Nu stiu daca se mai regaseste cineva in aceasta afirmatie, dar cel putin eu sunt intr-o permanenta cautare a unui “the one”, iar cand spun asta nu ma refer neaparat la barbati, cum s-ar putea interpreta la prima vedere, ci ma refer la absolut orice ajunge sa faca parte in vreun fel sau altul din viata mea, de la o banala guma de sters, pana la farfuria unui ghiveci sau o placinta cu dovleac, prietenii cu care ma inconjor, jobul din care imi castig painea si evident, omul langa care ma trezesc dimineata.

Fiecare alegere presupune initial o atenta si meticuloasa cautare, cantarire a balantei, argumente pro-contra si intense dezbateri mentale intre multiplele mele ego-uri, pentru ca intr-un final sa se incheie cu o concluzie de care sunt pe deplin multumita. Cel putin pe moment. E un adevarat ritual care ma face foarte fericita. Oricum as da-o, caut “ceva”-ul cel mai apropiat de perfectiune. Daca nu ma multumeste in totalitate sau macar 99,9% (desi dupa o asemenea analiza foarte rar se intampla sa nu aleg corespunzator) renunt, sau in cele mai blande cazuri aduc completari, inlocuiesc si revizuiesc. Tai in carne vie daca decizia mi se pare prea departe de acea perfectiune spre care aspir ca o mare perfectionista ce sunt.

Problema e ca analizele sunt uneori complexe, iar datele de care dispun sunt incomplete, astfel ca analiza se transforma in pura speculatie orbecaind prin bezna, ghidata numai de firava scanteie a intuitiei. Alteori ideea pe care o am despre “the one” se schimba si ea odata cu mine, uneori fundamental, astfel ca ma vad nevoita sa ma debarasez de vechitura si sa imi actualizez realitatea, armonizand-o cu noile preferinte. Totul e bine si frumos atata timp cat nu te incrancenezi de alegerile respective. Daca in privinta obiectelor, schimbarile de preferinte nu genereaza mari dileme, pentru ca in majoritatea cazurilor se pot inlocui usor daca situatia impune, cand vine vorba de prieteni, iubiti sau cariere consecintele alegerilor sunt automat mai profunde, uneori cauzatoare de mari confuzii si uneori chiar depresii. Ma intrebam la un moment dat… Oare va inceta vreodata cautarea?

Goana dupa “the one” devine uneori obositoare, frustranta si stresanta, pentru ca a cauta idealul presupune o concentrare pe rezultatul final, de care uneori nici nu suntem siguri, pierzand din vedere “calatoria” care ne duce acolo. Uneori avem nevoie de un drum foarte scurt pentru a ajunge la destinatie si a ne bucura de rezultat, dar de cele mai multe ori drumul e lung si anevoios, plin de hartoape, avalanse si fundaturi. Si apoi trebuie sa ne gandim, ce facem cu restul vietii daca ajungem la destinatie imediat? Ca perfectionista convinsa cum sunt, am invatat ca e bine sa stii ce vrei de la viata si sa-ti urmaresti visurile, dar nu e bine sa cauti o finalitate ACUM, fiindca nu mai ai dispozitia necesara ca sa astepti, nu mai ai rabdare sa cauti, nu mai poti trece prin inca un esec. Ei bine, experienta proprie imi spune ca nu este indicat sa vrei ca experienta actuala sa fie si “ultima”. In primul rand, pentru ca nu am sti sa o gestionam fara un bagaj bogat de toleranta, intelepciune si cumpatare deja acumulata pe baza esecurilor de care fugim manand pamantul, si in al doilea rand, pentru ca singura noastra finalitate este tarana unde ne vom intoarce cu totii supusi fara drept de apel. Pana atunci insa, bucurati-va de cautare. “The one” e in fiecare etapa.

Ce ti-a parut o haina perfecta pentru tine ieri s-ar putea ca azi sa-ti para o zdreanta uzata. Asta nu inseamna de fapt ca ceea ce ai ales ieri era gresit, din contra, ai ales exact ceea ce ti se potrivea, doar ca acum in prezent nu mai esti omul de ieri. la fel cum un partener din trecut s-ar putea sa-ti para o pierdere de vreme acum, dar el a fost exact ceea ce iti trebuia atunci, a fost experienta potrivita pentru momentul respectiv, fie ca unora ne place sa acceptam acest lucru sau ba. Persoanele care construiesc relatii de durata care ajung sa se intinda si pe zeci de ani tind sa fie catalogate drept “suflete pereche” si identificate cu doua persoane care si-au gasit acel “the one”. Dar adevarul e ca si alte persoane care poate au avut mai putina sansa in dragoste au avut parte de destui “the one”, singura diferenta stand in faptul ca unii oameni au evoluat in aceeasi directie, ramanand in continuare “the one”, pe cand altii nu.

Nu exista alegeri gresite, ci doar alegeri pe care le-am simtit candva potrivite, iar acum nu mai suntem de aceeasi parere. Eu una nu as incepe sa ma contrazic cu mine insami, pentru ca mi-e teama ca as ajunge pe o canapea confortabila mult prea des. Daca acele alegeri s-au dovedit ulterior a fi nepotrivite nu inseamna decat ca in perioada ce a urmat ne-am schimbat asteptarile, perceptiile si preferintele. Ne reinventem in permanenta, la fel cum si totul in jur se schimba, de asemenea. Asa ca in viziunea mea, omul ar trebui sa caute sa se cunoasca in permanenta, sa dezvolte o relatie cu sine suficient de stransa incat sa-si inteleaga nevoile si dorintele, fara insa a se crampona de un “el” dintr-un anumit moment. La fel cum ar trebui sa nu caute un “the one” care sa ramana neschimbat, fiindca asa ceva nu exista. Mintea tinde sa zburde uneori spre viitor, focalizandu-se pe ceea ce nu avem, si spre trecut, blamand ceea ce am avut si n-am pastrat corespunzator sau ceea ce am gresit, dar ea trebuie disciplinata pentru a ramane in prezent, singurul real si creator de “ceva”.

Se mai duce inca un an si iata-ne din nou facand bilanturi de final si gandindu-ne la ceea ce ne-am dori sa realizam in noul an. Incep ca cred ca avem nevoie de finaluri pentru a ne recapata energia si tenacitatea necesara unui nou inceput. Sau mai bine zis, avem nevoie sa credem intr-un nou inceput, desi daca e sa fim sinceri si realisti, nu exista nici un final de an si nici un an nou, ci doar niste zile care se succed. Dar cat de epuizant (mental) ar fi sa traim o viata continua, zi dupa zi, adica acel vestit carpe diem, fara a avea nici o limita mentala pentru timp. Mare inamic al omului, timpul, ne da posibilitatea sa ne tragem sufletul din cand in cand, periodic, pentru a nu claca. Depindem de el ca de aerul pe care-l respiram. Oare cum ar arata lumea fara ani? Probabil ne-am stabili o noua limitare cel putin la fel de importanta, pentru ca nu-s multi oamenii care ar putea trai fara sa astepte finalul luni/anului/ sau schimbarea de prefix etc.

Oare omul s-a nascut setat pe indatoriri si termene de predare? Oare daca nu ne-am impune niste limite temporale nu am mai realiza nimic, sub tentatia amanarii? Cert e ca societatea in care traim nu ar mai putea functiona fara aceste conventii. Majoritatea nu ar mai lucra cu prea mult spor pentru ca… unde-i graba? Totusi, cel putin de la o vreme incoace evit sa generalizez, pentru ca lucrurile nu sunt cam niciodata albe sau negre. Extremele nu sunt atinse mai niciodata, asa ca nuantele devin extrem de subtile si relative. Poate ca si fara aceste limitari care ne dau ocazia sa ne uitam periodic in spate si sa ne autoanalizam viata am face ceea ce ne dorim la un moment dat, dar faptul ca avem ocazia sa facem ordine in propria viata ocazional ne ajuta sa ajungem mai repede si mai usor la ceea ce ne dorim pentru viitor. Ca si curatenia generala dinaintea Craciunului – ceea ce neglijezi restul anului rezolvi pe final, pentru a te bucura aerul proaspat al propriei locuinte. Dar oare n-ar fi mai inspirat sa curatam constant?

Anul trecut am alcatuit si eu o lista solicitata de o leapsa (desi nu cred in eficienta acestor liste si nu obisnuiesc sa le intocmesc), cu toate ca nu am trecut in ea decat ceea ce aveam in plan sa realizez, nu ceea ce imi doream, la care visam sau mi-ar fi placut, fara sa am vreo certitudine sau probabilitate mare ca se va concretiza. In acea lista trecusem:

- sa ma mut in casuta mea proprie si cu al meu prieten;

- sa invat sa cant bine la chitara, e cazul, ca prea o lalai;

- sa merg in Delta;

- sa  plec mai mult in excursii aventuroase prin tara, pentru ca sunt atatea locuri frumoase pe care inca nu le-am vazut;

- sa invat mai mult design interior;

- sa-mi continui seria de fotografii macro pe care sa le includ intr-o carte;

- sa evoluez, ca om, profesional, dar si la capitolul pasiuni/hobby-uri.

Cu exceptia cantatului la chitara care inca e departe de bine (desi un progres s-a realizat ), le pot bifa cu incredere pe toate. M-am mutat cu iubitul, am fost in Delta, am plecat in fel de fel de excursii, unele spontane, altele planificate, am mai studiat design, am facut si carticica de macro si am evoluat atat pe plan personal (unde era destul de evident pentru ca orice om se mai cizeleaza de la an la an), cat si profesional.

Nu am sa alcatuiesc si acum o lista pentru ca, asa cum am mentionat mai sus, eu nu cred in ele si in eficienta lor. Fiecare dintre noi are probabil niste dorinte mai marete si bine conturate pe care oricum le urmareste si le pastreaza vii in minte. Dar de asemenea, fiecare viata are o mare doza de neprevazut. Cum spunea Forest Gump, “life is like a box of chocolates, you never know what you’re gonna get”. E bine sa nu fim atat de focalizati pe anumite obiective si sa ajungem sa ne traim viata ca pe un to do list. Atata timp cat lasam loc pentru surprize, multe dintre ele vor fi foarte placute. Dar desigur, depinde de felul in care stim sa le primim. In filosofia zen exista o vorba: “Orice zi este una buna pentru omul intelept”.

Anul trecut am alcatuit o lista destul de lunga cu invatamintele pe care le-am tras in acea perioada. Anul acesta nu am sa le insir pe toate, in special pentru ca pe majoritatea le puteti regasi in diferite posturi chiar aici pe blog. Am sa ma opresc, insa, asupra unei lectii, care ar putea fi comunicata si sub forma unei cunoscute zicale din popor: ce semeni, aia culegi. Nu te poti astepta sa ai trandafiri in gradina, cand ai plantat cactusi sau buruieni.

Acestea fiind spuse, va doresc un An Nou plin de iubire pentru voi insiva. De acolo pornesc toate, inclusiv sanatatea.

Kirb mi-a pasat-o acum cateva zile, asa ca am sa va scriu despre cartile care m-au influentat de-a lungul timpului.

Intai si intai voi fi cam penibila si voi recunoaste ca in scoala primara, ba chiar si inainte, pe vremea cand nu eram la scoala si nu stiam sa citesc iar mama statea sa-mi citeasca ore intregi, pentru ca nu era chip sa o las in pace pana nu imi satisfacea curiozitatea, eram tare fascinata de aventurile Ciresarilor (vol. 1-5). Nu stiu daca de acolo mi se trage firea aventuroasa, dar in mod sigur a avut o contributie.

A doua carte de mentionat, pe care de data asta stiu sigur ca am citit-o singura ar fi Imparatul Mustelor de William Golding. Lasand la o parte conotatiile psihologice ale cartii, pe care nu prea le-am constientizat eu la vremea respectiva decat vag poate, cartea mi-a amintit de interactiunile dintre oameni in societatea reala si mi-a destramat conceptia idealista pe care o aveam asupra ei. Adica am facut primul pas spre trezirea la realitate.

Apoi ar fi Masina timpului, Omul invizibil si Razboiul lumilor de H.G. Wells si cartile lui Jules Verne (prea multe sa stau sa le insir, oricum le stiti cu totii). Imaginatie sau premonitie? Referitor la Jules Verne, interesant cum omul asta a scris despre niste lucruri care erau considerate fictiune la vremea respectiva, dar care astazi fac parte din realitatea noastra cotidiana. M-au pus serios pe ganduri.

Prima carte “de dragoste” pe care am citit-o, si una din putinele, a fost Dama cu camelii de Alexandre Dumas fiul. In mod straniu, “tatal” nu a lasat o amprenta asa de puternica, desi mi-au placut cartile lui. Dama cu camelii insa m-a frapat la final. Obisnuita fiind din copilarie cu finalul “si au trait fericiti pana la adanci batraneti”, am inchis cartea aproape in lacrimi. S-a dus dracului tot mitul fericirii vesnice . Am inceput sa inteleg ca nu toate povestile au happy-end.

Facand un salt urias de cativa ani in care am citit multa literatura clasica, dar din care nu m-a impresionat cu adevarat mai nimic, ajungem la Mircea Eliade. Sa fi fost prin clasa a X a cred, cand am dat peste Istoria ideilor si credintelor religioase. Atee convinsa cum eram, am citit totul cu mare curiozitate. Fiind si in perioada cautarilor de sine, am simtit o atractie fata de religiile orientale, pe care datorita lui nenea Eliade, am inceput sa le aprofundez.

De mentionat ar fi (prin aceeasi perioada) Crima si pedeapsa a lui Dostoievski. Atat mi-a trebuit, un super roman psihologic, ca sa devin fascinata de psihologie. Astazi pot spune ca daca o carte nu are un substrat psihologic sau filosofic, sau daca nu e macar cinica, nici nu ma uit la ea.

Facand cateva salturi peste inca un an-doi, ajungem la Asa grait-a Zarathustra lui Nietzsche. Da, mi-au mai placut si alte carti de filosofie, si alti filosofi, nu am sa le neg valoarea si contributia, dar nici unul nu a avut asupra mea influenta lui Nietzsche. In mod straniu, el m-a determinat sa iau directia buddhismului.

Poate ar fi nedrept ca in continuare sa atribui exclusiv cartilor meritul pentru influenta pe care au avut-o asupra mea, deoarece pe multe din ele le-am descoperit datorita unor persoane pe care le-am cunoscut si care m-au inspirat intr-un anume fel. Dar fiindca, leapsa zice sa le mentionez…

Greata de Sartre a fost una dintre cele mai bune carti pe care le-am citit vreodata. O capodopera a existentialismului. Si a singuratatii poate. Dar si un mare raspuns la o mare intrebare: cum putem trai vesnic?

Un veac de singuratate de Gabriel Garcia Marques a fost de asemenea o carte de referinta. In sfarsit realitatea si fantasticul fuzioneaza.

Notabile ar fi Sexus de Henry Miller (care la final m-a facut sa traiesc ca niciodata cum e sa ai sufletul sfasiat) si scriitorii generatiei beat americane. Viata dura, realitatea ‘in-your-face’ pe care societatea incearca sa o ascunda sub masti, presuri si prin diverse mijloace moralizatoare. Pana la urma de ce? Asta este viata, astia sunt oamenii, asa ne este natura si astea ne sunt problemele si viciile. Dupa “Howl“-ul lui Allen Ginsberg, Femeile lui Bukowski, Pe Drum si Pranzul dezgolit de Kerouac, Junky de William Burroughs si O sa vina si primavara, Bandini de John Fante, si destule altele, pot spune ca nu ma mai socheaza nimic. Am devenit infinit mai open-minded datorita acestor carti si judec mult mai putin decat o faceam inainte. Totul e terminologie, in esenta exista un singur lucru: omul.

Un scriitor care mie imi place foarte foarte mult e Jose Saramago si, cu toate ca imi plac multe carti de-ale lui, n-am sa o mentionez decat pe una ca avand un impact deosebit asupra mea. E vorba de Intermitentele mortii. Cum ar fi daca intr-o zi oamenii ar inceta sa moara? Fiindca ne e frica de moarte, vrem sa o fentam cu orice ocazie. Presupunand ca dorinta ne-ar putea fi indeplinita… ar fi mai bine? Oare?

Dupa ce am descoperit Magicianul lui John Fowles nu m-am mai desprins de cartile lui pana cand n-am citit tot ce-am gasit pe piata de acest autor (cu exceptia unei singure carti pe care nici acum n-am citit-o, din cauza ca mi-e antipatic titlul ). Magicianul, insa, a fost poate cea mai buna carte a lui si o exceptionala lucrare despre arta si puterea manipularii. Colectionarul a fost si ea de mare impact. M-a facut sa patrund in mintea unui maniac si sa ma cutremur toata.

O alta carte importanta pentru mine a fost Viata cea noua de Orhan Pamuk, o metafora despre alegeri in viata. Geniala.

Desi sunt inca tanara, Inainte de tacere de Ernesto Sabato mi-a oferit o lectie de viata, despre moarte si atitudinea in fata ei. Oi fi eu tanara dar sunt la fel de muritoare ca un mos de 80 de ani.

Ar mai fi de mentionat Hermann Hesse, cu Jocul cu margele de sticla si Siddhartha. Primul a fost mai degraba o “experienta” , pentru ca am simtit ca traiesc odata cu personajul, si un final – extraordinara lectie de viata. Siddhartha pe de alta parte a fost mai degraba un mod de-a vedea filosofia buddhista dintr-o alta perpectiva – traita prin prisma unui iluminat, gresind alaturi de el pe drumul anevoios al cautarilor, descoperind alaturi de el raspunsurile la intrebari esentiale.

Am sa ma opresc aici, pentru ca momentan atat imi vine in minte. Spre sa nu fi omis ceva important. Leapsa merge mai departe la cine o vrea. Mi-e prea lene sa nominalizez.

Am avut dintotdeauna gandurile mele, da, am avut si iluminari. Uneori, pret de un ceas sau o zi, am simtit in mine certitudinea cunoasterii la fel cum simti viata in propria inima. Am avut unele ganduri, dar mi-ar fi greu sa ti le impartasesc. Iata unul dintre gandurile pe care le-am aflat: intelepciunea nu poate fi impartasita. Intelepciunea pe care un intelept incearca sa o impartaseasca altora are intotdeauna un iz de nebunie.

Nu glumesc, iti spun doar ceea ce am aflat eu.  Cunostintele pot fi impartasite altora, insa intelepciunea nu. Ea poate fi descoperita, poate fi traita, te poti lasa purtat de ea, poti sa savarsesti minuni cu ajutorul ei, ar nu poti sa o spui, nici sa o propovaduiesti. Iata ce am banuit uneori inca din anii tineretii si acest lucru m-a facut sa ma despart de invatatori si sa plec mai departe. Eu am dat de un gand pe care il vei considera iarasi fie o gluma, fie o nebunie, dar care reprezinta gandul meu cel mai bun. El suna astfel: contrariul oricarui adevar este la fel de adevarat! Si anume: un adevar poate fi exprimat si imbracat in cuvinte numai atunci cand este unul ingust. Ingust este tot ceea ce poate fi gandit cu gandul sau exprimat in cuvinte, totul ingust, totul pe jumatate, totul ducand lipsa de intreg, de rotunjime, de unitate.

Cand preaevlaviosul Gautama vorbea in predicile sale despre lume, el era nevoit sa o imparta in Sansara si Nirvana, in amagire si adevar, in suferinta si mantuire. Altfel nici nu se poate, nu exista nici o alta cale pentru cel care vrea sa propovaduiasca  o invatatura. Pe cand lumea, tot ce exista in jurul nostru si in noi insine nu este niciodata ceva ingust. Un om sau o fapta nu este niciodata in intregime Sansara sau in intregime Nirvana, omul nu este niciodata in intregime sfant sau in intregime pacatos. Si pentru ca noi suntem supusi amagirii, ni se pare ca timpul ar fi ceva real.

Timpul nu este real, de mii de ori mi-am dat seama de acest lucru. Si daca timpul nu e ceva real, inseamna ca si distanta ce pare a exista intre lume si vesnicie, intre suferinta si beatitudine, intre rau si bine, nu este decat o amagire. Acum, astazi, in orice pacatos salasluieste deja viitorul Buddha, tot viitorul sau este deja prezent, iar tu trebuie sa intrezaresti cu evlavie in el, in tine, in fiecare dintre noi, un virtual Buddha ascuns, aflat in devenire. Lumea nu este imperfecta sau pornita pe drumul lent al desavarsirii: nu, ea este desavarsita in orice moment, orice pacat poarta in sine germenele iertarii, toti copilasii ii poarta deja in ei pe batrani, toti sugarii poarta in ei moartea, toti muritorii poarta in ei viata vesnica. Nici un om nu are posibilitatea de a vedea cat a parcurs deja un alt om din drumul sau, intr-un hot sau intr-un jucator de zaruri sta gata sa iasa la iveala un Buddha, intr-un brahman sta gata sa iasa la iveala un hot.

Prin meditatie profunda avem posibilitatea de a anula timpul, de a vedea toata viata trecuta, prezenta si viitoare in simultaneitatea ei, iar in acest caz toate sunt bune si la locul lor, totul este desavarsit, totul este Brahman. De aceea mie mi se pare ca toate cate exista pe lume sunt bune si la locul lor, toate mi se par asa, atat moartea, cat si viata, atat pacatul, cat si dumnezeirea, atat inteligenta, cat si nebunia, toate trebuie sa fie astfel, toate nu au nevoie decat de incuviintarea mea, decat de bunavointa mea, de acordul meu plin de dragoste, iar pentru mine e bine asa, in felul acesta toate imi sunt de folos si nu-mi dauneaza niciodata. Pe pielea mea si in sufletul meu mi-a fost dat sa aflu ca am avut o mare nevoie de pacat, am avut o mare nevoie de placeri, de alergatura dupa averi, de desertaciune si am avut nevoie de disperarea cea mai rusinoasa pentru a renunta la impotrivire, pentru a invata cum sa iubesc lumea, cum sa nu o mai compar cu nici un fel de lume dorita si imaginata de mine, cu nici un fel de desavarsire inchipuita de mine, ci sa o las asa cum este ea si sa o iubesc si sa ma bucur ca-i apartin.

Iata, aceasta este o piatra si poate ca, dupa o anumita perioada de timp, ea va fi pamant, din pamant se va transforma intr-o planta sau intr-un animal sau un om. Piatra aceasta este o piatra, ea este si animal, este si Dumnezeu, este si Buddha, iar eu o admir si o iubesc nu pentru ca, odata si odata, ar putea sa devina fie una, fie alta, ci pentru ca ea este de multa vreme si intotdeauna totul.

- De ce mi-ai spus tu aceste lucruri despre piatra?

N-am facut-o anume. Sau poate ca am vrut sa-ti dau de inteles ca eu iubesc piatra aceasta si fluviul acesta si toate lucrurile pe care le vedem si de la care putem invata cate ceva. Pot sa iubesc o piatra, dar si un copac sau o bucata de coaja. Toate acestea sunt lucruri, iar lucrurile pot fi indragite. Cuvintele, insa, nu le pot inbi.  De aceea invataturile nu inseamna nimic pentru mine, ele nu au duritate, nu au moliciune, nu au culori, nu au imagini, nu au miros, nu au gust, nu au nimic altceva decat cuvinte. Poate ca tocmai lucrul acesta, poate ca tocmai cuvintele cele multe te impiedica pe tine sa-ti afli pacea. Caci si mantuirea si virtutea, si Sansara, si Nirvana, nu sunt decat simple cuvinte. Nu exista nici un lucru care sa fie Nirvana; nu exista decat cuvantul Nirvana.

(Siddhartha in dialog cu Govinda) Siddhartha de Hermann Hesse

Nu obisnuiesc sa postez citate fara a si comenta macar un pic pe marginea lor, dar am vrut sa va impartasesc si voua, celor care nu ati citit aceasta carte superba, un pasaj. Atat, fara nici un comentariu. Cred ca orice explicatie din partea mea ar fi de prisos, dat fiind titlul si continutul postului.

Am dat astazi peste un post/event pe facebook care m-a dus cu gandul la ceva. Eventul cu pricina invita fetele sa participe pentru ca vrea si el prietena si nu gaseste deh, ce nu face omu’ la disperare…

Genul acesta de post ultra-patetic care daca as fi single m-ar determina sa fug mancand pamatul inainte ca domnul cu pricina sa se prinda ca sunt “libera” si sa sara pe mine cu o avalansa de atentie si cerinte de iubire nesolicitata. Nu stiu ce se intampla cu unii, dar ajung de-a dreptul disperati (ma refer aici si la femei si la barbati). Fie ca ajung la o varsta mai mare de 30 de ani si le suna ceasul biologic, fie ca sunt asa de la bun inceput, speriati e bombe ca vor ajunge singuri cuc si inconjurati de caini sau pisici la batranete, nu pot sa le spun decat un singur lucru. DISPERAREA ALUNGA!

Morala: Nu am de gand sa bat campii in acest post asa ca am sa trec direct la obiect. Vreti sa aveti o relatie (orice relatie, nu conteaza, numai sa nu fiti singuri, desi mie una mi se pare o tampenie aceasta abordare), abordati o atitudine indisponibila, de  ”hard to get”, oricat de cliche-istic ar suna. Aia atrage, nu va trebuie un manual sau o harta pentru asta. Ce e pus pe tava la dispozitie e neinteresant. Punct.

Vreti sa va intalniti jumatatea, pentru ca v-ati plictisit de atatea esecuri sentimentale sau asteptare? Nu trebuie decat sa invatati sa traiti fara ea. Fara sa aveti nevoie de ea, fara sa va faceti o prioritate din a o gasi, fara sa alergati dupa ea. Daca apare bine, daca nu, puteti supravietui minunat si fara ea. Pe scurt: vreti sa fiti iubit si sa aveti o relatie minunata? Iubiti-va voi pe voi insiva si invatati sa va fiti suficienti. Si dupa ce nu veti mai avea nevoie de cineva, veti avea pe cineva .