O veche legenda greaca spune ca din cutia ce nu trebuia deschisa sub nici o forma, Pandora, prin curiozitatea ei, a revarsat pe intreg Pamantul toate relele, cu o singura exceptie – speranta. Asa ca ne-am obisnuit sa privim speranta ca pe acel bun etern care ramane alaturi de noi indiferent ce s-ar intampla, orice am pierde si oricat de nefasta ne-ar fi soarta. Pentru ca putem pierde orice, mai putin speranta. Sa fie, insa, un lucru bun?

De mica am fost invatata ca e nevoie de optimism pentru a ajunge acolo unde doresc si pentru a obtine acel “ceva” la care ravnesc. Problema este ca in timp am inceput sa intru incet, incet, in ceata, pe masura ce se intampla ca lucrurile fata de care pastram cea mai optimista atitudine si la care speram din tot sufletul se indepartau cel mai repede de mine. Nu puteam sa nu sesizez acest “mic” paradox care ma determina, inevitabil sa pun intreaga teorie sub semnul intrebarii. Parca optimismul trebuia sa ma apropie de ce-mi doresc, dar ma indeparta. De ce? De ce atunci cand pastram cea mai mare cantitate de speranta pana la epuizare, lucrurile pur si simplu nu vroiau sa se contureze dupa bunul meu plac?

Am intalnit in viata persoane pe care le consideram puternice pentru capacitatea lor neobosita de a spera, indiferent de conditii, de situatii, de greutati. Imi parea ceva iesit din comun, si asta pentru ca eu nu reuseam sa sper. Nu stiu daca era cinismul, realismul exagerat sau dozele uriase de scepticism pe care le posed, cu usoare accente de pesimism, cert este ca nu-mi iesea si pace. De fiecare daca cand incercam sa sper fara fundament, realismul imi trosnea un dos de palma peste fata, care ma readucea instant cu picioarele pe pamant. Totusi perseveram, imi blestemam scepticismul si realismul si cinismul si incercam din rasputeri sa sper, gandindu-ma ca fara a privi cu optimism viitorul, imi voi atrage ghinionul si se va alege praful de tot.

Asa ca am sperat, greu, cu tone de efort si prelegeri de auto-educare, rar si numai la ocazii speciale, atunci cand incertitudinea nu-mi lasa realismul sa concluzioneze irevocabil in favoarea sau impotriva cauzei pentru care pledam. Dar spre stupoarea mea, verdictul venea mereu sub aceeasi forma: pierdeam. Speram la o nota buna, luam o nota proasta, speram ca o relatie sa mearga bine, dar mergea prost, speram sa ma fac bine cand eram bolnava, dar se agrava. Practic as putea face o uriasa lista de situatii in care mi-am pus speranta la bataie si nu as putea bifa nici macar una incheiata in favoarea mea. De ce?

Ei bine iata de ce. Pentru ca speranta e acel ceva la care mereu am recurs atunci cand ratiunea nu rezona prea bine cu acel “ceva” la care speram, cand intuitia ma avertiza ca finalul nu va fi unul pozitiv si, nu in ultimul rand, cand imi lipsea increderea ca voi putea atinge acel “ceva” (poate pentru ca intuitia nu ma lasa sa am incredere). Din pacate speranta e ultima optiune pe care o avem cand ne aflam pe o nava in curs de scufundare. Vedem ca ne ducem la fund si nu mai avem nici o sansa de supravietuire, dar nu puteam accepta asta, asa ca speram. Speram intr-o minune, un miracol care va readuce nava la mal cu noi nevatamati la bordul ei sau macar intr-un naufragiu pe o insula pustie. Dar ne scufundam alaturi de ea.

Optimismul intemeiat pe speranta e o iluzie de solutie pozitiva pe care personal nu o recomand. Degeaba speri in ceva in care nu crezi cu tarie. Dar daca ai spera atunci cand crezi cu tarie, ar aparea o contradictie intre termeni, fiindca speram doar cand nu avem curajul sa credem si credem cand nu e nevoie de a spera. Deci a spera implica neincredere, iar noi devenim ceea ce gandim, ceea ce simtim. Neincrederea atrage negativul, la fel cum increderea atrage pozitivul, pentru ca universul raspunde intotdeauna in conformitate cu energia pe care o proiectam. Omul puternic e cel care are forta sa creada, nu doar sa spere, iar adevarata putere nu sta in a te refugia in iluzie, ci in a avea curajul sa te uiti in interior si sa te cunosti, sa te asculti, sa stii cu adevarat ce iti doresti si care drum ti se potriveste, sa iti pastrezi capacitatea de a crede in tine si in ceea ce urmaresti, in fortele de care dispui pentru a ajunge acolo. Pentru ca daca tu nu crezi, nimeni nu o va face, nici macar universul.

Poate ca incapacitatea mea de a spera avea totusi un fundament pe care am refuzat sa-l inteleg prea multa vreme… Pana la urma la ce ne ajuta sa speram totusi in ceva, cand nu vom avea acel ceva? La ce bun? Nu e un fel de-a te imbata cu apa rece? De a evita sa te confrunti cu realitatea si de a accepta ca ai luat-o pe un drum gresit si ai nimerit intr-o fundatura? De a amana inevitabilul?

“Speranta este virtute de sclav.” (Emil Cioran) Si cata dreptate avea…

Un gand al unei zile trecute sa-i spunem: oare care e sportul preferat al romanilor? Oscilam undeva intre statul degeaba asteptand sa “li se dea” ceva de undeva (de obicei guvern sau Dumnezeu) si bagatul nasului in “orgadele” altora + barfa. Totusi cred ca mai este o alta activitate care le intrece pana si pe acestea in popularitate: aratatul cu degetul si etichetatul.

“Mama are la serviciu un baiat, coleg cu ea. E aproximativ de varsta mea. L-am vazut de cateva ori si mi-am zis direct…cocalar! Pentru ca prea imi sarea in ochi cercelul ala shining like hell, a wannabe diamond si freza a la cocalar s.a.m.d. Dar intr-o zi am aflat ca baiatul respectiv a fost dat afara, ca lui nici nu ii facusera carte de munca si l-au concediat pentru ca nu si-au mai permis sa-l plateasca odata cu criza asta. Si ce crezi? A venit mama lui odata sa vorbeasca cu mama si sa o roage sa intervina cumva pentru el, ca e distrus, ca are un tata vitreg care il cearta mereu si il si bate pentru ca nu aduce bani in casa. Baiatul cica nici nu mananca uneori cu zilele, numai ca sa nu aiba probleme, pentru ca el nu aduce bani si sa nu spuna tatal vitreg ca ar manca pe banii lui. Si am mai aflat ca are porumbei, destul de multi porumbei de care are mare grija; le-a facut casute din lemn, ii tine in pod si le face rost de seminte. Stii cum m-am simtit? M-am simtit ca ultimul om!!!”

Relatarea apartine unei bune prietene care este opusul genului de persoana care arata cu degetul in stanga si-n dreapta sau pune etichete. Totusi a facut-o, asa cum probabil o facem cu totii sau aproape toti. Oricat mi-ar placea si mie sa cred ca sunt o persoana suficient de deschisa si evoluata incat sa nu ma apuc sa judec oamenii dupa aparente, recunosc ca uneori o fac. Cand mai vad o tipa plina de sclipiciuri si haine in culori stridente parca desprinse de pe site-ul pitzipoanca.org, in mintea mea se face automat conexiunea, asa ca lipesc eticheta: pitzi proasta. Cu ce drept? De ce sa fac asta cand nici macar nu am vorbit macar doua minute cu persoana aia pentru a vedea cum e sau nu e, sau ce-o determina sa fie asa? Luni am iesit la plimbare in parc sa-mi termin filmul foto inceput la Brasov, iar in drum spre statia Stefan cel Mare au urcat in metrou niste tigani persoane de etnie rroma, care tineau un adorabil pui de catelus in brate. Poate alta data primul impuls ar fi fost “ewww ce jegosi, bietul catel”, dar de data asta m-am abtinut si am preferat sa ma multumesc cu simplul privit al imaginii, lipsit de judecata. In ceea ce ma privea erau doar niste tineri care iubeau cateii.

Adevarul e ca nu stim nimic dincolo de imaginea pe care o vedem si daca refuzam sa lasam filtrele prin care privim de-o parte, imaginea ne va aparea intotdeauna modificata. Viata m-a invatat ca Andy avea dreptate cu citatul lui enervant pe care-l afisa si recita peste tot: “There’s always more to things”.

P.S. Poza reprezinta un  pistil de magnolie Nu aveam idee ca arata atat de interesant.

Multa vreme (pe cand eram copila si straina de multe din experientele vietii) am considerat acceptarea drept o forma de complacere intr-o situatie, chiar lipsa de curaj, mediocritate sau lene, asa ca incercam cu orice pret sa-mi ating scopurile, refuzand cu cea mai mare indarjire tipica de capricorn incapatanat sa ma resemnez in vreo situatie. Adica de ce as face-o cand eu aspir la mai mult, nu-i asa? Pentru mine “nu se poate” era doar o alta formulare pentru “cauta alta metoda pentru a obtine ce vrei”, din ciclul: “Nu am esuat, am gasit doar 100 de metode care nu functioneaza”. Din unele puncte de vedere, as putea spune ca nu mi-am schimbat foarte mult abordarea. As merge pana in panzele albe pentru a-mi atinge scopurile. Insa din alte puncte de vedere… am invatat ca acceptarea (sau mai bine zis capacitatea de a accepta) este o mare virtute a celor puternici. Trebuie sa stii cand este cazul sa lupti si cand e momentul sa induri si sa ai rabdare sau sa renunti complet.

Eu am invatat devreme lectia acceptarii, si mai mult fortat decat de buna voie. Am stiut atunci ca nimeni si nimic, nici un efort de pe lume si nici cea mai crancena lupta nu vor schimba situatia, pentru ca pierdusem pentru totdeauna ceva ce nu va putea fi niciodata inlocuit. Am inteles atunci ca vointa si determinarea nu sunt arme utile doar in batalii pentru cucerire, ci si in armistitiul dintre mine si timp. Indiferent ce ne-am dori, la ce am aspira si in ce situatii ne-am afla, existenta e necrutatoare. Nu exista decat prezent, iar prezentul e o succesiune de clipe care nu se mai intorc niciodata, fiindca se topesc una dupa alta ca fulgii de zapada in palma. Ele sunt asa cum sunt, se definesc prin ele insele, iar noi nu putem face altceva decat sa fim acolo, sa le traim. Negarea lor nu le sterge existenta, ci doar ne sterge noua cateva clipe din viata, uneori minute, zile, saptamani, ani…

Schimbarea e in mainile noastre, si totusi nu e intotdeauna accesibila. Astfel ca trebuie sa fim capabili sa distingem intre ceea ce putem lua in propriile maini si modela dupa propriile dorinte, si  ceea ce nu vom putea modela in clipa prezenta, pentru ca este imposibil. A vrea mai mult timp pentru hobby-uri cand ai ceva foarte important de lucrat care iti ocupa matematic o anumita perioada de timp bine determinata, nelasand nici un minut in plus pentru altceva sau a-ti detesta locul de munca dar fara a avea vreo posibilitate de a-l schimba, din varii motive, nu este cu nimic diferit de eforturile lui Don Quijote in lupta impotriva morilor de vant. A-ti dori sa calatoresti doua saptamani in Tibet si sa urci pe Everest cand nu ai deloc concediu, este de asemenea utopic si absolut inutil, ca sa nu zic si nociv. A-ti dori ca iubitul care te-a parasit sa se intoarca la tine, desi nu te mai iubeste este chiar si mai nociv. Toate sunt exemple frecvente pe care le puteti intalni prin jur (cu cea referitoare la calatorii m-am confruntat si eu, desi Tibetul e ales oarecum aleatoriu si nu am nici o inclinatie spre alpinism).

Problema e ca atunci cand te cramponezi ca vrei ceva foarte mult, ceva ce nu este realizabil in acel moment, in perioada in care ai vrea tu sau chiar niciodata, nu faci decat sa negi prezentul, sa refuzi sa traiesti in el conform datelor existente. Datele, insa, nu se schimba pentru ca nu esti tu de acord. Ele continua sa existe chiar mai incapatanate ca tine, asa ca nu reusesti decat sa suferi, sa capeti frustrari si sa-ti pierzi linistea interioara. Complet inutil. Suferinta si frustrarea ta nu valorea nimic in ecuatia timpului si a existentei, dar ele cantaresc enorm in ceea ce tine de energia pe care o atragi si felul in carea ea iti va modela viitorul. O pace interioara atrage schimbarea pozitiva a lucrurilor intr-un viitor poate chiar apropiat, pe cand angoasele, nervozitatea, durerea, le indeparteaza tot mai mult si, in acelasi timp, TE indeparteaza tot mai mult de ceea ce-ti doresti. A trai in armonie cu universul inseamna a trai in armonie cu clipa prezenta, indiferent de ceea ce iti ofera ea.

Intrebarea pe care trebuie sa ne-o punem este: “Poti sa schimbi situatia care nu iti convine?” Raspunsul este “da” atunci pune-ti toata vointa si determinarea aceeasta la bataie si lupta! Daca, insa, raspunsul este “nu”, atunci ce rost are sa lupti cu morile de vant? Sa nu uitam ca avem ceea ce am ales, ceea ce traim este rezultatul actiunilor noastre. Daca nu ne convin este “ghinionul” nostru, dar trebuie sa ne asumam responsabilitatea si sa traim cu ceea ce am ales. Fie ca ne place sau nu sa acceptam acest lucru, noi ne atragem ceea ce ni se intampla, lucrurile nu vin la intamplare spre noi si nici nu le alege altcineva. Asa ca putem sa profitam de oportunitatile care apar sau pe care ni le putem crea, pentru a alege diferit si a culege alte roade in clipele viitoare, daca asa ne dorim. Nu vom putea, insa, niciodata, schimba clipa prezenta. A nu se confunda, acceptarea nu inseamna complacere, inseamna intelepciune.

A accepta nu se refera, insa, numai la soarta, ci de asemenea la a ne accepta si pe noi insine. Iar asta este o treaba chiar mai grea decat a accepta ca trebuie sa ne trezim prea devreme poate, sau sa renuntam la o parte din timp pentru diverse activitati care nu sufera amanare, sau chiar sa renuntam la lucruri pe care ni le dorim in viata pentru un timp sau de tot. A accepta inseamna a te privi in oglinda si a vedea imaginea clara, fara distorsiuni date de ceea ce ne-am dori sa vedem in ea si fara aberatii cromatice generate de filtrele prin care ne privim trasaturile si personalitatea.

Dalai Lama: “We have a saying in Tibet: If a problem can be solved there is no use worrying about it. If it can’t be solved, worrying will do no good.”

De la Mihaela primita si presupune sa-mi expun principiile dupa care ma ghidez in viata.

* Iubeste-te pe tine cel mai mult si fii intotdeauna cel mai important om din viata ta.

* Nu te stresa, stresul omoara neuronii si nu vrei sa fii sclerozata la batranete.

* Problema ta are o solutie? Atunci pune osu si rezolv-o. Nu are solutie? Atunci fa abstractie de ea, pentru ca a te stresa oricum nu te ajuta la nimic.

* Nimeni nu te poate rani, decat tu insusi.

* Atasamentele duc la suferinta. Practica o compasiune lipsita de atasament.

* Viata e minunata, chiar si cand e amara ca fierea. E minunata macar prin faptul ca are un umor mai cinic decat mine.

* Zambeste si bucura-te de tot ce ai si chiar de ceea ce inca nu ai.  Vezi jumatatea plina a paharului si intr-un pahar gol.

* Rabdarea e o virtute, poate cea mai importanta dintre toate alaturi de putere.

*  Iubeste neconditionat.

* Intoarce-te catre interior, nu cauta raspunsuri sau ajutor in exterior.

* Gaseste-ti pacea interioara.

* Nu trebuie sa fii trist ca n-ai fost remarcat. Fii trist ca n-ai facut nimic remarcabil. (Confucius)

* Uitarea si mersul mai departe sunt cea mai buna intelepciune. (Nietzsche)

* Fa din disperarea cea mai profunda, speranta cea mai invincibila. (Nietzsche)

* Ceea ce nu ne omoara ne face mai puternici. (Nietzshce)

*  Daca vrei sa ajungi sus, foloseste picioarele tale. Nu te lasa purtat, nu te catara pe spinarea sau pe capul altora. (Nietzsche)

* Tot ceea ce suntem este rezultatul a ce am gandit. Mintea este totul. Devenim ceea ce gandim. (Buddha)

* Indoieste-te de toate. Gaseste-ti propria lumina. (Buddha)

* Singurul secret al existentei este sa nu iti fie teama. Niciodata sa nu iti fie teama de ce vei deveni. (Buddha)

* Unde inceteaza singuratatea, acolo incepe piata. (Nietzsche)

* Daca vrei odihna – crede. Daca vrei adevarul – cauta si sufera. (Nietzsche)

* Daca vrei lumina, trebuie sa cunosti intai intunericul, daca vrei sa ajungi pe culmi trebuie intai sa cunosti fundul prapastiei.

* Orice zi este o mica viata – orice desteptare si sculare o mica nastere, orice dimineata o mica tinerete, orice culcare si adormire o mica moarte. (Schopenhauer)

* Cine vrea sa miste lumea trebuie mai intai sa se miste el insusi. (Socrate)

* Curajul este ceea ce iti trebuie pentru a sta in picioare si a vorbi. Curajul este si ceea ce iti trebuie pentru a sta jos si a asculta. (W. Churchill)

* Viata poate fi inteleasa numai privind inapoi, dar trebuie traita privind inainte. (Kierkegaard)

* Sentimentul absurdului nu-i decât divortul dintre om si viata sa, dintre actor si decorul sau. (Camus)

* Nu avem voie sa lasam totul la voia intamplarii, asa cum nu avem voie sa ne inecam. Inoata! (Fowles)

* Trebuie sa ramanem putin copii pana la sfarsitul vietii noastre si sa pastram inocenta copilariei intru maturitate creatoare. (Fowles)

* Sa nu-ti faci prieteni dintre cei care fac rau, sa nu-ti faci prieteni dintre oamenii grosieri: sa-ti faci prieteni dintre cei virtuosi, sa-ti faci prieteni dintre oamenii cu aspiratii elevate. (Buddha)

Leapsa merge mai departe la Daniela, Ana, Rontziki, si Lecsya.  Si oricui o mai doreste, desigur.

Baieti, buni sau baieti rai, cam astea sunt categoriile in care incadram tipii din jurul nostru in mod obisnuit. Daca e atent, docil si cam bleg, clar e baiat bun, daca e atractiv dar nepasator si dificil, atunci e baiat rau. Asa sa stea oare lucrurile? La o prima vedere e mai haios sa-i impartim in doua extreme si sa glumim pe tema asta, plus ca e mult mai usor sa pui o eticheta pentru a avea o oarecare siguranta in privinta a ce te asteapta. Din pacate, experienta pe mine m-a invatat ca tipologiile sunt mai numeroase, nu numai doua, ba mai mult, si ele sunt destul de vagi. Si am sa argumentez.

1. Va amintiti de tipul acela timid din liceu, caruia abia ii scoteai cu clestele cuvintele din gura, sau daca reuseai sa-l faci sa se simta suficient de confortabil ca sa palavrageasca mai relaxat, era numai pentru ca-ti povestea despre jocuri pe calculator sau mai stiu eu ce dracii care te plictiseau. Nu prea il vedeai in companie feminina decat daca era vorba de colege de clasa, sora sau vecina de bloc, si asta pentru ca succesul sau la femei era nul. Poate ravnea in secret la un succes extraordinar la fete, poate era indragostit de una din tipele populare din grup, dar toate zaceau bine ferecate in carapacea lui singuratica. De ce? Pentru ca era nesigur, pentru ca nu se considera dintre cei “populari”, ca nu avea sarm, ca nu era interesant, ca era neindemanatic si nu foarte aratos. Toate astea isi puneau amprenta. El era ceea ce numim “baiatul bun”. Era cel mai bun prieten al fetelor, era mereu atent cu ele, nu le uita ziua de nastere, le ajuta la nevoie, si cate si mai cate. Ar fi fost prietenul ideal, daca ar fi fost mai… frumos si mai… increzator si mai… interesant si mai… cu acel ceva… nu gasiti cuvantul, nu? Ei bine cuvantul e… inaccesibil. Baiatul bun pune totul pe tava, e si putin disperat sa aiba o relatie serioasa si asta se simte, e gata sa iti ofere si umarul pe care sa plangi la greu, si orice altceva ti-ai putea dori, toate ca sa te faca fericita. Incearca  sa iti fie pe plac pentru ca se simte nedemn de tine, nu are suficienta incredere in el insusi si nu-si vede valoarea. Asa ca incearca din greu. El are nevoie sa se simta pretuit, important, interesant, atragator, cuceritor… practic tot ceea ce nu se simte.

Daca ajungi sa fii iubita lui, mai ales daca ai avut cateva relatii esuate la activ si, mai ales, daca ai ramas cu sechele din partea unor “baieti rai” mai interesanti si mai atragatori, probabil un “baiat bun” pica fix ca un pansament pe rana. Totul bine si frumos, nu? Ei bine nu prea, si aici intervine partea in care se rupe tiparul. Baiatul bun nu are experienta, nu a fost cu multe femei, poate esti chiar prima si singura sau, in cel mai bun caz, a treia. Odata ce te cucereste pe tine isi dobandeste increderea si incepe sa se simta asa cu nu reusise pana atunci. Capata si curaj, incepe sa simta gustul succesului. Si atunci de ce s-ar orpi aici? Incepe sa nu mai vrea sa fie fraierul care iti este mereu la dispozitie. Din “baiatul bun” de odinioara nu mai ramane mare lucru. Frustrarile ies la suprafata intotdeauna, mai devreme sau mai tarziu. Poate va dori sa fie cu alte femei, pentru ca acum stie ca poate avea si succes. Poate va incepe sa consume tot felul de substante dubioase, pentru ca vrea sa experimenteze tot ce nu a facut mai demult. Poate incepe sa devina indiferent, agresiv, etc. Cert e ca un “baiat bun” de la varste fragede nu garanteaza si un barbat in toata firea la fel de bun. E cu dus si intors, poate deveni si mai bun, dar poate deveni si exact opusul a ce era atunci cand l-ai cunoscut.

2.  In liceu era ca un magnet pentru fete, vesnic inconjurat de ele, vesnic in centrul atentiei. Arata bine, stia sa se faca placut, cu alte cuvinte, avea charisma. Fetele suspinau dupa el in timpul orelor si ieseau buluc afara din clasa in pauze sprand sa-l vada, sa vorbeasca ceva cu el sau macar ca el sa le observe existenta, iar seara adormeau cu gandul la el. Ce mai, era Cassanova in devenire. Avand asa un background, e normal ca s-a umplut de tupeu si incredere in persoana lui. Drept pentru care, odata devenit adult, a dobandit suficienta experienta incat sa stie sa cucereasca femei. Si ciar reuseste. E genul de barbat pe care il vezi relaxat, sigur pe el si inconjurat de o anume aura greu de definit, dar care simti ca inglobeaza acea experienta, faptul ca a fost cu multe femei. Nimic din el nu striga “sunt disperat sa am pe cineva langa mine”, din contra. El nu face decat sa traiasca clipa. Aici insa, intervine diferenta intre anumiti “baieti rai”, care sunt destul de misogini din fire si nu se ataseaza de nimeni, nici nu cauta ceva serios, ci doar distractie de moment, aventuri. Poate au si relatii, dar in care nu se implica emotional decat intr-o foaaaaaarte mica masura sau chiar deloc. Isi inseala partenera pentru ca pur si simplu nu e monogam, nu crede in asa ceva si nu se poate abtine. Lui ii plac femeile si vrea sa le aiba pe toate cele care ii plac. Punct. Nu e nimic de interpretat, pur si simplu nu ii pasa de tine. Poate ii pasa de anumite avantaje pe care relatia cu tine i le aduce, dar nimic mai mult. Eh, in afara acestui tip, mai exista si altul: barbatul “Don Juan” si-i zic asa pentru ca lui ii pasa de fiecare femeie pe care o cucereste, si pune la bataie tot arsenalul pentru asta. E un adevarat gentleman si probabil se va purta impecabil, te va coplesi cu atentie si afectiune, flori si cadouri, astfel ca totul va parea “prea bun ca sa fie adevarat”. Si nici nu este, pentru ca “Don Juan”-ul nu este niciodata indragostit de femeia de langa el, ci de ideea de dragoste, care i se pare sublima. Are un ideal feminin in minte pe care il cauta si spera sa il intalneasca intr-o buna zi, in fiecare femeie pe care o cucereste, insa niciuna nu se va ridica niciodata la nivelul asteptarilor lui. Asa ca se plictiseste, odata cucerita femeia nu mai prezinta interes, asa ca trece la urmatoarea. C’est la vie!

Inainte sa-i punem la zid trebuie sa ne gandim ca nimeni, dar absolut nimeni nu ramane o viata intreaga neschimbat. Unii oameni au anumite predispozitii, cum este cea pentru poligamie. Cu toate astea, fiecare trece prin experiente care ii schimba. Destui “baieti rai” devin asa pentru ca ori nu au avut destula minte, ori au crescut intr-un mediu mai special, ori anumite sechele i-au determinat sa aleaga sa adopte o atitudine rece, detasata si lipsita de atasament in relatii. Dar si sechelele se pot vindeca. Poate ca acel proverb “lupul schimba parul, dar naravul ba” se aplica intr-o oarecare masura, dar nici ceasul biologic nu e de negljat. Poate ca unii ajung sa-si traiasca viata la fel pana la batranete, sarind dintr-o aventura in alta, insa nu va fi fara regrete. Altii, insa, vor alege sa se schimbe partial si sa imbunatateasca anumite defecte, astfel ca sunt “baieti rai” care ajung sa aiba familii fericite, chiar daca o dau in bara ocazional si chiar daca au avut de parcurs un drum foarte lung si anevoios pana acolo. Pana la urma tine de structura interna a fiecaruia.

In concluzie, dupa cum ati putut observa, lucrurile nu-s deloc asa albe sau negre ca in teorie. Pana la urma nimic nu garanteaza o relatie fericita decat modul in care fiecare reuseste sa-si defineasca nevoile/dorintele (reale!) si sa aleaga un partener in conformitate cu ele, sau pur si simplu sa aleaga omul potrivit pentru situatia potrivita. E si o chestiune de circumstante. Poate intr-o seara ai chef de o aventura si un “baiat rau” in cautare de acelasi lucru poate fi omul ideal pentru tine in acel moment. Sau poate vrei un moment de liniste in compania unui barbat in care sa poti avea incredere sa-i povestesti ce ai pe suflet fara ca el sa ti se holbeze in decolteu si apoi sa caste plictisit si sa se intrebe cat mai dureaza pana il inviti la tine acasa. Poate un “baiat rau” e mai incitant la prima vedere, dar poti avea enorm de suferit daca pui suflet intr-o relatie cu el, daca ai anumite asteptari pe care el nu le poate satisface. Poate un “baiat bun” pare perfect pentru a-ti linge ranile dupa un “baiat rau”, insa te poti trezi ori moarta de plictiseala fiindca un om atat de docil nu ti se potriveste, ori langa un om pe care nu-l mai recunosti si care ajunge sa iti provoace repulsie.

Nu categoriile conteaza, ci omul. Nuantele sunt variate si poti intalni destule persoane pe care sa nici nu le poti incadra nicaieri. Important e sa fii deschis sa cunosti ce e in spatele ambalajului si cine stie, poti fi placut surprins. Dar fara naivitate, caci nu exista porci roz care zboara. Si fara a interpreta mesajele celuilalt prin prisma unor proiectii ideale proprii. Femeile au instincte materne care le determina in timp sa aiba tot felul de comportamente, la baza lor, similare. Ca aleg sa creasca plante, sa aiba grija de animalute sau sa aduca pe calea cea dreapta barbati, ideea e aceeasi: le place sa “creasca” chestii. Totusi e bine de retinut ca barbatii nu sunt nici catelusi, nici iepurasi, nici plante. Nici macar bebelusi. Poate ca pana la 22-23 de ani mai poti reusi sa modelezi/cizelezi unul in anumite privinte (de obicei, mai superficiale), insa dupa 25 de ani NU MAI AI NICI O SANSA. Nu va chinuiti sa ii schimbati, sperand ca veti fi zana cea buna cu puteri magice care va transforma un cersetor in print. Nu functioneaza. Ei nu se mai schimba, pentru nimeni, decat daca au ei chef. Si de obicei nu au , asa ca nu mai porniti batalii imposibile, ca nu faceti decat sa irositi energie, timp si sentimente.