M-am intors acasa, dupa o serie de calatorii prin tara si prin strainatati, incarcata cu poze, suveniruri, bagaje si… un proaspat nou membru al familiei. Am adus pisicuta acasa, dar, ca si calatoria, traiul cu animalutul s-a dovedit a fi total diferit de cum ma asteptam eu sa fie. Animalutul s-a obisnuit greu cu noua casa, nu isi recunostea litiera, nu stia unde e mancarea si cireasa de pe tort: a intrat in calduri dupa nici o zi de coabitare. Asa ca m-am simtit ca o mamica de bebelus nou-nascut, care nu pridideste sa curete, sa alerge, sa trebaluiasca dupa micuta fiinta pe care cu mari eforturi reuseste sa o inteleaga.

Intr-un final, dupa mari eforturi, un drum prin canicula la veterinar pentru sterilizare, in timp ce tot cartierul stia ce animal mi-am luat si tot orasul era “incantat” de mieunaturile “dulci” ale pisicutei, dupa mult calm si perseverenta, am inceput sa inteleg cat de cat ce-i trebuie, a inceput si ea sa se mai potoleasca din mieunat si mai ales, si-a gasit litiera. Ba mai mult, a mai si mancat. Inca putin si voi putea afirma ca putem convietui in armonie.

Revenind la calatorie, primul drum l-am facut la Sighisoara, unde nu mai calcasem de prea mult timp. Desi trezirea pentru mers la gara a fost incredibil de brutala (4:30 a.m.), cetatea cea linistita a fost exact ceea ce-mi lipsea dupa toata oboseala acumulata: relaxare. Intr-adevar, este un loc excelent pentru cine vrea sa se odihneasca.

Biserica din deal (de fapt, mai mult cimitirul de langa) sunt chiar frumoase, cetatea are un look unitar, spre deosebire de orasele romanesti care, in general, ca aspect, sunt o mare varza, iar la cafeneaua “House on the Rock” se mananca o mancare foarte foarte buna (nu inteleg de ce nu apare recomandata mai nicaieri). Totul e “home-made”, iar prajiturile in mod special sunt dementiale.

Totul bine si frumos, pana cand mi-am amintit ca am plecat de acasa fara biletele la festivalul Armania. Se pare ca, in haosul si graba efectuarii bagajului, am omis acel “mic” detaliu. Noroc cu persoana “insarcinata” cu udatul florilor pe perioada concediului, care a facut un gest caritabil si a trimis biletele direct la Sibiu, pentru a salva doi roackeri aiuriti. De mentionat: plecasem la Sighisoara cu intentia de a ajunge apoi la Sibiu, fara oprire in Bucuresti.

La Sibiu am fost convinsa ca-mi voi continua seria de zile relaxante inceputa la Sighisoara. Gresit! Dupa ce dragul meu prieten s-a laudat la pension cu cat de matinali suntem noi la micul dejun, m-am trezit zilnic cu o dispozitie “de zile mari”. Evident, rockereala se termina dupa miezul noptii, asa ca dimineata eram plina de “voie buna” si cu mult chef de distractie. NOT. Motiv pentru care dupa-amiaza trageam la siesta si ajungeam in Piata Mare mahmura de somn si dupa inceperea concertelor.

Sunt sigura ca asta se reflecta si-n pozele pe care le-am prestat in acel minunat oras.

Deci da, imi plac la nebunie animalele, iar cand sunt cu fundul in sus agreez mai degraba necuvantatoarele . Cu toate astea, am vizitat o droaie de muzee in Sibiu, datorita facilitatii oferite de abonamentul Artmania. Am fost inclusiv la muzeul satului, unde n-am avut nici un chef de pozat, pentru ca m-au enervat taranii de la “carciuma din batrani”.

Cu ocazia acestei vizite in fosta capitala europeana, mi-am si schimbat destul de mult parerea despre acest oras. Asa ca rectific, Sibiul nu mi se mai pare un oras super civilizat pentru Romania, cu oameni mai occidentali. Centrul Sibiului este asa, datorita faptului ca a fost si este ingrijit de un primar pus pe treaba, dar poate si pentru ca este in mare parte populat de strainii care se cazeaza in hotelurile si pensiunile de acolo. Localnicii m-au uimit de aceasta data cu apucaturile si manierele lor specifice mediului rural. Nu lipsea decat o oaie in autobuz ca sa ma simt ca-n India.

Dar si parerea despre occidentali urma sa mi-o schimb radical in urmatorul capitol al concediului – la Paris. Despre asta, insa, intr-o postare viitoare, pentru ca n-am apucat sa descarc inca pozele . Va las cu Tarja si vocea ei extraordinara. (clip de la Artmania 2011)

Intai si intai, am sa va prezint bradutul meu (poza de mai sus).

Si fiindca este vremea cadourilor si stiu ca cel putin 99% dintre voi iubiti sarbatoarea asta pentru brad si cadourile de la “Mosul”, am sa “vorbesc” despre cadouri in acest post. Ce face un cadou reusit? De unde luati inspiratia pentru a oferi un cadou frumos celor dragi (si nu numai)?

Concluzia la care eu am ajuns dupa ani si ani de facut si primit cadouri este ca reusita unui cadou este direct proportionala cu interesul pe care il acordam alegerii sale. Mai demult nu eram foarte darnica la capitolul cadouri si asta in mod sigur s-a vazut. De cand imi pasa de ceea ce ofer, insa, toti cei din jur par foarte incantati de cadourile mele. Astfel ca pot trage concluzia urmatoare: cand nu exista interes, nici cadoul in sine nu va fi foarte inspirat, iar beneficiarul nu se va bucura nespus de pirmirea lui. Este normal pana la urma, cand nu ne intereseaza ce oferim, vom lua ceva “standard” sau mai rau, vom recicla un cadou pe care noi l-am primit si care nu ne place Mie una mi se pare ingrozitoare reciclarea, dar stiu ca unii o practica si n-as baga mana in foc ca nu am primit si eu macar o data candva un astfel de cadou reciclat.

O sa spuneti probabil ca intentia este cea care conteaza, dar tocmai aici e cheia “problemei”. Intentie nu exista decat unde exista interes. Ce e luat “ca sa fie” /”pentru ca trebuie”/”asa se face”, este un cadou facut din datorie/constrangeri sociale si constituie de fapt un dar din obligatie, nicidecum o intentie venita din suflet. Atunci cand intentia este autentica, exista automat si interesul pentru a-i face o bucurie persoanei careia NOI dorim sa-i oferim ceva. Insa uneori, desi exista bune intentii, s-ar putea gasi si solutii mai fericite Sunt sigura ca fiecare dintre noi a avut macar o data o pana de inspiratie. Ei bine am sa va spun din proprie experienta care este intotdeauna, fara exceptie, cea mai fericita varianta de cadou.

Spuneti drept, ce v-ar placea sa primiti? Nu va ganditi prea mult, acceptati primul gand care va trece prin minte, fara a analiza cat de rational sau posibil practic este. Cu totii ne-am bucura cel mai mult daca am primi ceva ce ne dorim foarte mult, dar nu ne induram sa ne cumparam singuri, din varii motive, nu-i asa? Fie respectivul ceva este mai scump decat ne permite bugetul, fie suntem mai pragmatici din fire si nu ne justificam o investitie in ceva mai putin practic, desi ne place foarte mult (deh, ordinea prioritatilor), fie ne e rusine sa-l luam pentru ca nu vrem sa fim judecati de catre cei din jur (am intalnit cateva persoane carora le era efectiv rusine sa-si cumpere ceva), care ar putea sa ne aplice o eticheta neplacuta daca ar afla de achizitia noastra. Or fi si alte motive, dar nu-mi vin acum in minte. Oricum, ideea e ca nu exista o bucurie mai mare decat atunci cand ceva-ul “interzis” ne zambeste din cutia/punga festiv colorata .

Asa ca data viitoare cand simtiti ca va lasa muza inspirationala, ganditi-va direct la ce anume vrea omul acela, dar nu se indura sa-si cumpere. Este chiar atat de simplu! Astfel ca si daca nu cunoasteti foarte bine persoana cu pricina, cu putina atentie si un pic de observatie, veti gasi destul de usor un cadou potrivit.

Va doresc sa aveti un Craciun fericit, cu bunatati pe masa, cadouri frumoase, asa cum nu va indurati sa cumparati singuri, si pace in suflet! Va las cu o melodie tare draguta de Craciun care mie imi place foarte mult .

Muzica da culoare vietii. Nu stiu cati ar putea trai fara muzica si sa fie si fericiti. Eu personal sunt aproape melomana. Iau muzica peste tot unde merg si stiu ca viata n-ar mai fi nici pe departe asa frumoasa fara un fundal sonor placut in care sa se armonizeze toate elementele cadrului. Placut este, insa, un termen extrem de relativ. De gustibus non est disputandum, pana la urma. Totusi nu stiu cati realizeaza valentele terapeutice ale muzicii si importanta sa in autocunoastere. Ei bine da, muzica este poate cel mai la indemana instrument de autocunoastere si poate fi foarte bine folosita pentu a ne echilibra mental. In functie de starile noastre mentale, cautam muzica ce poate rezona cu ceea ce simtim in acel moment. Astfel reusim sa echilibram orice stare negativa, la fel cum putem accentua o stare pozitiva daca reusim sa gasim melodia potrivita. E lesne de inteles ca muzica pe care o ascultam e cea care ne reprezinta interiorul. Ca ne place sau nu sa recunoastem, suntem ceea ce ascultam.

Si atunci nu pot sa nu ma intreb, de ce unii tin atat de mult sa para ceea ce nu sunt, refuzand sa se accepte pe sine? Cand este mai mult decat evident ca, cel putin in materie de muzica, nu ai cum sa te minti. Nu poate sa-ti placa ceva ce nu te defineste. Sunt tot mai multi “wannabes” in Bucuresti care incearca in permanenta sa para altceva, pentru ca li se pare interesant. Azi li se pare interesant sa fie rockeri, maine sa fie mari iubitori de jazz, iar cine stie… saptamana viitoare poate vor vrea sa fie hippioti. De ce o fi atat de greu sa accepte ca nu le place jazzul si nu il inteleg, ca nu le place metalul pentru ca e prea agresiv, jegos, satanist sau mai stiu eu cum, si ca nu vor fi niciodata hippioti pentru ca stilul si filosofia lor de viata e undeva la polul opus.

Cu toate astea, merg la concertele unor artisti a caror muzica nu o cunosc decat din auzite (pentru ca sunt artisti celebri cu renume mondial), ale caror versuri si mesaj nu le cunosc, stau “lemn” tot timpul concertului, incapabili de a fredona macar ceva, pentru ca nu se pot bucura de ceva necunoscut lor si a caror atmosfera le este straina, dar rezista pana la final pentru ca vor sa fie cool, deoarece prezenta lor acolo i-ar defini automat drept cool. Nu se simt bine, comentand apoi plini de aroganta pe diverse site-uri ca Joe Stariani e un chitarist obscur, publicul de la Slayer a fost prea violent sau Diana Krall e plictisitoare. Pana la urma cine ii obliga sa asculte un chitarist care nu le place? Cine ii pune sa asiste la un concert la metal agresiv cand nu suporta violenta si genul muzical in sine? Si cine ii tine pironiti de scauni ore in sir sa asculte jazz cand nu inteleg nimic din el? In timpul concertului Metallica, un tip din fata mea mi-a atras atentia ca-l lovesc cu parul pe fata Serios? Dar totusi de ce a venit atunci la un concert Metallica unde se da agresiv din plete, pentru a sta cu fundul la scena si cu fata spre mine? Intreb si eu…

Nenumarate exemple se pot gasi oriunde. Oameni care nu sunt impacati cu faptul ca nu vor fi niciodata asa cum tot incearca sa fie si prefera superficialitatea unor momente efemere care le aduc o apreciere iluzorie pret de cateva ore. Nu aprofundeaza nimic din ceea ce li se pare interesant, totusi se arata interesati in toate directiile care par cool. Vor apartenenta la anumite grupuri, fara a se integra catusi de putin in vreunul din ele. Si totusi… daca ar vrea, ar putea sa aiba curajul sa se orienteze spre sine si sa recunoasca sinceri fata de ei insisi exact cine sunt. Sa lase superficialitatea la o parte si sa aprofundeze ceea ce ii intereseaza in mod real. Sa aiba curajul si increderea sa fie! Sau traiesc cumva cu impresia ca ceea ce le place lor nu e suficient de bun? Implicit… ca cine sunt ei nu e suficient de bun? Asa se intampla cand stima de sine e scazuta, totul pare mai atractiv decat ce se afla in propria ograda. Si cand te gandesti ca ceea ce e cu adevarat interesant e intotdeauna autenticul, cu imperfectiunile sale cu tot, niciodata o copie…

Citind “Turnul de abanos” de John Fowles mi-am amintit de un seminar de sociologie din vremea facultatii, la care am avut o discutie foarte interesanta despre stirile de la ora 5. Le stim cu totii, le detestam cu totii si le evitam destul de multi dintre noi. Totusi stirile de la ora 5 par eterne. Dintr-un anume motiv, cineva le priveste, astfel ca au suficienta audienta incat sa supravietuiasca de atatia ani. La vremea respectiva m-as fi asteptat ca ele sa dispara in timp, pentru ca sunt absolut ingrozitoare, terifiante, socante si singura audienta pe care o au se datoreaza serialului “Tanar si nelinistit” de dinainte la care se uita multi batrani care probabil uita televizorul deschis sau adorm. Nu imi imaginam ca cineva chiar poate sa le priveasca.

Si totusi, ele nu numai ca sunt privite, dar chiar cu interes. Explicatia sta in nevoia noastra umana primordiala, cea de siguranta, viata si integritate fizica. Concret, privind acele atrocitati, ne bucuram ca suntem intregi, sanatosi, in viata si cu o familie normala la cap. Ne bucuram ca nu ne e teama sa ne cioparteasca cineva capul cu toporul in timp de dormim sau sa ne violeze copiii. Ne bucuram ca avem liniste si ne apreciem mai mult viata. Extrapoland, tragediile si calamitatile pe care le vedem/auzim la stiri au exact acelasi efect de “ce bine ca nu ni s-a intamplat noua”.

In sprijinul acestei teorii vine si Fowles: “Cu numai o luna inainte sa aiba loc intamplarea extrem de nefericita care constituie subiectul povestirii mele, am argumentat foarte ironic ceva de genul acesta unui tanar de la BBC. Cam lipsit de umor, el fusese tulburat de declaratia mea cinica, conform careia, cu cat o stire e mai groaznica, cu atat e mai linistitoare pentru cel care o primeste, intrucat evenimentul care s-a petrecut in alta parte dovedeste ca el nu s-a petrecut, nu se petrece si, prin urmare, nici nu se va petrece aici. Nu e nevoie sa mai spun ca a trebuit sa cedez si sa recunosc ca, pentru noi, cei care consideram tragedia un privilegiu al altora, modernul Pangloss dinauntrul fiecaruia din noi este o creatura extrem de marsava si complet antisociala.”

Adevarat sau fals? Spuneti sincer, care e prima reactie cand priviti la TV cum Siretul spala sate intregi, casele oamenilor si munca lor de-o viata? “Ce bine ca nu-s acolo”. “Ce bine ca sunt la adapost”. Si apoi ne e mila, empatizam, ba chiar ne fortam sa ne sensibilizam in fata suferintei acel oameni, pentru ca daca nu am face-o ar insemna ca suntem lipsiti de umanitate, fara suflet. Pastram secreta acea liniste sufleteasca pe care tragedia lor ne-o provoaca, la fel cum pastrezi ferecata o amintire de care ti-e rusine.

“Cause I need to watch things die, from a distance.
Vicariously, I live while the whole world dies.
You all need it too don’t lie.”

Click play.

1. Zi-mi ceva despre tine. Gen cum te cheama, cati ani ai?

Ma cheama Camelia si Ioana si am 26 de ani.

2. Ai porecle? Care?

Rata

3. O melodie trista, una perfecta şi 3 care îti plac muuult

Deci, intai una trista.  Din punctul meu de vedere nu exista melodie mai trista si in acelasi timp mai frumoasa ca asta. The cry of mankind.

Apoi una perfecta. Pe bune? Exista piese perfecte? Eu n-am intalnit , dar fie, daca e sa aleg ceva cat mai apropiat de perfectiune, atunci trebuie sa fie David Gilmour.

Si in sfarsit, 3 piese care imi plac mult. Grea alegere, mult prea grea ca sa ma stresez, asa ca le aleg pe primele 3 la care ma pot gandi .

4. Ai animal de casa? Care?

Nu prea il consider “al meu”, dat fiind faptul ca nu prea ne bagam in seama reciproc, dar fie, sa zicem ca exista un papagal albastru in casa .

5. Daca ai avea un serial TV cum s-ar numi?

Extraterestrii sunt printre noi

6. Primul citat care iti vine în minte. Nu trisa, fara Google!

Some people never go crazy. What truly horrible lives they must live… (Charles Bukowski)

7. Desenul animat preferat din copilarie.

Saylor Moon, indiscutabil.

8. Iti place înghetata?

Daca e buna, da. De preferat de ciocolata.

9. Ce alt nume ti-ar placea sa ai, daca ai putea avea altul?

Hmm… Tania. Intotdeauna mi-a placut numele asta.

10. Zi-mi un banc!

Ok. Un barbat deschide stand in genunchi usa cabinetului unui psihiatru. Intra in cabinet, poftit de psihiatru, tot mergand in genunchi pe langa perete. Psihiatrul exclama: Vaai, dar cine a venit astazi la noi? O pisicuta? Barbatul fuge in celalalt colt al camerei, tot in genunchi, tinand un cabu in gura. Psihiatrul: nu? Atunci… un catelus? Barbatul fuge in genunchi cu acelasi cablu intre dinti catre urmatorul colt al cabinetului. Psihiatrul: Nu? Atunci… un catelus?… O broscuta? Barbatul scoate exasperat cablul din gura si-i raspunde psihiatrului: nene, dar ma lasi sa-ti trag internetul, sau nu?