“Men in general are quick to believe that which they wish to be true.”
(Julius Caesar)

Trist, dar adevarat – pusi in situatii ce se prefigureaza a se contura diferit/opus de modul in care ne-am fi dorit, negam orice semnal inutitiv. Negam chiar anumite realitati in curs de finalizare, ba, in unele situatii, negam macar pentru o perioada si deznodamantul. Nu cred ca este cineva care nu s-a mintit pe sine macar de cateva ori, refuzand sa accepte inevitabilul ce urma sa se produca. Eu personal pot sa admit ca mi-am negat un intreg eveniment pentru cel putin o zi, dar pana la urma, fortata de imprejurari, am fost nevoita sa accept situatia: uneori lucrurile pur si simplu nu ies asa cum vreau eu.

Totusi, de ce ne mintim pe noi insine refuzand sa privim adevarul in fata? E adevarat, unele lucruri sunt greu de digerat din prima clipa, in special cand ele implica suferinta. Dorinta creeaza asteptari de cele mai multe ori, iar asteptarile daramate aduc inevitabil deziluzii. Teoretic vorbind, insa, traind intr-o continua stare de nepermanenta, ar trebui sa ne fi obisnuit pana acum cu schimbarea si tot ceea ce presupune ea (conform legilor lui Murphy, atat de valabile, de obicei neprevazute si invers proportionale cu ce asteptam). Sau oi fi eu mai pesimista din fire? Nu prea cred… cand te astepti la ceva de obicei primesti altceva, deci nu ceea ce-ti doreai. Desigur, viata ne surprinde si in mod placut, dar nu mai putin neasteptat.

Si atunci de ce tot ne vindem singuri gogosi? Oare spiritul nostru dornic de siguranta are probleme de adaptabilitate si are nevoie de o perioada de tranzitie de la negare spre acceptare? Sau pur si simplu Ego-ul nostru se resemneaza mai greu cu esecul? Eu inclin spre a doua varianta, pentru ca nu parem a avea mari dificultati in adaptarea la imbunatatiri. Din contra, ne adaptam atat de rapid la ele, incat ne vine greu sa ne amintim de unde am plecat. Ceea ce ne depaseste asteptarile e primit cu bratele deschise aproape instantaneu. In schimb esecul, el e cosmarul cel mai cumplit al umanitatii.  El ne obliga orgoliul sa se plece in fata umilintei si sa o ia de la capat cu mai multa ratiune. Cui in place sa constate ca drumul pe care pornise cu atata elan da intr-o fundatura? Mergem orbeste inainte pana dam cu capul de zid.

“There is no knowledge of true being. The world is fundamentally in a state of becoming.”

(Friedrich Nietzsche)

Oare ce se intampla cu noi pe masura ce timpul trece? Devenim nostalgici dupa vremuri demult apuse, ne e dor de perioade mai roz din trecut, tanjim dupa momente care s-au stins cu mult timp in urma si ne gandim “ce bine era atunci cand….” “ce frumos ar fi sa mai pot retrai ceva similar”. Vizitam locuri ce poarta adanc amprenta noastra dar pe care le simtim reci si straine, ca un memento dintr-o alta viata menit sa ne aminteasca de cine am fost candva, si ne aminteste, dar fara a mai reinvia acele trairi pe care le purtam candva in noi atat de intens. Sau oare asa e?

Pot empatiza cu cei din jur pentru ca a existat o scurta perioada de ratacire in care eu insami le-am simtit la randul meu. De atunci, insa, mie nu imi mai este niciodata dor de liceu, de cum era candva, de cum eram eu candva, de ce aveam candva sau de ce am pierdut pe parcurs. Locurile marcate de amintiri din diferite momente ale vietii mele imi trezesc inca aceleasi stari pe care le aveam atunci, la fel de vii, pictate in aceleasi culori. Ma pot intoarce in timp oricand pentru a retrai orice moment la aceeasi intensitate. Si atunci probabil va intrebati de ce nu mi-e dor? De ce ma pot intoarce sa le simt in acelasi mod fara a ma intrista, fara a deveni melancolica, fara a-mi dori sa le readuc? Raspunsul e: pentru ca nu-mi doresc sa le readuc, nu-mi doresc sa le retraiesc efectiv, ele sunt cutiile mele de amintiri pe care le sterg ocazional de praf, le deschid si le privesc cu drag, dupa care le inchid si le pun inapoi pe rafturile de care apartin.

Nu imi mai e dor de nimic din ce obisnuiam sa fac cu placere, pentru ca tot ceea ce faceam candva cu placere, fac si acum. Nu imi e dor de nimic din ce eram si nu mai sunt, pentru ca tot ce am avut bun am pastrat, dispensandu-ma doar de partile urate pe care nu am mai dorit sa le car cu mine. Cred ca aici e cheia: timpul nu a facut decat sa consolideze ceea ce eram candva, contopind ceea ce eram cu ceea ce sunt, fiindca am refuzat sa renunt la fiecare nimic care ma facea fericita. Cum spune si Nietzsche, nimic nu este, totul e un proces continuu de devenire. Trecutul, prezentul si viitorul se intrepatrund in fiecare treapta pe care pasim. Asa ca trebuie sa avem mare grija la ce aducem cu noi pe treapta urmatoare. Depinde numai de noi sa alegem cine vom deveni, ce parti din noi pastram si de ce alegem sa ne dispensam. Asa ca daca tanjim dupa ceva ce am fost, inseamna ca am pierdut ceva drag din ceea ce eram candva, ceva ce nu trebuia sa lasam in urma.

Eu cred ca tristetea aceea vine din refuzul de a accepta ca trecutul nu este altceva decat o amintire pe care nu o vom mai readuce niciodata in prezent sub alta forma decat a unui suvenir de vacanta. S-au dus si nu e nimic rau in asta. A te agata de ce-a fost nu le va aduce niciodata inapoi, dar va aduce cu sine tristete, in unele cazuri chiar suferinta. Problema este ca multi dintre noi privim partile negative, pierzand din vedere cat de multe sunt cele pozitive. Poate ca cele negative sunt uneori mai multe si mai de amploare decat cele pozitive, dar treptele pe care le-am lasat in spate sunt invatamintele pe care le-am acumulat si care ne pot ajuta (daca le dam voie si daca ne facem constiinciosi temele) sa urcam in continuare mai puternici, privind jumatatea sau sfertul sau picaturile de pe fundul paharului si invatand sa ne gasim fericirea privind inainte, nu inapoi.

Pe de alta parte, a te intrista la gandul ca ai pierdut o parte din tine este o pierdere de vreme. Daca trecutul e mort si nu mai poti face nimic in privinta lui, tu esti viu si oricine ai fost candva poti oricand redeveni din nou. E o simpla chestiune de alegere.

O veche legenda greaca spune ca din cutia ce nu trebuia deschisa sub nici o forma, Pandora, prin curiozitatea ei, a revarsat pe intreg Pamantul toate relele, cu o singura exceptie – speranta. Asa ca ne-am obisnuit sa privim speranta ca pe acel bun etern care ramane alaturi de noi indiferent ce s-ar intampla, orice am pierde si oricat de nefasta ne-ar fi soarta. Pentru ca putem pierde orice, mai putin speranta. Sa fie, insa, un lucru bun?

De mica am fost invatata ca e nevoie de optimism pentru a ajunge acolo unde doresc si pentru a obtine acel “ceva” la care ravnesc. Problema este ca in timp am inceput sa intru incet, incet, in ceata, pe masura ce se intampla ca lucrurile fata de care pastram cea mai optimista atitudine si la care speram din tot sufletul se indepartau cel mai repede de mine. Nu puteam sa nu sesizez acest “mic” paradox care ma determina, inevitabil sa pun intreaga teorie sub semnul intrebarii. Parca optimismul trebuia sa ma apropie de ce-mi doresc, dar ma indeparta. De ce? De ce atunci cand pastram cea mai mare cantitate de speranta pana la epuizare, lucrurile pur si simplu nu vroiau sa se contureze dupa bunul meu plac?

Am intalnit in viata persoane pe care le consideram puternice pentru capacitatea lor neobosita de a spera, indiferent de conditii, de situatii, de greutati. Imi parea ceva iesit din comun, si asta pentru ca eu nu reuseam sa sper. Nu stiu daca era cinismul, realismul exagerat sau dozele uriase de scepticism pe care le posed, cu usoare accente de pesimism, cert este ca nu-mi iesea si pace. De fiecare daca cand incercam sa sper fara fundament, realismul imi trosnea un dos de palma peste fata, care ma readucea instant cu picioarele pe pamant. Totusi perseveram, imi blestemam scepticismul si realismul si cinismul si incercam din rasputeri sa sper, gandindu-ma ca fara a privi cu optimism viitorul, imi voi atrage ghinionul si se va alege praful de tot.

Asa ca am sperat, greu, cu tone de efort si prelegeri de auto-educare, rar si numai la ocazii speciale, atunci cand incertitudinea nu-mi lasa realismul sa concluzioneze irevocabil in favoarea sau impotriva cauzei pentru care pledam. Dar spre stupoarea mea, verdictul venea mereu sub aceeasi forma: pierdeam. Speram la o nota buna, luam o nota proasta, speram ca o relatie sa mearga bine, dar mergea prost, speram sa ma fac bine cand eram bolnava, dar se agrava. Practic as putea face o uriasa lista de situatii in care mi-am pus speranta la bataie si nu as putea bifa nici macar una incheiata in favoarea mea. De ce?

Ei bine iata de ce. Pentru ca speranta e acel ceva la care mereu am recurs atunci cand ratiunea nu rezona prea bine cu acel “ceva” la care speram, cand intuitia ma avertiza ca finalul nu va fi unul pozitiv si, nu in ultimul rand, cand imi lipsea increderea ca voi putea atinge acel “ceva” (poate pentru ca intuitia nu ma lasa sa am incredere). Din pacate speranta e ultima optiune pe care o avem cand ne aflam pe o nava in curs de scufundare. Vedem ca ne ducem la fund si nu mai avem nici o sansa de supravietuire, dar nu puteam accepta asta, asa ca speram. Speram intr-o minune, un miracol care va readuce nava la mal cu noi nevatamati la bordul ei sau macar intr-un naufragiu pe o insula pustie. Dar ne scufundam alaturi de ea.

Optimismul intemeiat pe speranta e o iluzie de solutie pozitiva pe care personal nu o recomand. Degeaba speri in ceva in care nu crezi cu tarie. Dar daca ai spera atunci cand crezi cu tarie, ar aparea o contradictie intre termeni, fiindca speram doar cand nu avem curajul sa credem si credem cand nu e nevoie de a spera. Deci a spera implica neincredere, iar noi devenim ceea ce gandim, ceea ce simtim. Neincrederea atrage negativul, la fel cum increderea atrage pozitivul, pentru ca universul raspunde intotdeauna in conformitate cu energia pe care o proiectam. Omul puternic e cel care are forta sa creada, nu doar sa spere, iar adevarata putere nu sta in a te refugia in iluzie, ci in a avea curajul sa te uiti in interior si sa te cunosti, sa te asculti, sa stii cu adevarat ce iti doresti si care drum ti se potriveste, sa iti pastrezi capacitatea de a crede in tine si in ceea ce urmaresti, in fortele de care dispui pentru a ajunge acolo. Pentru ca daca tu nu crezi, nimeni nu o va face, nici macar universul.

Poate ca incapacitatea mea de a spera avea totusi un fundament pe care am refuzat sa-l inteleg prea multa vreme… Pana la urma la ce ne ajuta sa speram totusi in ceva, cand nu vom avea acel ceva? La ce bun? Nu e un fel de-a te imbata cu apa rece? De a evita sa te confrunti cu realitatea si de a accepta ca ai luat-o pe un drum gresit si ai nimerit intr-o fundatura? De a amana inevitabilul?

“Speranta este virtute de sclav.” (Emil Cioran) Si cata dreptate avea…

Un gand al unei zile trecute sa-i spunem: oare care e sportul preferat al romanilor? Oscilam undeva intre statul degeaba asteptand sa “li se dea” ceva de undeva (de obicei guvern sau Dumnezeu) si bagatul nasului in “orgadele” altora + barfa. Totusi cred ca mai este o alta activitate care le intrece pana si pe acestea in popularitate: aratatul cu degetul si etichetatul.

“Mama are la serviciu un baiat, coleg cu ea. E aproximativ de varsta mea. L-am vazut de cateva ori si mi-am zis direct…cocalar! Pentru ca prea imi sarea in ochi cercelul ala shining like hell, a wannabe diamond si freza a la cocalar s.a.m.d. Dar intr-o zi am aflat ca baiatul respectiv a fost dat afara, ca lui nici nu ii facusera carte de munca si l-au concediat pentru ca nu si-au mai permis sa-l plateasca odata cu criza asta. Si ce crezi? A venit mama lui odata sa vorbeasca cu mama si sa o roage sa intervina cumva pentru el, ca e distrus, ca are un tata vitreg care il cearta mereu si il si bate pentru ca nu aduce bani in casa. Baiatul cica nici nu mananca uneori cu zilele, numai ca sa nu aiba probleme, pentru ca el nu aduce bani si sa nu spuna tatal vitreg ca ar manca pe banii lui. Si am mai aflat ca are porumbei, destul de multi porumbei de care are mare grija; le-a facut casute din lemn, ii tine in pod si le face rost de seminte. Stii cum m-am simtit? M-am simtit ca ultimul om!!!”

Relatarea apartine unei bune prietene care este opusul genului de persoana care arata cu degetul in stanga si-n dreapta sau pune etichete. Totusi a facut-o, asa cum probabil o facem cu totii sau aproape toti. Oricat mi-ar placea si mie sa cred ca sunt o persoana suficient de deschisa si evoluata incat sa nu ma apuc sa judec oamenii dupa aparente, recunosc ca uneori o fac. Cand mai vad o tipa plina de sclipiciuri si haine in culori stridente parca desprinse de pe site-ul pitzipoanca.org, in mintea mea se face automat conexiunea, asa ca lipesc eticheta: pitzi proasta. Cu ce drept? De ce sa fac asta cand nici macar nu am vorbit macar doua minute cu persoana aia pentru a vedea cum e sau nu e, sau ce-o determina sa fie asa? Luni am iesit la plimbare in parc sa-mi termin filmul foto inceput la Brasov, iar in drum spre statia Stefan cel Mare au urcat in metrou niste tigani persoane de etnie rroma, care tineau un adorabil pui de catelus in brate. Poate alta data primul impuls ar fi fost “ewww ce jegosi, bietul catel”, dar de data asta m-am abtinut si am preferat sa ma multumesc cu simplul privit al imaginii, lipsit de judecata. In ceea ce ma privea erau doar niste tineri care iubeau cateii.

Adevarul e ca nu stim nimic dincolo de imaginea pe care o vedem si daca refuzam sa lasam filtrele prin care privim de-o parte, imaginea ne va aparea intotdeauna modificata. Viata m-a invatat ca Andy avea dreptate cu citatul lui enervant pe care-l afisa si recita peste tot: “There’s always more to things”.

P.S. Poza reprezinta un  pistil de magnolie Nu aveam idee ca arata atat de interesant.

Multa vreme (pe cand eram copila si straina de multe din experientele vietii) am considerat acceptarea drept o forma de complacere intr-o situatie, chiar lipsa de curaj, mediocritate sau lene, asa ca incercam cu orice pret sa-mi ating scopurile, refuzand cu cea mai mare indarjire tipica de capricorn incapatanat sa ma resemnez in vreo situatie. Adica de ce as face-o cand eu aspir la mai mult, nu-i asa? Pentru mine “nu se poate” era doar o alta formulare pentru “cauta alta metoda pentru a obtine ce vrei”, din ciclul: “Nu am esuat, am gasit doar 100 de metode care nu functioneaza”. Din unele puncte de vedere, as putea spune ca nu mi-am schimbat foarte mult abordarea. As merge pana in panzele albe pentru a-mi atinge scopurile. Insa din alte puncte de vedere… am invatat ca acceptarea (sau mai bine zis capacitatea de a accepta) este o mare virtute a celor puternici. Trebuie sa stii cand este cazul sa lupti si cand e momentul sa induri si sa ai rabdare sau sa renunti complet.

Eu am invatat devreme lectia acceptarii, si mai mult fortat decat de buna voie. Am stiut atunci ca nimeni si nimic, nici un efort de pe lume si nici cea mai crancena lupta nu vor schimba situatia, pentru ca pierdusem pentru totdeauna ceva ce nu va putea fi niciodata inlocuit. Am inteles atunci ca vointa si determinarea nu sunt arme utile doar in batalii pentru cucerire, ci si in armistitiul dintre mine si timp. Indiferent ce ne-am dori, la ce am aspira si in ce situatii ne-am afla, existenta e necrutatoare. Nu exista decat prezent, iar prezentul e o succesiune de clipe care nu se mai intorc niciodata, fiindca se topesc una dupa alta ca fulgii de zapada in palma. Ele sunt asa cum sunt, se definesc prin ele insele, iar noi nu putem face altceva decat sa fim acolo, sa le traim. Negarea lor nu le sterge existenta, ci doar ne sterge noua cateva clipe din viata, uneori minute, zile, saptamani, ani…

Schimbarea e in mainile noastre, si totusi nu e intotdeauna accesibila. Astfel ca trebuie sa fim capabili sa distingem intre ceea ce putem lua in propriile maini si modela dupa propriile dorinte, si  ceea ce nu vom putea modela in clipa prezenta, pentru ca este imposibil. A vrea mai mult timp pentru hobby-uri cand ai ceva foarte important de lucrat care iti ocupa matematic o anumita perioada de timp bine determinata, nelasand nici un minut in plus pentru altceva sau a-ti detesta locul de munca dar fara a avea vreo posibilitate de a-l schimba, din varii motive, nu este cu nimic diferit de eforturile lui Don Quijote in lupta impotriva morilor de vant. A-ti dori sa calatoresti doua saptamani in Tibet si sa urci pe Everest cand nu ai deloc concediu, este de asemenea utopic si absolut inutil, ca sa nu zic si nociv. A-ti dori ca iubitul care te-a parasit sa se intoarca la tine, desi nu te mai iubeste este chiar si mai nociv. Toate sunt exemple frecvente pe care le puteti intalni prin jur (cu cea referitoare la calatorii m-am confruntat si eu, desi Tibetul e ales oarecum aleatoriu si nu am nici o inclinatie spre alpinism).

Problema e ca atunci cand te cramponezi ca vrei ceva foarte mult, ceva ce nu este realizabil in acel moment, in perioada in care ai vrea tu sau chiar niciodata, nu faci decat sa negi prezentul, sa refuzi sa traiesti in el conform datelor existente. Datele, insa, nu se schimba pentru ca nu esti tu de acord. Ele continua sa existe chiar mai incapatanate ca tine, asa ca nu reusesti decat sa suferi, sa capeti frustrari si sa-ti pierzi linistea interioara. Complet inutil. Suferinta si frustrarea ta nu valorea nimic in ecuatia timpului si a existentei, dar ele cantaresc enorm in ceea ce tine de energia pe care o atragi si felul in carea ea iti va modela viitorul. O pace interioara atrage schimbarea pozitiva a lucrurilor intr-un viitor poate chiar apropiat, pe cand angoasele, nervozitatea, durerea, le indeparteaza tot mai mult si, in acelasi timp, TE indeparteaza tot mai mult de ceea ce-ti doresti. A trai in armonie cu universul inseamna a trai in armonie cu clipa prezenta, indiferent de ceea ce iti ofera ea.

Intrebarea pe care trebuie sa ne-o punem este: “Poti sa schimbi situatia care nu iti convine?” Raspunsul este “da” atunci pune-ti toata vointa si determinarea aceeasta la bataie si lupta! Daca, insa, raspunsul este “nu”, atunci ce rost are sa lupti cu morile de vant? Sa nu uitam ca avem ceea ce am ales, ceea ce traim este rezultatul actiunilor noastre. Daca nu ne convin este “ghinionul” nostru, dar trebuie sa ne asumam responsabilitatea si sa traim cu ceea ce am ales. Fie ca ne place sau nu sa acceptam acest lucru, noi ne atragem ceea ce ni se intampla, lucrurile nu vin la intamplare spre noi si nici nu le alege altcineva. Asa ca putem sa profitam de oportunitatile care apar sau pe care ni le putem crea, pentru a alege diferit si a culege alte roade in clipele viitoare, daca asa ne dorim. Nu vom putea, insa, niciodata, schimba clipa prezenta. A nu se confunda, acceptarea nu inseamna complacere, inseamna intelepciune.

A accepta nu se refera, insa, numai la soarta, ci de asemenea la a ne accepta si pe noi insine. Iar asta este o treaba chiar mai grea decat a accepta ca trebuie sa ne trezim prea devreme poate, sau sa renuntam la o parte din timp pentru diverse activitati care nu sufera amanare, sau chiar sa renuntam la lucruri pe care ni le dorim in viata pentru un timp sau de tot. A accepta inseamna a te privi in oglinda si a vedea imaginea clara, fara distorsiuni date de ceea ce ne-am dori sa vedem in ea si fara aberatii cromatice generate de filtrele prin care ne privim trasaturile si personalitatea.

Dalai Lama: “We have a saying in Tibet: If a problem can be solved there is no use worrying about it. If it can’t be solved, worrying will do no good.”