Vi s-a intamplat vreodata sa fiti (in mod obsesiv) intrebati de ce nu va casatoriti, cand erati intr-o relatie mai de durata? Ei bine, mie da, si am aflat ca nu sunt singura. Totusi ma intreb de unde pana unde atata graba? Conteaza atat de mult sa iti pui cat mai rapid inelul ala pe mana? Esti dispus sa o faci chiar asa, cu orice pret, numai ca sa “intri in randul lumii”? Si imi pun intrebarea asta, pentru ca nu mai suntem acu’ un secol, cand femeia era considerata “fata batrana” la 23 de ani daca nu era la casa ei.

A postat de curand Onutzza un articol despre cat de multe cupluri casatorite divorteaza, unele chiar la scurt timp dupa ce au facut drumul la starea civila. Si se intreba de ce? De ce atat de multe? Desigur, probabil raspunsul pe care o sa-l dau nu este 100% universal valabil. Sunt cazuri si cazuri. Ca e naivitatea fetei, educatia de asa natura, etc etc, cert e ca o buba e acolo. Pentru ca de putut se poate, si cred ca oricine se poate convinge de asta cand priveste perechile de batranei plimbandu-se la 80 de ani de manuta pe strada.

Dupa parerea mea, graba strica treaba. Daca acum cateva zeci sau sute de ani lucrurile stateau altfel, pentru ca societatea te forta sa stai maritata, ca-ti convine sau nu, ba chiar parintii te dadeau de nevasta cui le poftea lor inima sau buzunarul, acum nu mai exista nici o constrangere exterioara. Poti sta langa omul ala atat cat ai chef. Nu-ti mai arde, iti poti face oricand bocceluta si pleca in lumea larga, daca asa doresti. Nimeni nu te mai poate obliga sa stai intr-o casnicie in care nu te simti bine. Iata ca libertatea vine si cu mai multa nevoie de responsabilizare. Ori, se pare ca foarte multe persoane traiesc pe tiparul bunicutei, refuzand sa accepte ideea ca trebuie sa isi asume responsabilitati mai mari in cuplu.

De spun responsabilitati? Pentru ca trebuie sa iti asumi consecintele propriilor actiuni. Mai concret, daca te arunci intr-o relatie nepotrivita, s-ar putea sa te doara cand dai cu capul de zid. Cand te arunci intr-o casnicie nepotrivita, s-ar putea sa-ti spargi capul. Metaforic vorbind, evident. Si cum poti sti daca va fi potrivita casnicia? Pai, testand relatia. Si cum sa o testezi daca te arunci in etapa finala fara macar sa astepti sa vezi ce se intampla cu ea dupa primul hop? Pentru ca, nu de alta, dar majoritatea relatiilor nu rezista crizei, se rup. Iar casnicia (desi nu am vreuna la activ) am observat ca aduce cu sine destule momente prielnice rupturii. Nu e mai bine sa previi spargerea capului decat sa tratezi plaga?

Filosofia mea in relatii e “grabeste-te incet”. Si, orice ar fi, nu derog de la ea. Asa ca oricat ar insista unii cu intrebarea de baraj: “Nu te mariti”/”Cand te mariti”? raspunsul va fi acelasi. M-oi marita cand o veni momentul, cand oi avea chef si cand ma voi simti confortabil luand o asemenea decizie. Cand eram in facultate am avut o relatie destul de lunga, zic eu, cu un coleg. Zi de zi colegii ne vedeau impreuna pe holuri si-n sali, asa ca ne intrebau constant… pe cand nunta? Ei bine, nu numai ca n-a mai venit nunta, dar ne-am despartit. Ia imaginati-va acum cat de bine mi-ar fi stat cu un mare bandaj in frunte si sechelele aferente, la nici 25 de ani.

Filosofia mea de grabit incet stabileste si unele etape peste care nu este bine sa sar, cu marjele aferente. Astfel ca inainte de 6 luni de relatie, consider ca inca nu cunosc omul. Si spun asta pentru ca inca nu pica de tot mastile pe care TOTI le purtam. Dupa 6 luni va incepe sa fie mai rau, asa ca e bine sa analizez cat de rau si ce se poate remedia. Pe urma vin crizele, posibile rupturi, iar daca supravietuieste relatia, va deveni mai puternica. Daca nu devine mai puternica o rup/consum eu, inainte sa ma consume ea pe mine.

Dupa ce totul e bine si frumos, presupunand ca am trecut in etapa 2 cu succes, pot incerca hopul mai mare, adica locuitul impreuna. Dar nu 2 zile-3, ci macar un an. De ce nu zic ca ma marit direct? Adica sa sar direct in etapa finala? Pai simplu: unu e omul in afara casei, si cu totul alta e in propriul habitat. Fiecare are propriile tabieturi, obiceiuri, ticuri, tacaneli, pe care le executa numai in intimitate si de care nu doreste sa se debaraseze. Ai nevoie de timp pentru ca el sa se simta suficient de confortabil incat sa inceapa sa le arate. Si atunci trebuie sa te intrebi cat se poate de serios: esti ok cu omul asta langa tine? Dar nu cu el asa, rupt de context, ci cu tot pachetul cu care defileaza. Crezi ca l-ai putea suporta, zi de zi, pentru intreaga ta viata?

Daca raspunsul e “da”, dupa macar un an de testat (si fara a te minti singur) al acestul raspuns, “da”, atunci poate ca esti pregatita sa raspunzi cu “da”, la intrebarea care te duce in etapa 3 si cea din urma, adica “vrei sa te mariti?”. Daca nu procedezi asa, atunci exista foarte mari sanse sa inventezi tu o etapa a 4 a, adica divortul.

Pe de alta parte, eu una nu cred ca cineva pe lumea asta stie 100% ca si-a intalnit jumatatea. Poate are un sentiment pozitiv, poate simte ca este ceea ce-si doreste macar pe termen scurt si mediu, insa pe termen lung nimeni si nimic nu-ti poate oferi garantii. Doar timpul decide cum si in ce directie va evolua si se va schimba fiecare. Tot ce putem noi controla e nivelul de compatibilitate (pe care e bine sa il evaluezi daca nu vrei sa o dai in bara fara drept de apel) si ceea ce decidem sa fim in relatie cu cel de langa noi.

Si nu trebuie sa nu uitam nici o clipa ca a fi intr-o relatie sau o casnicie nu este un bun de capatat, nici o datorie, ci o alegere. Doar pentru ca avem un inel pe deget si o bucata de hartie nu inseamna ca ni se cuvine ceva. Nu ni se cuvine nimic, ni se ofera daca celalat doreste sa ne ofere ceva. In orice moment cineva poate alege altceva. Cu alte cuvinte, dupa parerea mea, casnicia nu aduce nici o schimbare in relatie. Atata timp cat relatie merge, si nu vad de ce nu ar merge casnicia. Daaaar… casnicia poate aduce cu sine mai multe asteptari. Si stim cu totii ce se intampla atunci cand ai asteptari, nu-i asa? Intervine dezamagirea.

Lasati basmele pentru copii, ele nu au nici o legatura cu realitatea. Nu va mai creati scenarii si asteptari nerealiste. Si nu va mai grabiti asa tare, oameni buni, ca tot in tarana ajungem cu totii candva, cu sau fara inele pe deget.

Asa sa fie?

De cand ma stiu am fost ferm convinsa ca aceasta celebra zicala este foarte adevarata. Cu toate astea, nu am fost niciodata in stare sa explic de ce. Astfel ca, la fel cum se intampla de fiecare data cand nu stii sa explici de ce crezi in ceva, am ajuns sa-mi pun chiar eu insami aceasta conceptie sub semnul intrebarii. Catalizatorul: o simpla opinie lansata de o colega, care argumenta ca si pentru a merge sa admiri natura iti trebuie bani, cum de altfel iti trebuie bani pentru a te bucura de orice.

Am luat “problema” la puricat. Pana la urma cum e? Sunt sau nu sunt gratis cele mai bune lucruri? Abia apoi mi-am dat seama ca de fapt problema nu este daca sunt gratis acele lucruri sau nu, ci care sunt acele lucruri atat de importante. Ei bine, determinarea lor este ceva mai dificila decat insusi raspunsul la prima intrebare, si asta pentru ca ceea ce consider eu ca fiind important poate sa nu faca nici cat o ceapa degerata pentru altcineva si vice-versa.

Si totusi, exista cateva elemente de importanta  comuna tuturor oamenilor, dupa parerea mea, fie ca suntem constienti de asta sau nu. Primul ar fi sanatatea. In prima partea a vietii cred ca prea putini dintre noi ne interesam de ea, pentru ca nu suntem bolnavi. Apoi imbatranim si “masinaria” incepe sa scartaie, asa ca incepem usor usor sa constientizam ca daca nu suntem sanatosi, tot ce intreprindem e absolut degeaba. Daca suferim sau murim, ne zbatem in zadar pentru tot ceea ce ne straduim din greu sa realizam. Dar este oare sanatatea ceva gratuit? Ei bine, daca avem sansa uriasa de a ne naste cu un fizic extraordinar de robust, sa traim sanatosi tun pana la 80 de ani, da. Pentru noi ceilalti muritori de rand, costa si costa scump. Daca incepi sa numeri toate analizele (cel putin de rutina) pe care un om obisnuit ar trebui sa si le faca anual, la care adaugam si tratamentele pentru ce se mai “strica” ocazional, ajungem la sume maricele. Iar cei mai putin norocosi, care sufera de diverse afectiuni mai serioase sau chiar grave, scot din buzunar o caruta de bani.

In al doilea rand, cred ca tuturor ne place natura. Ne plac excursiile, ne place lumina soarelui, aerul curat, apa proaspata de izvor, pasunile inverzite si floricelele parfumate. Asta, desigur, daca avem bani sa platim drumul pana in natura, cazarea unde e cazul si celelalte cheltuieli aferente, daca nu suntem alergici la fan/polen/etc, daca nu avem agorafobie, daca nu facem melanom de la radiatii, daca nu ne dam cu creme de protectie, sau daca avem echipamentele necesare excursiei in cauza. Ferice de cei care locuiesc efectiv in natura, dar si ei au cheltuielile lor.

Si in al treilea rand, dar nu neaparat ultimul, nu am intalnit niciodata un om caruia sa nu-i placa muzica. Dar si muzica e gratis numai daca o downloadezi de pe net. Pentru asta trebuie sa ai o conexiune la interenet, un calculator/laptop/ipad, telefon/ce-o fi. Si toate aceste gadgeturi cu care te poti conecta gratuit sau nu la net, costa. Unele costa foarte mult. Concertele costa si ele, pentru ca biletele nu vin gratis, decat daca ai “relatiile” potrivite pentru a primi invitatii.

Pe langa cele mentionate mai sus, desigur, fiecare dintre noi are anumite nevoi. Avem nevoie de un anumit spatiu in care sa locuim si sa traim. Aici asteptarile difera de la caz la caz, asa ca nu voi generaliza. Dar cer este ca o locuinta, de care o fi ea, costa. Costa si utilitatile, costa si hrana cea de toate zilele, costa pana si sapunu’ ala nenorocit de care fuge romanu’, costa si mofturile fiecaruia, si poftele, si iesirile in oras, si nevoile de culturalizare, pana si apa fara de care nu am supravietui.

Va plac animalele? Ei bine si ele costa. Pe unele le mai adoptam noi si de pe strazi, dar animalul cere hrana si ingrijire. Da, pana si contoale medicale. Daca le-am luat, platim.

Cele mai bune lucruri din viata… ce sunt ele pana la urma? Sunt acele lucruri care ne fac fericiti intr-un moment dat? E adevarat, nu putem trai fara a ne asigura satisfacerea nevoilor de baza si ma refer, in special, la cele biologice. Satisfacerea lor ne mentine in viata, dar ne face oare fericiti? Ajungem sa consideram ca ceva este “bun” abia atunci cand se atinge nivelul de echilibru intre ce ne satisface nevoia de baza si idealul pe care il avem despre acel ceva. Abia in cazuri exceptionale ajungem efectiv sa atingem idealul, la fel cum minimul de subzistenta nu ne poate multumi in mod real. Un anumit nivel de confort stinge nesiguranta si amplifica increderea. Dar sa fie oare asta totul?

Afirmatia de mai sus este, totusi, valabila cam pentru orice, de la ciocolata pana la cerul cu nori, pasarelele din copacei si alte cele. Cand ai in fata blocului un alt bloc comunist si mai inalt, nu mai vezi nici soarele de pe cer. Vrei geam cu priveliste, tre sa te muti undeva mai… scump . Vrei copacei si floricele, ori te muti langa ele (costa, evident), ori faci o plimbare pana acolo (care costa si ea). Vrei ciocolata frantuzeasca de lux, scoti banu. Deci cum ramane cu gratuitatea? Orice ai vrea, trebuie sa scoti o oarecare suma din buzunar, fie ea si macar pentru o cartela de metrou sau un bilet de autobuz.

Si totusi… Uite ca noi consumeristii secolului XXI am omis ceva, un mare ceva pe care probabil il aveam vag in minte candva, pe vremea cand afirmam sus si tare ca lucrurile cele mai bune din viata chiar sunt gratis. Ei bine, am omis iubirea. Iubirea pentru noi, pentru familie, pentru prietenii dragi care stau pe gratis langa noi si care ne accepta asa cum suntem, pentru partenerul de viata. Putem oare sa ne consideram fericiti cand nu stim sa iubim? Sau cand nu suntem iubiti? Si am mai omis ceva, un si mai mare ceva in jurul caruia ne graviteaza intreaga existenta si fara de care nimic din ceea ce cumparam frenetic nu ar mai avea aceeasi relevanta si nu ar mai aduce atata satisfactie. Se numeste libertate.

“El a vazut doar o lumina alba, care s-a preschimbat in intuneric, a vazut cand intunericul si lumina s-au contopit. (…) Ireconciliabilitatea contrariilor i-a provocat o atat de amara suferinta, incat a cautat si a gasit modul in care gandirea umana le poate pune de acord.

Incepand cu Aristotel, toate filozofiile s-au sprijinit pe ideea ca doua afirmatii contrare se exclud una pe alta. Daca cercul este cerc, nu va putea fi niciodata linie curba. Daca o masa este neagra, nu va putea fi in acelasi timp alba. Pana acum, astfel de afirmatii au stat la baza gandirii. Nici un invatat n-a indraznit sa se avante mai departe, de teama sa nu se scufunde in tenebre.

Dar, pe langa ratiune, el s-a folosit de inteligenta si de intuitie. A inteles afinitatea contrariilor in similitudine cu viziunea pe care a avut-o. Aceasta este coincidentia oppositorum. Dincolo de ratiune, dar accesibil inteligentei umane, conceptul lui afirma: toate contrariile se intalnesc si fuzioneaza in deplina armonie.

Barbatul si femeia nu sunt, unul fata de altul, contrarii. Barbatul este femeie si femeia este barbat; e cel mai inalt adevar al acestui univers, in care contrariile nu se exclud unul pe celalalt. (…) De acum inainte, binele si raul, credinta si necredinta, viata si moartea, sunt notiuni care nu se exclud una pe alta si au aceeasi insemnatate, ca adevaruri superioare ale universului. (…)

Universul se extinde la infinit. Toata gandirea de pana acum a fost doar o disperata repetare, pana cand din stiinta umana si-a stors tot nectarul si a ramas numai fundamentul tern. In universul marginit, paradisul si infernul au avut intindere, masura, porti si ziduri. Numarul serafimilor a putut fi calculat cu exactitate. Acum toate masurile si-au pierdut importanta. (…)

Totul este liber, intelegi? Nu se exclud unul pe altul: binele si raul, adevarul si falsul, ceea ce este corect si ceea ce este gresit. De acum inainte nu mai exista nimic absolut adevarat sau absolut fals, absolut bine sau absolut rau, ceva absolut corect sau absolut gresit. Toate sunt relative in acest univers nemarginit. (…)

Toarna-mi si mie vin, prietene! Sa bem cupa timpului efemer, fiindca rasaritul si apusul s-au topit reciproc in unitatea contrariilor. (…)”

Mika Waltari

Nu stiu daca se mai regaseste cineva in aceasta afirmatie, dar cel putin eu sunt intr-o permanenta cautare a unui “the one”, iar cand spun asta nu ma refer neaparat la barbati, cum s-ar putea interpreta la prima vedere, ci ma refer la absolut orice ajunge sa faca parte in vreun fel sau altul din viata mea, de la o banala guma de sters, pana la farfuria unui ghiveci sau o placinta cu dovleac, prietenii cu care ma inconjor, jobul din care imi castig painea si evident, omul langa care ma trezesc dimineata.

Fiecare alegere presupune initial o atenta si meticuloasa cautare, cantarire a balantei, argumente pro-contra si intense dezbateri mentale intre multiplele mele ego-uri, pentru ca intr-un final sa se incheie cu o concluzie de care sunt pe deplin multumita. Cel putin pe moment. E un adevarat ritual care ma face foarte fericita. Oricum as da-o, caut “ceva”-ul cel mai apropiat de perfectiune. Daca nu ma multumeste in totalitate sau macar 99,9% (desi dupa o asemenea analiza foarte rar se intampla sa nu aleg corespunzator) renunt, sau in cele mai blande cazuri aduc completari, inlocuiesc si revizuiesc. Tai in carne vie daca decizia mi se pare prea departe de acea perfectiune spre care aspir ca o mare perfectionista ce sunt.

Problema e ca analizele sunt uneori complexe, iar datele de care dispun sunt incomplete, astfel ca analiza se transforma in pura speculatie orbecaind prin bezna, ghidata numai de firava scanteie a intuitiei. Alteori ideea pe care o am despre “the one” se schimba si ea odata cu mine, uneori fundamental, astfel ca ma vad nevoita sa ma debarasez de vechitura si sa imi actualizez realitatea, armonizand-o cu noile preferinte. Totul e bine si frumos atata timp cat nu te incrancenezi de alegerile respective. Daca in privinta obiectelor, schimbarile de preferinte nu genereaza mari dileme, pentru ca in majoritatea cazurilor se pot inlocui usor daca situatia impune, cand vine vorba de prieteni, iubiti sau cariere consecintele alegerilor sunt automat mai profunde, uneori cauzatoare de mari confuzii si uneori chiar depresii. Ma intrebam la un moment dat… Oare va inceta vreodata cautarea?

Goana dupa “the one” devine uneori obositoare, frustranta si stresanta, pentru ca a cauta idealul presupune o concentrare pe rezultatul final, de care uneori nici nu suntem siguri, pierzand din vedere “calatoria” care ne duce acolo. Uneori avem nevoie de un drum foarte scurt pentru a ajunge la destinatie si a ne bucura de rezultat, dar de cele mai multe ori drumul e lung si anevoios, plin de hartoape, avalanse si fundaturi. Si apoi trebuie sa ne gandim, ce facem cu restul vietii daca ajungem la destinatie imediat? Ca perfectionista convinsa cum sunt, am invatat ca e bine sa stii ce vrei de la viata si sa-ti urmaresti visurile, dar nu e bine sa cauti o finalitate ACUM, fiindca nu mai ai dispozitia necesara ca sa astepti, nu mai ai rabdare sa cauti, nu mai poti trece prin inca un esec. Ei bine, experienta proprie imi spune ca nu este indicat sa vrei ca experienta actuala sa fie si “ultima”. In primul rand, pentru ca nu am sti sa o gestionam fara un bagaj bogat de toleranta, intelepciune si cumpatare deja acumulata pe baza esecurilor de care fugim manand pamantul, si in al doilea rand, pentru ca singura noastra finalitate este tarana unde ne vom intoarce cu totii supusi fara drept de apel. Pana atunci insa, bucurati-va de cautare. “The one” e in fiecare etapa.

Ce ti-a parut o haina perfecta pentru tine ieri s-ar putea ca azi sa-ti para o zdreanta uzata. Asta nu inseamna de fapt ca ceea ce ai ales ieri era gresit, din contra, ai ales exact ceea ce ti se potrivea, doar ca acum in prezent nu mai esti omul de ieri. la fel cum un partener din trecut s-ar putea sa-ti para o pierdere de vreme acum, dar el a fost exact ceea ce iti trebuia atunci, a fost experienta potrivita pentru momentul respectiv, fie ca unora ne place sa acceptam acest lucru sau ba. Persoanele care construiesc relatii de durata care ajung sa se intinda si pe zeci de ani tind sa fie catalogate drept “suflete pereche” si identificate cu doua persoane care si-au gasit acel “the one”. Dar adevarul e ca si alte persoane care poate au avut mai putina sansa in dragoste au avut parte de destui “the one”, singura diferenta stand in faptul ca unii oameni au evoluat in aceeasi directie, ramanand in continuare “the one”, pe cand altii nu.

Nu exista alegeri gresite, ci doar alegeri pe care le-am simtit candva potrivite, iar acum nu mai suntem de aceeasi parere. Eu una nu as incepe sa ma contrazic cu mine insami, pentru ca mi-e teama ca as ajunge pe o canapea confortabila mult prea des. Daca acele alegeri s-au dovedit ulterior a fi nepotrivite nu inseamna decat ca in perioada ce a urmat ne-am schimbat asteptarile, perceptiile si preferintele. Ne reinventem in permanenta, la fel cum si totul in jur se schimba, de asemenea. Asa ca in viziunea mea, omul ar trebui sa caute sa se cunoasca in permanenta, sa dezvolte o relatie cu sine suficient de stransa incat sa-si inteleaga nevoile si dorintele, fara insa a se crampona de un “el” dintr-un anumit moment. La fel cum ar trebui sa nu caute un “the one” care sa ramana neschimbat, fiindca asa ceva nu exista. Mintea tinde sa zburde uneori spre viitor, focalizandu-se pe ceea ce nu avem, si spre trecut, blamand ceea ce am avut si n-am pastrat corespunzator sau ceea ce am gresit, dar ea trebuie disciplinata pentru a ramane in prezent, singurul real si creator de “ceva”.

Se mai duce inca un an si iata-ne din nou facand bilanturi de final si gandindu-ne la ceea ce ne-am dori sa realizam in noul an. Incep ca cred ca avem nevoie de finaluri pentru a ne recapata energia si tenacitatea necesara unui nou inceput. Sau mai bine zis, avem nevoie sa credem intr-un nou inceput, desi daca e sa fim sinceri si realisti, nu exista nici un final de an si nici un an nou, ci doar niste zile care se succed. Dar cat de epuizant (mental) ar fi sa traim o viata continua, zi dupa zi, adica acel vestit carpe diem, fara a avea nici o limita mentala pentru timp. Mare inamic al omului, timpul, ne da posibilitatea sa ne tragem sufletul din cand in cand, periodic, pentru a nu claca. Depindem de el ca de aerul pe care-l respiram. Oare cum ar arata lumea fara ani? Probabil ne-am stabili o noua limitare cel putin la fel de importanta, pentru ca nu-s multi oamenii care ar putea trai fara sa astepte finalul luni/anului/ sau schimbarea de prefix etc.

Oare omul s-a nascut setat pe indatoriri si termene de predare? Oare daca nu ne-am impune niste limite temporale nu am mai realiza nimic, sub tentatia amanarii? Cert e ca societatea in care traim nu ar mai putea functiona fara aceste conventii. Majoritatea nu ar mai lucra cu prea mult spor pentru ca… unde-i graba? Totusi, cel putin de la o vreme incoace evit sa generalizez, pentru ca lucrurile nu sunt cam niciodata albe sau negre. Extremele nu sunt atinse mai niciodata, asa ca nuantele devin extrem de subtile si relative. Poate ca si fara aceste limitari care ne dau ocazia sa ne uitam periodic in spate si sa ne autoanalizam viata am face ceea ce ne dorim la un moment dat, dar faptul ca avem ocazia sa facem ordine in propria viata ocazional ne ajuta sa ajungem mai repede si mai usor la ceea ce ne dorim pentru viitor. Ca si curatenia generala dinaintea Craciunului – ceea ce neglijezi restul anului rezolvi pe final, pentru a te bucura aerul proaspat al propriei locuinte. Dar oare n-ar fi mai inspirat sa curatam constant?

Anul trecut am alcatuit si eu o lista solicitata de o leapsa (desi nu cred in eficienta acestor liste si nu obisnuiesc sa le intocmesc), cu toate ca nu am trecut in ea decat ceea ce aveam in plan sa realizez, nu ceea ce imi doream, la care visam sau mi-ar fi placut, fara sa am vreo certitudine sau probabilitate mare ca se va concretiza. In acea lista trecusem:

- sa ma mut in casuta mea proprie si cu al meu prieten;

- sa invat sa cant bine la chitara, e cazul, ca prea o lalai;

- sa merg in Delta;

- sa  plec mai mult in excursii aventuroase prin tara, pentru ca sunt atatea locuri frumoase pe care inca nu le-am vazut;

- sa invat mai mult design interior;

- sa-mi continui seria de fotografii macro pe care sa le includ intr-o carte;

- sa evoluez, ca om, profesional, dar si la capitolul pasiuni/hobby-uri.

Cu exceptia cantatului la chitara care inca e departe de bine (desi un progres s-a realizat ), le pot bifa cu incredere pe toate. M-am mutat cu iubitul, am fost in Delta, am plecat in fel de fel de excursii, unele spontane, altele planificate, am mai studiat design, am facut si carticica de macro si am evoluat atat pe plan personal (unde era destul de evident pentru ca orice om se mai cizeleaza de la an la an), cat si profesional.

Nu am sa alcatuiesc si acum o lista pentru ca, asa cum am mentionat mai sus, eu nu cred in ele si in eficienta lor. Fiecare dintre noi are probabil niste dorinte mai marete si bine conturate pe care oricum le urmareste si le pastreaza vii in minte. Dar de asemenea, fiecare viata are o mare doza de neprevazut. Cum spunea Forest Gump, “life is like a box of chocolates, you never know what you’re gonna get”. E bine sa nu fim atat de focalizati pe anumite obiective si sa ajungem sa ne traim viata ca pe un to do list. Atata timp cat lasam loc pentru surprize, multe dintre ele vor fi foarte placute. Dar desigur, depinde de felul in care stim sa le primim. In filosofia zen exista o vorba: “Orice zi este una buna pentru omul intelept”.

Anul trecut am alcatuit o lista destul de lunga cu invatamintele pe care le-am tras in acea perioada. Anul acesta nu am sa le insir pe toate, in special pentru ca pe majoritatea le puteti regasi in diferite posturi chiar aici pe blog. Am sa ma opresc, insa, asupra unei lectii, care ar putea fi comunicata si sub forma unei cunoscute zicale din popor: ce semeni, aia culegi. Nu te poti astepta sa ai trandafiri in gradina, cand ai plantat cactusi sau buruieni.

Acestea fiind spuse, va doresc un An Nou plin de iubire pentru voi insiva. De acolo pornesc toate, inclusiv sanatatea.