Kirb mi-a pasat-o acum cateva zile, asa ca am sa va scriu despre cartile care m-au influentat de-a lungul timpului.

Intai si intai voi fi cam penibila si voi recunoaste ca in scoala primara, ba chiar si inainte, pe vremea cand nu eram la scoala si nu stiam sa citesc iar mama statea sa-mi citeasca ore intregi, pentru ca nu era chip sa o las in pace pana nu imi satisfacea curiozitatea, eram tare fascinata de aventurile Ciresarilor (vol. 1-5). Nu stiu daca de acolo mi se trage firea aventuroasa, dar in mod sigur a avut o contributie.

A doua carte de mentionat, pe care de data asta stiu sigur ca am citit-o singura ar fi Imparatul Mustelor de William Golding. Lasand la o parte conotatiile psihologice ale cartii, pe care nu prea le-am constientizat eu la vremea respectiva decat vag poate, cartea mi-a amintit de interactiunile dintre oameni in societatea reala si mi-a destramat conceptia idealista pe care o aveam asupra ei. Adica am facut primul pas spre trezirea la realitate.

Apoi ar fi Masina timpului, Omul invizibil si Razboiul lumilor de H.G. Wells si cartile lui Jules Verne (prea multe sa stau sa le insir, oricum le stiti cu totii). Imaginatie sau premonitie? Referitor la Jules Verne, interesant cum omul asta a scris despre niste lucruri care erau considerate fictiune la vremea respectiva, dar care astazi fac parte din realitatea noastra cotidiana. M-au pus serios pe ganduri.

Prima carte “de dragoste” pe care am citit-o, si una din putinele, a fost Dama cu camelii de Alexandre Dumas fiul. In mod straniu, “tatal” nu a lasat o amprenta asa de puternica, desi mi-au placut cartile lui. Dama cu camelii insa m-a frapat la final. Obisnuita fiind din copilarie cu finalul “si au trait fericiti pana la adanci batraneti”, am inchis cartea aproape in lacrimi. S-a dus dracului tot mitul fericirii vesnice . Am inceput sa inteleg ca nu toate povestile au happy-end.

Facand un salt urias de cativa ani in care am citit multa literatura clasica, dar din care nu m-a impresionat cu adevarat mai nimic, ajungem la Mircea Eliade. Sa fi fost prin clasa a X a cred, cand am dat peste Istoria ideilor si credintelor religioase. Atee convinsa cum eram, am citit totul cu mare curiozitate. Fiind si in perioada cautarilor de sine, am simtit o atractie fata de religiile orientale, pe care datorita lui nenea Eliade, am inceput sa le aprofundez.

De mentionat ar fi (prin aceeasi perioada) Crima si pedeapsa a lui Dostoievski. Atat mi-a trebuit, un super roman psihologic, ca sa devin fascinata de psihologie. Astazi pot spune ca daca o carte nu are un substrat psihologic sau filosofic, sau daca nu e macar cinica, nici nu ma uit la ea.

Facand cateva salturi peste inca un an-doi, ajungem la Asa grait-a Zarathustra lui Nietzsche. Da, mi-au mai placut si alte carti de filosofie, si alti filosofi, nu am sa le neg valoarea si contributia, dar nici unul nu a avut asupra mea influenta lui Nietzsche. In mod straniu, el m-a determinat sa iau directia buddhismului.

Poate ar fi nedrept ca in continuare sa atribui exclusiv cartilor meritul pentru influenta pe care au avut-o asupra mea, deoarece pe multe din ele le-am descoperit datorita unor persoane pe care le-am cunoscut si care m-au inspirat intr-un anume fel. Dar fiindca, leapsa zice sa le mentionez…

Greata de Sartre a fost una dintre cele mai bune carti pe care le-am citit vreodata. O capodopera a existentialismului. Si a singuratatii poate. Dar si un mare raspuns la o mare intrebare: cum putem trai vesnic?

Un veac de singuratate de Gabriel Garcia Marques a fost de asemenea o carte de referinta. In sfarsit realitatea si fantasticul fuzioneaza.

Notabile ar fi Sexus de Henry Miller (care la final m-a facut sa traiesc ca niciodata cum e sa ai sufletul sfasiat) si scriitorii generatiei beat americane. Viata dura, realitatea ‘in-your-face’ pe care societatea incearca sa o ascunda sub masti, presuri si prin diverse mijloace moralizatoare. Pana la urma de ce? Asta este viata, astia sunt oamenii, asa ne este natura si astea ne sunt problemele si viciile. Dupa “Howl“-ul lui Allen Ginsberg, Femeile lui Bukowski, Pe Drum si Pranzul dezgolit de Kerouac, Junky de William Burroughs si O sa vina si primavara, Bandini de John Fante, si destule altele, pot spune ca nu ma mai socheaza nimic. Am devenit infinit mai open-minded datorita acestor carti si judec mult mai putin decat o faceam inainte. Totul e terminologie, in esenta exista un singur lucru: omul.

Un scriitor care mie imi place foarte foarte mult e Jose Saramago si, cu toate ca imi plac multe carti de-ale lui, n-am sa o mentionez decat pe una ca avand un impact deosebit asupra mea. E vorba de Intermitentele mortii. Cum ar fi daca intr-o zi oamenii ar inceta sa moara? Fiindca ne e frica de moarte, vrem sa o fentam cu orice ocazie. Presupunand ca dorinta ne-ar putea fi indeplinita… ar fi mai bine? Oare?

Dupa ce am descoperit Magicianul lui John Fowles nu m-am mai desprins de cartile lui pana cand n-am citit tot ce-am gasit pe piata de acest autor (cu exceptia unei singure carti pe care nici acum n-am citit-o, din cauza ca mi-e antipatic titlul ). Magicianul, insa, a fost poate cea mai buna carte a lui si o exceptionala lucrare despre arta si puterea manipularii. Colectionarul a fost si ea de mare impact. M-a facut sa patrund in mintea unui maniac si sa ma cutremur toata.

O alta carte importanta pentru mine a fost Viata cea noua de Orhan Pamuk, o metafora despre alegeri in viata. Geniala.

Desi sunt inca tanara, Inainte de tacere de Ernesto Sabato mi-a oferit o lectie de viata, despre moarte si atitudinea in fata ei. Oi fi eu tanara dar sunt la fel de muritoare ca un mos de 80 de ani.

Ar mai fi de mentionat Hermann Hesse, cu Jocul cu margele de sticla si Siddhartha. Primul a fost mai degraba o “experienta” , pentru ca am simtit ca traiesc odata cu personajul, si un final – extraordinara lectie de viata. Siddhartha pe de alta parte a fost mai degraba un mod de-a vedea filosofia buddhista dintr-o alta perpectiva – traita prin prisma unui iluminat, gresind alaturi de el pe drumul anevoios al cautarilor, descoperind alaturi de el raspunsurile la intrebari esentiale.

Am sa ma opresc aici, pentru ca momentan atat imi vine in minte. Spre sa nu fi omis ceva important. Leapsa merge mai departe la cine o vrea. Mi-e prea lene sa nominalizez.

Am avut dintotdeauna gandurile mele, da, am avut si iluminari. Uneori, pret de un ceas sau o zi, am simtit in mine certitudinea cunoasterii la fel cum simti viata in propria inima. Am avut unele ganduri, dar mi-ar fi greu sa ti le impartasesc. Iata unul dintre gandurile pe care le-am aflat: intelepciunea nu poate fi impartasita. Intelepciunea pe care un intelept incearca sa o impartaseasca altora are intotdeauna un iz de nebunie.

Nu glumesc, iti spun doar ceea ce am aflat eu.  Cunostintele pot fi impartasite altora, insa intelepciunea nu. Ea poate fi descoperita, poate fi traita, te poti lasa purtat de ea, poti sa savarsesti minuni cu ajutorul ei, ar nu poti sa o spui, nici sa o propovaduiesti. Iata ce am banuit uneori inca din anii tineretii si acest lucru m-a facut sa ma despart de invatatori si sa plec mai departe. Eu am dat de un gand pe care il vei considera iarasi fie o gluma, fie o nebunie, dar care reprezinta gandul meu cel mai bun. El suna astfel: contrariul oricarui adevar este la fel de adevarat! Si anume: un adevar poate fi exprimat si imbracat in cuvinte numai atunci cand este unul ingust. Ingust este tot ceea ce poate fi gandit cu gandul sau exprimat in cuvinte, totul ingust, totul pe jumatate, totul ducand lipsa de intreg, de rotunjime, de unitate.

Cand preaevlaviosul Gautama vorbea in predicile sale despre lume, el era nevoit sa o imparta in Sansara si Nirvana, in amagire si adevar, in suferinta si mantuire. Altfel nici nu se poate, nu exista nici o alta cale pentru cel care vrea sa propovaduiasca  o invatatura. Pe cand lumea, tot ce exista in jurul nostru si in noi insine nu este niciodata ceva ingust. Un om sau o fapta nu este niciodata in intregime Sansara sau in intregime Nirvana, omul nu este niciodata in intregime sfant sau in intregime pacatos. Si pentru ca noi suntem supusi amagirii, ni se pare ca timpul ar fi ceva real.

Timpul nu este real, de mii de ori mi-am dat seama de acest lucru. Si daca timpul nu e ceva real, inseamna ca si distanta ce pare a exista intre lume si vesnicie, intre suferinta si beatitudine, intre rau si bine, nu este decat o amagire. Acum, astazi, in orice pacatos salasluieste deja viitorul Buddha, tot viitorul sau este deja prezent, iar tu trebuie sa intrezaresti cu evlavie in el, in tine, in fiecare dintre noi, un virtual Buddha ascuns, aflat in devenire. Lumea nu este imperfecta sau pornita pe drumul lent al desavarsirii: nu, ea este desavarsita in orice moment, orice pacat poarta in sine germenele iertarii, toti copilasii ii poarta deja in ei pe batrani, toti sugarii poarta in ei moartea, toti muritorii poarta in ei viata vesnica. Nici un om nu are posibilitatea de a vedea cat a parcurs deja un alt om din drumul sau, intr-un hot sau intr-un jucator de zaruri sta gata sa iasa la iveala un Buddha, intr-un brahman sta gata sa iasa la iveala un hot.

Prin meditatie profunda avem posibilitatea de a anula timpul, de a vedea toata viata trecuta, prezenta si viitoare in simultaneitatea ei, iar in acest caz toate sunt bune si la locul lor, totul este desavarsit, totul este Brahman. De aceea mie mi se pare ca toate cate exista pe lume sunt bune si la locul lor, toate mi se par asa, atat moartea, cat si viata, atat pacatul, cat si dumnezeirea, atat inteligenta, cat si nebunia, toate trebuie sa fie astfel, toate nu au nevoie decat de incuviintarea mea, decat de bunavointa mea, de acordul meu plin de dragoste, iar pentru mine e bine asa, in felul acesta toate imi sunt de folos si nu-mi dauneaza niciodata. Pe pielea mea si in sufletul meu mi-a fost dat sa aflu ca am avut o mare nevoie de pacat, am avut o mare nevoie de placeri, de alergatura dupa averi, de desertaciune si am avut nevoie de disperarea cea mai rusinoasa pentru a renunta la impotrivire, pentru a invata cum sa iubesc lumea, cum sa nu o mai compar cu nici un fel de lume dorita si imaginata de mine, cu nici un fel de desavarsire inchipuita de mine, ci sa o las asa cum este ea si sa o iubesc si sa ma bucur ca-i apartin.

Iata, aceasta este o piatra si poate ca, dupa o anumita perioada de timp, ea va fi pamant, din pamant se va transforma intr-o planta sau intr-un animal sau un om. Piatra aceasta este o piatra, ea este si animal, este si Dumnezeu, este si Buddha, iar eu o admir si o iubesc nu pentru ca, odata si odata, ar putea sa devina fie una, fie alta, ci pentru ca ea este de multa vreme si intotdeauna totul.

- De ce mi-ai spus tu aceste lucruri despre piatra?

N-am facut-o anume. Sau poate ca am vrut sa-ti dau de inteles ca eu iubesc piatra aceasta si fluviul acesta si toate lucrurile pe care le vedem si de la care putem invata cate ceva. Pot sa iubesc o piatra, dar si un copac sau o bucata de coaja. Toate acestea sunt lucruri, iar lucrurile pot fi indragite. Cuvintele, insa, nu le pot inbi.  De aceea invataturile nu inseamna nimic pentru mine, ele nu au duritate, nu au moliciune, nu au culori, nu au imagini, nu au miros, nu au gust, nu au nimic altceva decat cuvinte. Poate ca tocmai lucrul acesta, poate ca tocmai cuvintele cele multe te impiedica pe tine sa-ti afli pacea. Caci si mantuirea si virtutea, si Sansara, si Nirvana, nu sunt decat simple cuvinte. Nu exista nici un lucru care sa fie Nirvana; nu exista decat cuvantul Nirvana.

(Siddhartha in dialog cu Govinda) Siddhartha de Hermann Hesse

Nu obisnuiesc sa postez citate fara a si comenta macar un pic pe marginea lor, dar am vrut sa va impartasesc si voua, celor care nu ati citit aceasta carte superba, un pasaj. Atat, fara nici un comentariu. Cred ca orice explicatie din partea mea ar fi de prisos, dat fiind titlul si continutul postului.

Am dat astazi peste un post/event pe facebook care m-a dus cu gandul la ceva. Eventul cu pricina invita fetele sa participe pentru ca vrea si el prietena si nu gaseste deh, ce nu face omu’ la disperare…

Genul acesta de post ultra-patetic care daca as fi single m-ar determina sa fug mancand pamatul inainte ca domnul cu pricina sa se prinda ca sunt “libera” si sa sara pe mine cu o avalansa de atentie si cerinte de iubire nesolicitata. Nu stiu ce se intampla cu unii, dar ajung de-a dreptul disperati (ma refer aici si la femei si la barbati). Fie ca ajung la o varsta mai mare de 30 de ani si le suna ceasul biologic, fie ca sunt asa de la bun inceput, speriati e bombe ca vor ajunge singuri cuc si inconjurati de caini sau pisici la batranete, nu pot sa le spun decat un singur lucru. DISPERAREA ALUNGA!

Morala: Nu am de gand sa bat campii in acest post asa ca am sa trec direct la obiect. Vreti sa aveti o relatie (orice relatie, nu conteaza, numai sa nu fiti singuri, desi mie una mi se pare o tampenie aceasta abordare), abordati o atitudine indisponibila, de  ”hard to get”, oricat de cliche-istic ar suna. Aia atrage, nu va trebuie un manual sau o harta pentru asta. Ce e pus pe tava la dispozitie e neinteresant. Punct.

Vreti sa va intalniti jumatatea, pentru ca v-ati plictisit de atatea esecuri sentimentale sau asteptare? Nu trebuie decat sa invatati sa traiti fara ea. Fara sa aveti nevoie de ea, fara sa va faceti o prioritate din a o gasi, fara sa alergati dupa ea. Daca apare bine, daca nu, puteti supravietui minunat si fara ea. Pe scurt: vreti sa fiti iubit si sa aveti o relatie minunata? Iubiti-va voi pe voi insiva si invatati sa va fiti suficienti. Si dupa ce nu veti mai avea nevoie de cineva, veti avea pe cineva .

“Cand fiecare lucru e trait pana la capat, nu exista nici moarte, nici regrete si nici macar o falsa primavara; orice moment trait deschide un orizont mai larg, mai cuprinzator, din care nu e nici o scapare in afara de a trai.

Visatorii viseaza de la gat in sus, in timp ce trupurile lor sunt bine legate de scaunul electric. Sa imaginezi o lume noua inseamna sa o traiesti zilnic si in fiecare gand, fiecare pas, fiecare gest ucide si recreeaza, moartea aflandu-se mereu cu un pas inainte. A renega trecutul nu e destul. A proclama viitorul nu e destul. Trebuie sa actionezi ca si cum pasul urmator ar fi ultimul, si cu el moare o lume, inclusiv tu insuti. Suntem aici, ai pamantul nesfarsit si pamantul nu se termina niciodata, viitorul nu incepe niciodata, numai prezentul e pentru totdeauna. Lumea lui niciodata-niciodata pe care o tinem in mana si o vedem, dar in care totusi nu ne recunoastem. Suntem ceea ce ramane mereu neterminat, nicicand modelat pentru a fi recunoscut, tot ceea ce exista, dar nu intregul, iar partile sunt cu mult mai marete decat intregul, pe care Dumnezeu matematicianul le mai poate pune cap la cap.”

Henry Miller

Printre cele mai bune invataminte pe care le-am tras in toata viata mea pana acum  este aceea de a trai. Iar prin a trai nu inteleg simplul act de a respira aer zi de zi, ci de a decide in favoarea unei pozitii active, nu pasive, in fiecare clipa. Intelepciunea nu se invata de la distanta, nu se obtine din carti, nici din povestirile altora, nici din experientele altora si nici de pe internet. Poti citi despre ea, poti auzi povesti despre ea, dar nu o poti atinge efectiv in acest mod niciodata. Ea se obtine traind, actionand, chiar cu riscul de a gresi; ba mai mult, chiar gresind!

A trai este in sine un act de curaj, pentru ca neaga din start nevoia de siguranta a individului. A trai inseamna a miza pe clipa prezenta, fara a cunoaste dinainte rezultatul, iar uneori miza e mare. Poti castiga, cum la fel de bine poti pierde. Dar nimic nu poate egala partida in sine. Spectatorii nu fac decat sa se aleaga cu judecati preconcepute sau frustrari, ca niste suporteri in tribune la un meci de fotbal. Cand echipa lor favorita castiga, sunt euforici, dar ce bucurie e aia cand nu ai participat cu nimic la ea? Este o bucurie superficiala, care nu o va egala niciodata pe cea a autorului golului sau a antrenorului. Iar cand echipa pe care o sustin pierde, nu pot decat sa-si inece amarul in frustrare, pentru ca nu au putut sa intervina in nici un fel pentru a influenta scorul. Insa, spre deosebire de acei jucatori care au pierdut jocul, ei nu vor resimti acea tristete decat pentru o scurta perioada de timp. In fond ce conteaza? A fost doar un meci, al altcuiva, nu al lor, el nu reprezinta viata lor si nu face parte din ea decat indirect. Pana la urma, la bine sau la rau, raman doar niste spectatori.

Dupa multe experiente, unele minunate, altele ingrozitoare, unele de mandrie si altele rusinoase, pot spune cu mana pe inima ca modul meu “colorat” de a trai pe care l-am pus candva pentru un moment sub semnul intrebarii, a fost poate cel mai bun lucru pe care l-am putut face pentru mine. Da, am facut multe greseli. Da, am suferit. Da, am facut si pe altii sa sufere. Dar am trait cu fiecare celula din mine si asta nu voi regreta niciodata. La bine sau la rau, am fost acolo trup si suflet, am facut tot ce mi-ai fi putut dori. Ma uit in urma si nu depistez nici un lucru pe care mi-as fi dorit candva sa-l fac, dar am preferat doar sa mi-l doresc, fara a actiona. Motiv pentru care am avut si ocazia sa ajung sa imi cunosc multe fatete, calitati si defecte si sa invat multe lectii. Pe unele defecte le-am corectat, pe altele doar le-am ameliorat, iar pe altele inca le port cu mine in toata imperfectiunea lor. Dar pana la urma ce conteaza? Voi avea un lung metraj de privit la final si cu siguranta nu ma va plictisi. De un lucru sunt sigura – nu am lasat nimic de regretat. Am actionat. Uneori bine, alteori catastrofal, dar chiar din catastrofe am extras cele mai importante invataminte.

Intalnesc uneori parinti care incearca sa-si impuna copiilor lor vointa proprie, indemnandu-i chiar autoritar sa parcurga anumite drumuri pentru ca ei insisi au ratat acel tren candva si regreta, fie ca e vorba de hobby-uri sau cariere in toata regula. Asa ca incearca sa-si vada visurile implinite prin intermediul copiilor. Este un egoism dus la extrem care nu ar exista niciodata daca oamenii respectivi ar fi trait cu adevarat. Dar au ales sa fie spectatori si in continuare vor sa fie spectatorii copiilor lor, pentru ca au ratat clipa si nu le mai ramane nici o alta sansa. Eu va sugerez sa nu comiteti si voi aceeasi greseala. Copiii aceia nu sunt vinovati cu nimic pentru ca voi nu ati avut curajul sa traiti la momentul respectiv.

Teama de esec este o teama oarecum fireasca, pentru ca omul prin natura lui cauta sentimentul de siguranta. Dar siguranta nu exista, este o utopie. Nu vom avea niciodata nici o certitudine in absolut nimic. Asa ca tot ce putem face este sa indraznim, calauziti de intuitie si ratiune, precum si de lectiile pe care trebuie sa avem ochii larg deschisi sa le vedem pe parcurs. Cine a indraznit sa traiasca ar trebui sa stie ca in viata daca pastrezi ochii larg deschisi nu ai cum sa iti gresesti calea. Universul te va reirectiona intotdeauna spre calea cea corecta, fie ca iti place sau nu. Practic nu ai cum sa gresesti, asa ca bucura-te de drum si vei ajunge candva si la destinatie. Dar trebuie sa ai curajul sa actionezi si trebuie sa iti focaliezi atentia pe drum, nu pe destinatie, in special pentru ca destinatiile se mai si schimba, iar cand universul iti aplica un sut in fund trebuie sa-i intelegi sensul – poate ca destinatia pe care tu o urmaresti nu e ceea ce ti se potriveste, poate ca inca nu stii ce ti se potriveste, desi erai convins ca stii.

Lasati teama si traiti! Nu va agatati de un status-quo, consierand ca ati atins ceea ce ati cautat si cautarea s-a incheiat. Pentru ca poate cautarea pe care o aveati in minte s-a incheiat, dar viata continua si fiecare clipa aduce cu sine schimbare. Daca va agatati de un rezultat s-ar putea ca odata cu schimbarea din clipa urmatoare sa deveniti disperati pentru ca pierdeti ceea ce v-ati chinuit atat de mult sa obtineti. Invatati sa va recreati in permanenta status-quo-ul, sau veti cadea din depresie in plictiseala, rutina, disperate si tot asa. Va garantez ca, atata timp cat indrazniti sa va traiti viata activ, nu purtati ochelari de cal si constientizati ca fiecare clipa nu tine decat atat – o clipa – dupa care a murit, nu veti regreta nimic, nici cele mai crunte greseli.

Cand plec la drum mai lung, se intampla sa iau cu mine ipod-ul, carti, reviste, un tovaras de drum… etc. Totusi se intampla sa le iau pe toate si sa nu folosesc decat una dintre ele pentru o perioada, apoi sa o iau pe alta drept companie, sau sa nu iau nimic. Uite asa. Ma uit pe geam si ma las purtata de amintiri sau imaginatie… sau pur si simplu inchid ochii si ma ascult pe mine. Cand plec la drum mai putin lung, se intampla sa iau cu mine ipod-ul, dar il folosesc doar uneori. In restul timpului nu ascult nimic, nu citesc nimic, nu ma uit pe nimic si nu incerc sa ma ocup cu nimic. Sunt spectator si ascultator al propriilor ganduri. A murit bateria la ipod? N-am nimic de citit la mine? Si ce daca? Nu depind de ele.

Cand eram in facultate, colegii mei (marea lor majoritate, dar nu toti) obisnuiau sa se intalneasca undeva pe drum pentru a merge cat mai multi impreuna spre facultate. Nu am inteles nimiodata de ce. Spuneau ca se plictisesc, dar eu nu puteam decat sa incerc sa ma gandesc cum naiba sa te plictisesti? Oare ce-o fi aia sa te plictisesti? Mai rau, sa te plictisesti in propria companie . Poate imi lipseste gena de “gasca”, dar recunosc ca niciodata n-am inteles termenul, ba chiar ma cam irita obiceiul ala idiot de a aduna toata gasca pe drum, ca sa stau sa fac conversatii in mare parte superficiale si pe teme care nici macar nu ma intereseaza. De ce trebuie sa faci chestii neaparat in grup? Daca le faci singur ce-are? Iti cade parul de pe cap? Ti se atrofiaza membrele?… Nu stai destul in compania altora cand iesi cu ei in oras sau in sala de curs?

Luand la puricat problema, initial m-am gandit ca poate unii se considera neinteresanti, pentru ca nu-mi puteam explica altfel fuga de a fi singur mai multe minute/ore intr-un mijloc de transport. Poate ceea ce mintea lor are de spus li se pare neinteresant si atunci cauta alte persoane mai spectaculoase… Dar nu, ulterior mi-am schimbat putin parerea. Cred ca totul e reduce in primul rand la dependenta. Dependenta de a fi mereu ocupat cu ceva. Nu stiu daca e ritmul impus de societatea actuala sau pur si simplu firea omului, dar unele persoane chiar nu pot sa stea pur si simplu sa se relaxeze in liniste. Chiar linistea si relaxarea ii oboseste. Pune-i sa stea pe o canapea fara tv, carti, reviste, mp3 player sau orice altceva cu care sa-si “omoare” timpul si veti vedea ca nu stiu ce sa faca cu el. Grea e linistea aia, inspaimantatoare rau, nu-i asa? si totusi, sunteti voi aia in compania carora nu puteti sta. Ce ziceti de asta? Poti sta langa “nea Costica” 3 ore si langa tine mai deloc? Sa fie eul mai neinteresant sau poate sunteti dependenti de “ceva”?

Si pentru ca am deschis subiectul dependentelor, ar mai fi cate ceva de mentionat. In general, persoanele care sunt predispuse la a face dependente, o fac in mod constant. Ca e o dependenta fata de dulciuri, fotbal, tigari, femei , jocuri pe calculator, seriale, etc, tot dependenta se cheama. Nu vad nimic rau in a-ti placea dulciurile, fotbalul, tigarile (atata timp cat nu fumezi langa mine sau la mine in casa), femeile , jocurile pe calculator, serialele etc. Dar atunci cand daca ti se suspenda o perioada accesul la acel ceva care iti place (trebuie sa tii regim, n-ai unde sa vezi meciul, n-ai voie sa fumezi o perioada, (la femei nu comentez), n-ai timp sa te joci pentru ca ai altceva mai important de facut, n-ai timp sa te uiti la serial sau nu mai ai serial din varii motive) si tu faci o ditamai criza, inseamna ca esti dependent, ca drogatul caruia ii iei doza si intra in sevraj. Daca te incadrezi in descriere, inseamna ca ai nevoie de ceea ce zice in titlu.

Esti dependent? Zici ca nu poti sa te lasi? Ei bine, minti De putut, poti sa le lasi, dar nu vrei. Unii vor zambi ca da, poate ca ar putea sa se lase, dar nu vor , ceilalti insa vor sustine ca efectiv NU POT. Aici e o buba mai mare… daca nu zambesti spunandu-ti ca ok, daca as vrea as putea dar hei, imi place, nu ma deranjeaza consecintele asa ca de ce sa ma obosesc? Probabil asta e genul de persoana care daca chiar ar da de belea din cauza dependentei nu ar avea mari probleme sa se debaraseze de ea cu putin disciplina. Ceilalti insa… ar trebui sa-si puna o mare intrebare… dar asa, in mod repetat. Sa-si lipseasca post-it-uri la vedere cu asta… “Cine conduce aici? Eu ? Sau dependenta ma conduce pe mine? Eu sunt cel care decide cand ii da voie sa se manifeste sau ea dicteaza, tarandu-ma dupa ea ca pe o carpa bleaga?”

Poate ar trebui ca fiecare din noi sa se gandeasca mai des la propria persoana si sa-si aminteasca cine pe cine controleaza. Noi pe mintea noastra sau ne conduce mintea pe noi? Ne conducem singuri dorintele/placerile/obiceiurile sau ne conduc ele pe noi? Daca ati raspuns ca mintea/dependenta/viciul va conduce si nu invers, e timpul pentru o reabilitare. Acel NU POT chiar nu exista.