Oameni buni, contrar aparentelor, nu m-am lasat de fotografie. Cu toate astea, trebuie sa recunosc ca anul acesta a inceput in forta, iar cand spun forta, nu ma refer la a mea. In mod sigur, se anunta un an dificil, plin si solicitant. Dupa o iarna care parca ne-a acaparat definitiv (pentru ca nu mai parea sa aiba vreo intentie sa treaca), a urmat calvarul cautarii apartamentului (despre care voi vorbi mai amanuntit cand ma voi stabili in el si voi avea, in sfarsit, un bine-meritat ragaz sa respir; nu cereti inca detalii). Din pacate, in acest context nefavorabil, pozele au cazut si ele, temporar, in dizgratie, dar situatia se remediaza usor usor… Iata ca am reusit sa car 70-200-le dupa mine in parc intr-un weekend si m-am bucurat din plin de plimbare. (Click pe poza)

Odata cu jonglatul prioritatilor si nevoia de acceptare a reierarhizarii, mi-a picat in mana si o carte despre filosofia taoista (da, culmea!, am reusit sa mai si citesc cat de cat in toata nebunia asta ). Nu am sa vorbesc despre toate aspectele abordate in carte, desi fiecare e cat se poate de interesant, ci am sa ma opresc asupra unui punct anume – taoismul e adeptul “mersului unde te duce valul”, nu al luptei incrancenate pentru ce vrei mortis sa obtii. Pe mine personal m-a pus un pic pe ganduri. Capricorn tenace si perseverent cum sunt, am fost adepta dictonului: daca vrei poti! Si totusi, viata m-a invatat, intre timp, ca lucrurile nu merg chiar asa.

Uneori, daca circumstantele sunt favorabile si daca oportunitatea se iveste, daca vrei, atunci intr-adevar, poti. Dar mai degraba poti atunci cand nu prea te mai astepti, adica atunci cand mental te-ai cam detasat de rezultatul urmarit. Cu toate astea, daca circumstantele, karma, cum vreti sa-i spuneti sau momentul nu e cel potrivit, poti sa vrei pana nu mai poti, pentru ca si daca vei obtine, vei renunta singur. De voie, de nevoie, am cam ajuns singura la concluzia ca nu poti sa te lupti cu “soarta”. Am ajuns, de asemenea, si la concluzia ca nu exista alta soarta decat cea pe care ti-o faci. Ceea ce poti face e sa iti construiesti singur sansa, sa fii deschis si receptiv pentru a putea valorifica la maximum oportunitatile care iti ies in cale, sa ai discernamantul necesar pentru a distinge intre oportunitatile reale si capcanele care ascund “ghinioane”, dar nu luptand, ci aplicand… calea Tao. Desigur, ea presupune si un echilibru interior care poate fi obtinut numai prin renuntarea la atasamente.

Altfel spus, iti doresti ceva? Renunta. Poate o sa va puneti si voi intrebarea pe care mi-am pus-o eu la primul contact cu Tao. “Cum sa ma las asa in voia valului!?” “Cum sa plutesc eu, om rational si matur, asa, in deriva?” Gresit, a merge cu “valul” nu este sinonim cu a pluti in deriva. “Ce fac daca ma va duce unde nu vreau?” Pai, asta nu “valul” il controleaza, ci mintea noastra si karma cu care defilam. Poate suna inspaimanator, dar destinul ne este in totalitate in propriile manute. Nu putem controla unde ne nastem, dar in mod sigur putem controla ce facem din acel moment incolo. Nu atasandu-ne (mai pe sleau, cramponandu-ne) de anumite solutii pe care le stabilim drept ideale. Indarjirea asta nu face decat sa ne indeparteze de ceea ce ne dorim. Si da, cel mai dificil lucru din lume este sa te detasezi de ceea ce-ti doresti foarte mult. Dar daca te impotrivesti “valului”, te poti ineca sau, in cel mai bun caz, epuiza.

Cu ocazia asta imi dau seama si cat de evoluate sunt filosofiile orientale in comparatie cu cele occidentale. Noi nici macar nu cunoastem intelesul real al conceptului de detasare .

Cat de reticenti sunteti in a incerca lucruri noi? Intrebare simpla, raspuns complex. Dupa parerea mea, se leaga de nevoia de noutate si rigiditatea sau flexibilitatea cu privire la zona de confort. Sunt oameni care se simt perfect confortabili sa foloseasca aceleasi lucruri mereu, sa manance aceleasi mancaruri pe care le stiu de cand erau mici, sa frecventeze aceleasi localuri si sa asculte aceeasi muzica. Altii incearca in permanenta lucruri noi si nu au cine stie ce retineri in a experimenta necunoscutul. Exista si cai de mijloc, dar predominante sunt cele doua. Mai rar oameni atat de echilibrati incat sa nu incline spre vreo extrema la capitolul asta.

Spre exemplu… Am in preajma o persoana (nu-i voi da numele pe blog, pentru ca presimt ca se va oftica ), care nu incearca niciodata un fel de mancare mai fistichiu. Se rezuma numai la ceea ce stie deja ca ii place, pe motiv ca daca risca si comanda ceva nou si nu-i place, iroseste banii si ramane nemancat . Strategia lui: asteapta sa mi-o comand eu, pentru ca sa guste si el, sa vada daca ii place, pentru ca pe urma sa se simta in siguranta sa o comande la randul sau. Inainte sa va grabiti sa o numiti pe persoana in cauza o mica profitoare, ganditi-va ca, pana la urma, strategia aleasa de ea este perfecta. Practic, nu risca nimic. Asteapta sa risc eu, pentru a testa terenul, in baza rezultatelor empirice luand o decizie in cunostinta de cauza. Risc zero, castig maxim, sau minimizare completa a oricarei urma de risc.

Nu s-ar putea spune acelasi lucru despre mine. Pe principiul lui Dee-dee din Dexter (hai, ca sigur stiti desenul), “What does this button do?”, eu ma uit hipnotizata la el, palpaind rosu aprins in fata mea, dupa care imi trantesc degetul direct pe el, asteptand entuziasmata consecintele. Pai, nu stiu ce face butonu, hai sa-l apas si vedem noi . Cum as putea sa stiu, daca nu incerc? Poate o sa-mi deschida o usa fermecata, in spatele careia sa se afle o camera plina cu comori, sau… poate o sa-mi declanseze o bomba in fata, care sa ma carbonizeze din cap pana-n picioare. Ambele variante sunt la fel de plauzibile. Dar cum sa explodez eu de curiozitate langa buton? In mod sigur, asta nu e o strategie cu rezultat garantat castigator. E cam 50%-50%, in cel mai bun caz.

Si atunci, cum sa fie mai bine? Sa sezi comod in zona proprie de confort, asteptand ca altcineva sa faca pasul? Raportat la rezultat, am concluzionat deja ca e ideal. Si totusi… cat din merit iti revine pentru o experienta placuta/extraordinara datorata deciziei luate de altul? Eu una as fi fericita doar pe jumatate sau sfert, stiind ca nu am avut curajul sa iau decizia in propriile maini. Pe de alta parte, impulsivitatea te poate arunca in situatii foarte dificile (pe care le poti povesti ulterior nepotilor la gura sobei, dar care pe moment nu cred ca te amuza), motiv pentru care, in timp, am incercat sa purced la “apasarea butonului” abia dupa macar o minima analiza a posibilelor riscuri. Risc risc, dar cu discernamant.

Nu cred ca exista un raspuns universal valabil si simplu de tipul: e mai bine sa risti pana la capat, doar pe jumatate sau sa stai in banca ta. Si nici nu cred ca este vreo persoana care iti poate spune cand ar fi bine sa risti si cand nu. Tine de fler, inspiratie si analiza rationala. Uneori e bine sa mergi pana in panzele albe, pentru ca vei avea de castigat enorm din asta (chiar si daca o dai in bara). Alteori, insa, risti sa degradezi relatii, sa te pui pe tine in posturi deloc ideale si.. poate e mai bine sa te temperezi. Eu cred ca joaca si intuitia un rol destul de important aici, pentru ca-ti poate da imboldul pro sau te poate avertiza ca daca actionezi, vei avea de suferit.

Totusi, riscand poti castiga pe cont propriu, la fel cum poti gresi, tot pe cont propriu. Alegerile sunt in totalitate in mainile tale si lectiile de asemenea. Cand faci alegeri pe seama altuia, poate castigi, dar o faci speculand si niciodata nu vei avea satisfactia lucrului dus, cap-coada, pana la final, de catre TINE. A fi oportunist e mai “profitabil”, dar nu la fel de “satisfacator”.

Vi s-a intamplat vreodata sa fiti (in mod obsesiv) intrebati de ce nu va casatoriti, cand erati intr-o relatie mai de durata? Ei bine, mie da, si am aflat ca nu sunt singura. Totusi ma intreb de unde pana unde atata graba? Conteaza atat de mult sa iti pui cat mai rapid inelul ala pe mana? Esti dispus sa o faci chiar asa, cu orice pret, numai ca sa “intri in randul lumii”? Si imi pun intrebarea asta, pentru ca nu mai suntem acu’ un secol, cand femeia era considerata “fata batrana” la 23 de ani daca nu era la casa ei.

A postat de curand Onutzza un articol despre cat de multe cupluri casatorite divorteaza, unele chiar la scurt timp dupa ce au facut drumul la starea civila. Si se intreba de ce? De ce atat de multe? Desigur, probabil raspunsul pe care o sa-l dau nu este 100% universal valabil. Sunt cazuri si cazuri. Ca e naivitatea fetei, educatia de asa natura, etc etc, cert e ca o buba e acolo. Pentru ca de putut se poate, si cred ca oricine se poate convinge de asta cand priveste perechile de batranei plimbandu-se la 80 de ani de manuta pe strada.

Dupa parerea mea, graba strica treaba. Daca acum cateva zeci sau sute de ani lucrurile stateau altfel, pentru ca societatea te forta sa stai maritata, ca-ti convine sau nu, ba chiar parintii te dadeau de nevasta cui le poftea lor inima sau buzunarul, acum nu mai exista nici o constrangere exterioara. Poti sta langa omul ala atat cat ai chef. Nu-ti mai arde, iti poti face oricand bocceluta si pleca in lumea larga, daca asa doresti. Nimeni nu te mai poate obliga sa stai intr-o casnicie in care nu te simti bine. Iata ca libertatea vine si cu mai multa nevoie de responsabilizare. Ori, se pare ca foarte multe persoane traiesc pe tiparul bunicutei, refuzand sa accepte ideea ca trebuie sa isi asume responsabilitati mai mari in cuplu.

De spun responsabilitati? Pentru ca trebuie sa iti asumi consecintele propriilor actiuni. Mai concret, daca te arunci intr-o relatie nepotrivita, s-ar putea sa te doara cand dai cu capul de zid. Cand te arunci intr-o casnicie nepotrivita, s-ar putea sa-ti spargi capul. Metaforic vorbind, evident. Si cum poti sti daca va fi potrivita casnicia? Pai, testand relatia. Si cum sa o testezi daca te arunci in etapa finala fara macar sa astepti sa vezi ce se intampla cu ea dupa primul hop? Pentru ca, nu de alta, dar majoritatea relatiilor nu rezista crizei, se rup. Iar casnicia (desi nu am vreuna la activ) am observat ca aduce cu sine destule momente prielnice rupturii. Nu e mai bine sa previi spargerea capului decat sa tratezi plaga?

Filosofia mea in relatii e “grabeste-te incet”. Si, orice ar fi, nu derog de la ea. Asa ca oricat ar insista unii cu intrebarea de baraj: “Nu te mariti”/”Cand te mariti”? raspunsul va fi acelasi. M-oi marita cand o veni momentul, cand oi avea chef si cand ma voi simti confortabil luand o asemenea decizie. Cand eram in facultate am avut o relatie destul de lunga, zic eu, cu un coleg. Zi de zi colegii ne vedeau impreuna pe holuri si-n sali, asa ca ne intrebau constant… pe cand nunta? Ei bine, nu numai ca n-a mai venit nunta, dar ne-am despartit. Ia imaginati-va acum cat de bine mi-ar fi stat cu un mare bandaj in frunte si sechelele aferente, la nici 25 de ani.

Filosofia mea de grabit incet stabileste si unele etape peste care nu este bine sa sar, cu marjele aferente. Astfel ca inainte de 6 luni de relatie, consider ca inca nu cunosc omul. Si spun asta pentru ca inca nu pica de tot mastile pe care TOTI le purtam. Dupa 6 luni va incepe sa fie mai rau, asa ca e bine sa analizez cat de rau si ce se poate remedia. Pe urma vin crizele, posibile rupturi, iar daca supravietuieste relatia, va deveni mai puternica. Daca nu devine mai puternica o rup/consum eu, inainte sa ma consume ea pe mine.

Dupa ce totul e bine si frumos, presupunand ca am trecut in etapa 2 cu succes, pot incerca hopul mai mare, adica locuitul impreuna. Dar nu 2 zile-3, ci macar un an. De ce nu zic ca ma marit direct? Adica sa sar direct in etapa finala? Pai simplu: unu e omul in afara casei, si cu totul alta e in propriul habitat. Fiecare are propriile tabieturi, obiceiuri, ticuri, tacaneli, pe care le executa numai in intimitate si de care nu doreste sa se debaraseze. Ai nevoie de timp pentru ca el sa se simta suficient de confortabil incat sa inceapa sa le arate. Si atunci trebuie sa te intrebi cat se poate de serios: esti ok cu omul asta langa tine? Dar nu cu el asa, rupt de context, ci cu tot pachetul cu care defileaza. Crezi ca l-ai putea suporta, zi de zi, pentru intreaga ta viata?

Daca raspunsul e “da”, dupa macar un an de testat (si fara a te minti singur) al acestul raspuns, “da”, atunci poate ca esti pregatita sa raspunzi cu “da”, la intrebarea care te duce in etapa 3 si cea din urma, adica “vrei sa te mariti?”. Daca nu procedezi asa, atunci exista foarte mari sanse sa inventezi tu o etapa a 4 a, adica divortul.

Pe de alta parte, eu una nu cred ca cineva pe lumea asta stie 100% ca si-a intalnit jumatatea. Poate are un sentiment pozitiv, poate simte ca este ceea ce-si doreste macar pe termen scurt si mediu, insa pe termen lung nimeni si nimic nu-ti poate oferi garantii. Doar timpul decide cum si in ce directie va evolua si se va schimba fiecare. Tot ce putem noi controla e nivelul de compatibilitate (pe care e bine sa il evaluezi daca nu vrei sa o dai in bara fara drept de apel) si ceea ce decidem sa fim in relatie cu cel de langa noi.

Si nu trebuie sa nu uitam nici o clipa ca a fi intr-o relatie sau o casnicie nu este un bun de capatat, nici o datorie, ci o alegere. Doar pentru ca avem un inel pe deget si o bucata de hartie nu inseamna ca ni se cuvine ceva. Nu ni se cuvine nimic, ni se ofera daca celalat doreste sa ne ofere ceva. In orice moment cineva poate alege altceva. Cu alte cuvinte, dupa parerea mea, casnicia nu aduce nici o schimbare in relatie. Atata timp cat relatie merge, si nu vad de ce nu ar merge casnicia. Daaaar… casnicia poate aduce cu sine mai multe asteptari. Si stim cu totii ce se intampla atunci cand ai asteptari, nu-i asa? Intervine dezamagirea.

Lasati basmele pentru copii, ele nu au nici o legatura cu realitatea. Nu va mai creati scenarii si asteptari nerealiste. Si nu va mai grabiti asa tare, oameni buni, ca tot in tarana ajungem cu totii candva, cu sau fara inele pe deget.

Asa sa fie?

De cand ma stiu am fost ferm convinsa ca aceasta celebra zicala este foarte adevarata. Cu toate astea, nu am fost niciodata in stare sa explic de ce. Astfel ca, la fel cum se intampla de fiecare data cand nu stii sa explici de ce crezi in ceva, am ajuns sa-mi pun chiar eu insami aceasta conceptie sub semnul intrebarii. Catalizatorul: o simpla opinie lansata de o colega, care argumenta ca si pentru a merge sa admiri natura iti trebuie bani, cum de altfel iti trebuie bani pentru a te bucura de orice.

Am luat “problema” la puricat. Pana la urma cum e? Sunt sau nu sunt gratis cele mai bune lucruri? Abia apoi mi-am dat seama ca de fapt problema nu este daca sunt gratis acele lucruri sau nu, ci care sunt acele lucruri atat de importante. Ei bine, determinarea lor este ceva mai dificila decat insusi raspunsul la prima intrebare, si asta pentru ca ceea ce consider eu ca fiind important poate sa nu faca nici cat o ceapa degerata pentru altcineva si vice-versa.

Si totusi, exista cateva elemente de importanta  comuna tuturor oamenilor, dupa parerea mea, fie ca suntem constienti de asta sau nu. Primul ar fi sanatatea. In prima partea a vietii cred ca prea putini dintre noi ne interesam de ea, pentru ca nu suntem bolnavi. Apoi imbatranim si “masinaria” incepe sa scartaie, asa ca incepem usor usor sa constientizam ca daca nu suntem sanatosi, tot ce intreprindem e absolut degeaba. Daca suferim sau murim, ne zbatem in zadar pentru tot ceea ce ne straduim din greu sa realizam. Dar este oare sanatatea ceva gratuit? Ei bine, daca avem sansa uriasa de a ne naste cu un fizic extraordinar de robust, sa traim sanatosi tun pana la 80 de ani, da. Pentru noi ceilalti muritori de rand, costa si costa scump. Daca incepi sa numeri toate analizele (cel putin de rutina) pe care un om obisnuit ar trebui sa si le faca anual, la care adaugam si tratamentele pentru ce se mai “strica” ocazional, ajungem la sume maricele. Iar cei mai putin norocosi, care sufera de diverse afectiuni mai serioase sau chiar grave, scot din buzunar o caruta de bani.

In al doilea rand, cred ca tuturor ne place natura. Ne plac excursiile, ne place lumina soarelui, aerul curat, apa proaspata de izvor, pasunile inverzite si floricelele parfumate. Asta, desigur, daca avem bani sa platim drumul pana in natura, cazarea unde e cazul si celelalte cheltuieli aferente, daca nu suntem alergici la fan/polen/etc, daca nu avem agorafobie, daca nu facem melanom de la radiatii, daca nu ne dam cu creme de protectie, sau daca avem echipamentele necesare excursiei in cauza. Ferice de cei care locuiesc efectiv in natura, dar si ei au cheltuielile lor.

Si in al treilea rand, dar nu neaparat ultimul, nu am intalnit niciodata un om caruia sa nu-i placa muzica. Dar si muzica e gratis numai daca o downloadezi de pe net. Pentru asta trebuie sa ai o conexiune la interenet, un calculator/laptop/ipad, telefon/ce-o fi. Si toate aceste gadgeturi cu care te poti conecta gratuit sau nu la net, costa. Unele costa foarte mult. Concertele costa si ele, pentru ca biletele nu vin gratis, decat daca ai “relatiile” potrivite pentru a primi invitatii.

Pe langa cele mentionate mai sus, desigur, fiecare dintre noi are anumite nevoi. Avem nevoie de un anumit spatiu in care sa locuim si sa traim. Aici asteptarile difera de la caz la caz, asa ca nu voi generaliza. Dar cer este ca o locuinta, de care o fi ea, costa. Costa si utilitatile, costa si hrana cea de toate zilele, costa pana si sapunu’ ala nenorocit de care fuge romanu’, costa si mofturile fiecaruia, si poftele, si iesirile in oras, si nevoile de culturalizare, pana si apa fara de care nu am supravietui.

Va plac animalele? Ei bine si ele costa. Pe unele le mai adoptam noi si de pe strazi, dar animalul cere hrana si ingrijire. Da, pana si contoale medicale. Daca le-am luat, platim.

Cele mai bune lucruri din viata… ce sunt ele pana la urma? Sunt acele lucruri care ne fac fericiti intr-un moment dat? E adevarat, nu putem trai fara a ne asigura satisfacerea nevoilor de baza si ma refer, in special, la cele biologice. Satisfacerea lor ne mentine in viata, dar ne face oare fericiti? Ajungem sa consideram ca ceva este “bun” abia atunci cand se atinge nivelul de echilibru intre ce ne satisface nevoia de baza si idealul pe care il avem despre acel ceva. Abia in cazuri exceptionale ajungem efectiv sa atingem idealul, la fel cum minimul de subzistenta nu ne poate multumi in mod real. Un anumit nivel de confort stinge nesiguranta si amplifica increderea. Dar sa fie oare asta totul?

Afirmatia de mai sus este, totusi, valabila cam pentru orice, de la ciocolata pana la cerul cu nori, pasarelele din copacei si alte cele. Cand ai in fata blocului un alt bloc comunist si mai inalt, nu mai vezi nici soarele de pe cer. Vrei geam cu priveliste, tre sa te muti undeva mai… scump . Vrei copacei si floricele, ori te muti langa ele (costa, evident), ori faci o plimbare pana acolo (care costa si ea). Vrei ciocolata frantuzeasca de lux, scoti banu. Deci cum ramane cu gratuitatea? Orice ai vrea, trebuie sa scoti o oarecare suma din buzunar, fie ea si macar pentru o cartela de metrou sau un bilet de autobuz.

Si totusi… Uite ca noi consumeristii secolului XXI am omis ceva, un mare ceva pe care probabil il aveam vag in minte candva, pe vremea cand afirmam sus si tare ca lucrurile cele mai bune din viata chiar sunt gratis. Ei bine, am omis iubirea. Iubirea pentru noi, pentru familie, pentru prietenii dragi care stau pe gratis langa noi si care ne accepta asa cum suntem, pentru partenerul de viata. Putem oare sa ne consideram fericiti cand nu stim sa iubim? Sau cand nu suntem iubiti? Si am mai omis ceva, un si mai mare ceva in jurul caruia ne graviteaza intreaga existenta si fara de care nimic din ceea ce cumparam frenetic nu ar mai avea aceeasi relevanta si nu ar mai aduce atata satisfactie. Se numeste libertate.

“El a vazut doar o lumina alba, care s-a preschimbat in intuneric, a vazut cand intunericul si lumina s-au contopit. (…) Ireconciliabilitatea contrariilor i-a provocat o atat de amara suferinta, incat a cautat si a gasit modul in care gandirea umana le poate pune de acord.

Incepand cu Aristotel, toate filozofiile s-au sprijinit pe ideea ca doua afirmatii contrare se exclud una pe alta. Daca cercul este cerc, nu va putea fi niciodata linie curba. Daca o masa este neagra, nu va putea fi in acelasi timp alba. Pana acum, astfel de afirmatii au stat la baza gandirii. Nici un invatat n-a indraznit sa se avante mai departe, de teama sa nu se scufunde in tenebre.

Dar, pe langa ratiune, el s-a folosit de inteligenta si de intuitie. A inteles afinitatea contrariilor in similitudine cu viziunea pe care a avut-o. Aceasta este coincidentia oppositorum. Dincolo de ratiune, dar accesibil inteligentei umane, conceptul lui afirma: toate contrariile se intalnesc si fuzioneaza in deplina armonie.

Barbatul si femeia nu sunt, unul fata de altul, contrarii. Barbatul este femeie si femeia este barbat; e cel mai inalt adevar al acestui univers, in care contrariile nu se exclud unul pe celalalt. (…) De acum inainte, binele si raul, credinta si necredinta, viata si moartea, sunt notiuni care nu se exclud una pe alta si au aceeasi insemnatate, ca adevaruri superioare ale universului. (…)

Universul se extinde la infinit. Toata gandirea de pana acum a fost doar o disperata repetare, pana cand din stiinta umana si-a stors tot nectarul si a ramas numai fundamentul tern. In universul marginit, paradisul si infernul au avut intindere, masura, porti si ziduri. Numarul serafimilor a putut fi calculat cu exactitate. Acum toate masurile si-au pierdut importanta. (…)

Totul este liber, intelegi? Nu se exclud unul pe altul: binele si raul, adevarul si falsul, ceea ce este corect si ceea ce este gresit. De acum inainte nu mai exista nimic absolut adevarat sau absolut fals, absolut bine sau absolut rau, ceva absolut corect sau absolut gresit. Toate sunt relative in acest univers nemarginit. (…)

Toarna-mi si mie vin, prietene! Sa bem cupa timpului efemer, fiindca rasaritul si apusul s-au topit reciproc in unitatea contrariilor. (…)”

Mika Waltari