegi, pentru ca nu ma lasa inimioara aia neagra de rautate sa-i vad picandu-si examenele. Am fost nevoita, intr-un final, sa accept adevarul. Pur si simplu nu pot sa fiu rea. Rautacioasa ocazional, cinica pe alocuri… poate. Rea, niciodata. Poate doar accidental. E adevarat, poate nu voi fi niciodata o persoana care primeste mult ajutor de la cei din jur, dar asta nu pentru ca ceilalti ar fi neaparat niste rautati innascute, ci pentru ca nu prea le dau ocazia. Si pana la urma de ce ar fi un defect sa fii bun?

Dupa ani si ani in care m-am extenuat singura incercand par intr-un fel sau altul, am ajuns la concluzia ca nu are nici un sens. Da, poate ca nu voi placuta de toata lumea. Da, poate ca nu toti vor fi de acord cu mine, cu firea mea, cu conceptiile mele, cu temperamentul meu sau cu sistemul meu de valori. Dar pana la urma, ce conteaza asta? Tot ce conteaza cu adevarat e sa fiu eu multumita cu mine, linistita si impacata. Vad atatea persoane incercand sa para intr-un anume fel si (poate aici ajuta si varsta si experienta) mi se pare atat de evident si de fals. Nu pe ceilalti ii pacalim incercand sa cream anumite aparente, ci pe noi insine. Pentru ceilalti (si aici repet, poate tine un pic si de varsta si experienta) este oricum destul de limpede ce se ascunde in spatele aparentelor.

E adevarat, uneori imprejurarile limiteaza un pic modul in care ne putem manifesta sau dezvalui personalitatile, dar chiar aici, eu am ajuns la concluzia ca este mai bine sau mai indicat sa ‘pacalesti’ prin omisiune, decat prin a incerca sa pari altfel decat esti in realitate. Cu alte cuvinte, uneori pur si simplu este mai indicat sa-ti tii gura si sa te controlezi. Asta nu inseamna ca incurajez ipocrizia, dar ce e prea mult strica, inclusiv la acest capitol. Cu aceasta ocazie, va invit si pe voi sa faceti un exercitiu de introspectie, incercand sa depistati punctele de nemultumire fata de propria persoana (care genereaza nevoia de a proiecta alte imagini in exterior). Uneori ceea ce consideram defect nu este decat o particularitate, alteori chiar o calitate denaturata de propriile perceptii. In unele cazuri, poate este chiar o caracteristica negativa, dar acceptarea ei e un prim pas catre eliminarea sau transformarea ei.