Muzica da culoare vietii. Nu stiu cati ar putea trai fara muzica si sa fie si fericiti. Eu personal sunt aproape melomana. Iau muzica peste tot unde merg si stiu ca viata n-ar mai fi nici pe departe asa frumoasa fara un fundal sonor placut in care sa se armonizeze toate elementele cadrului. Placut este, insa, un termen extrem de relativ. De gustibus non est disputandum, pana la urma. Totusi nu stiu cati realizeaza valentele terapeutice ale muzicii si importanta sa in autocunoastere. Ei bine da, muzica este poate cel mai la indemana instrument de autocunoastere si poate fi foarte bine folosita pentu a ne echilibra mental. In functie de starile noastre mentale, cautam muzica ce poate rezona cu ceea ce simtim in acel moment. Astfel reusim sa echilibram orice stare negativa, la fel cum putem accentua o stare pozitiva daca reusim sa gasim melodia potrivita. E lesne de inteles ca muzica pe care o ascultam e cea care ne reprezinta interiorul. Ca ne place sau nu sa recunoastem, suntem ceea ce ascultam.

Si atunci nu pot sa nu ma intreb, de ce unii tin atat de mult sa para ceea ce nu sunt, refuzand sa se accepte pe sine? Cand este mai mult decat evident ca, cel putin in materie de muzica, nu ai cum sa te minti. Nu poate sa-ti placa ceva ce nu te defineste. Sunt tot mai multi “wannabes” in Bucuresti care incearca in permanenta sa para altceva, pentru ca li se pare interesant. Azi li se pare interesant sa fie rockeri, maine sa fie mari iubitori de jazz, iar cine stie… saptamana viitoare poate vor vrea sa fie hippioti. De ce o fi atat de greu sa accepte ca nu le place jazzul si nu il inteleg, ca nu le place metalul pentru ca e prea agresiv, jegos, satanist sau mai stiu eu cum, si ca nu vor fi niciodata hippioti pentru ca stilul si filosofia lor de viata e undeva la polul opus.

Cu toate astea, merg la concertele unor artisti a caror muzica nu o cunosc decat din auzite (pentru ca sunt artisti celebri cu renume mondial), ale caror versuri si mesaj nu le cunosc, stau “lemn” tot timpul concertului, incapabili de a fredona macar ceva, pentru ca nu se pot bucura de ceva necunoscut lor si a caror atmosfera le este straina, dar rezista pana la final pentru ca vor sa fie cool, deoarece prezenta lor acolo i-ar defini automat drept cool. Nu se simt bine, comentand apoi plini de aroganta pe diverse site-uri ca Joe Stariani e un chitarist obscur, publicul de la Slayer a fost prea violent sau Diana Krall e plictisitoare. Pana la urma cine ii obliga sa asculte un chitarist care nu le place? Cine ii pune sa asiste la un concert la metal agresiv cand nu suporta violenta si genul muzical in sine? Si cine ii tine pironiti de scauni ore in sir sa asculte jazz cand nu inteleg nimic din el? In timpul concertului Metallica, un tip din fata mea mi-a atras atentia ca-l lovesc cu parul pe fata Serios? Dar totusi de ce a venit atunci la un concert Metallica unde se da agresiv din plete, pentru a sta cu fundul la scena si cu fata spre mine? Intreb si eu…

Nenumarate exemple se pot gasi oriunde. Oameni care nu sunt impacati cu faptul ca nu vor fi niciodata asa cum tot incearca sa fie si prefera superficialitatea unor momente efemere care le aduc o apreciere iluzorie pret de cateva ore. Nu aprofundeaza nimic din ceea ce li se pare interesant, totusi se arata interesati in toate directiile care par cool. Vor apartenenta la anumite grupuri, fara a se integra catusi de putin in vreunul din ele. Si totusi… daca ar vrea, ar putea sa aiba curajul sa se orienteze spre sine si sa recunoasca sinceri fata de ei insisi exact cine sunt. Sa lase superficialitatea la o parte si sa aprofundeze ceea ce ii intereseaza in mod real. Sa aiba curajul si increderea sa fie! Sau traiesc cumva cu impresia ca ceea ce le place lor nu e suficient de bun? Implicit… ca cine sunt ei nu e suficient de bun? Asa se intampla cand stima de sine e scazuta, totul pare mai atractiv decat ce se afla in propria ograda. Si cand te gandesti ca ceea ce e cu adevarat interesant e intotdeauna autenticul, cu imperfectiunile sale cu tot, niciodata o copie…

Citind “Turnul de abanos” de John Fowles mi-am amintit de un seminar de sociologie din vremea facultatii, la care am avut o discutie foarte interesanta despre stirile de la ora 5. Le stim cu totii, le detestam cu totii si le evitam destul de multi dintre noi. Totusi stirile de la ora 5 par eterne. Dintr-un anume motiv, cineva le priveste, astfel ca au suficienta audienta incat sa supravietuiasca de atatia ani. La vremea respectiva m-as fi asteptat ca ele sa dispara in timp, pentru ca sunt absolut ingrozitoare, terifiante, socante si singura audienta pe care o au se datoreaza serialului “Tanar si nelinistit” de dinainte la care se uita multi batrani care probabil uita televizorul deschis sau adorm. Nu imi imaginam ca cineva chiar poate sa le priveasca.

Si totusi, ele nu numai ca sunt privite, dar chiar cu interes. Explicatia sta in nevoia noastra umana primordiala, cea de siguranta, viata si integritate fizica. Concret, privind acele atrocitati, ne bucuram ca suntem intregi, sanatosi, in viata si cu o familie normala la cap. Ne bucuram ca nu ne e teama sa ne cioparteasca cineva capul cu toporul in timp de dormim sau sa ne violeze copiii. Ne bucuram ca avem liniste si ne apreciem mai mult viata. Extrapoland, tragediile si calamitatile pe care le vedem/auzim la stiri au exact acelasi efect de “ce bine ca nu ni s-a intamplat noua”.

In sprijinul acestei teorii vine si Fowles: “Cu numai o luna inainte sa aiba loc intamplarea extrem de nefericita care constituie subiectul povestirii mele, am argumentat foarte ironic ceva de genul acesta unui tanar de la BBC. Cam lipsit de umor, el fusese tulburat de declaratia mea cinica, conform careia, cu cat o stire e mai groaznica, cu atat e mai linistitoare pentru cel care o primeste, intrucat evenimentul care s-a petrecut in alta parte dovedeste ca el nu s-a petrecut, nu se petrece si, prin urmare, nici nu se va petrece aici. Nu e nevoie sa mai spun ca a trebuit sa cedez si sa recunosc ca, pentru noi, cei care consideram tragedia un privilegiu al altora, modernul Pangloss dinauntrul fiecaruia din noi este o creatura extrem de marsava si complet antisociala.”

Adevarat sau fals? Spuneti sincer, care e prima reactie cand priviti la TV cum Siretul spala sate intregi, casele oamenilor si munca lor de-o viata? “Ce bine ca nu-s acolo”. “Ce bine ca sunt la adapost”. Si apoi ne e mila, empatizam, ba chiar ne fortam sa ne sensibilizam in fata suferintei acel oameni, pentru ca daca nu am face-o ar insemna ca suntem lipsiti de umanitate, fara suflet. Pastram secreta acea liniste sufleteasca pe care tragedia lor ne-o provoaca, la fel cum pastrezi ferecata o amintire de care ti-e rusine.

“Cause I need to watch things die, from a distance.
Vicariously, I live while the whole world dies.
You all need it too don’t lie.”

Click play.

1. Zi-mi ceva despre tine. Gen cum te cheama, cati ani ai?

Ma cheama Camelia si Ioana si am 26 de ani.

2. Ai porecle? Care?

Rata

3. O melodie trista, una perfecta şi 3 care îti plac muuult

Deci, intai una trista.  Din punctul meu de vedere nu exista melodie mai trista si in acelasi timp mai frumoasa ca asta. The cry of mankind.

Apoi una perfecta. Pe bune? Exista piese perfecte? Eu n-am intalnit , dar fie, daca e sa aleg ceva cat mai apropiat de perfectiune, atunci trebuie sa fie David Gilmour.

Si in sfarsit, 3 piese care imi plac mult. Grea alegere, mult prea grea ca sa ma stresez, asa ca le aleg pe primele 3 la care ma pot gandi .

4. Ai animal de casa? Care?

Nu prea il consider “al meu”, dat fiind faptul ca nu prea ne bagam in seama reciproc, dar fie, sa zicem ca exista un papagal albastru in casa .

5. Daca ai avea un serial TV cum s-ar numi?

Extraterestrii sunt printre noi

6. Primul citat care iti vine în minte. Nu trisa, fara Google!

Some people never go crazy. What truly horrible lives they must live… (Charles Bukowski)

7. Desenul animat preferat din copilarie.

Saylor Moon, indiscutabil.

8. Iti place înghetata?

Daca e buna, da. De preferat de ciocolata.

9. Ce alt nume ti-ar placea sa ai, daca ai putea avea altul?

Hmm… Tania. Intotdeauna mi-a placut numele asta.

10. Zi-mi un banc!

Ok. Un barbat deschide stand in genunchi usa cabinetului unui psihiatru. Intra in cabinet, poftit de psihiatru, tot mergand in genunchi pe langa perete. Psihiatrul exclama: Vaai, dar cine a venit astazi la noi? O pisicuta? Barbatul fuge in celalalt colt al camerei, tot in genunchi, tinand un cabu in gura. Psihiatrul: nu? Atunci… un catelus? Barbatul fuge in genunchi cu acelasi cablu intre dinti catre urmatorul colt al cabinetului. Psihiatrul: Nu? Atunci… un catelus?… O broscuta? Barbatul scoate exasperat cablul din gura si-i raspunde psihiatrului: nene, dar ma lasi sa-ti trag internetul, sau nu?

A treut ceva timp de cand nu am mai scris. E drept, luna iunie e printre ultimele intre preferintele mele in materie de vreme pentru ca ploua mult prea mult pentru gustul meu, diminetile sunt reci iar amiazile de multe ori caniculare. Cu toate astea, e inceputul verii si asta presupune vacantaaaaa!!! Cu alte cuvinte, am planificat plecarile in concediu si am facut o multime de cumparaturi , iar acum visez cu ochii deschisi la aventurile care ma asteapta in curand. Dar nu am uitat de blog, stati linistiti, am revenit .

Surpriza acestei veri a fost pentru mine festivalul Sonisphere din weekendul care tocmai a trecut, unde am reusit in sfarsit sa vad niste trupe pe care le “vanez” de ani de zile, si nu oricum, ci toate in aceeasi seara.  Sunt sigura ca nu numai pentru mine, ci pentru orice metalist, a vedea Anthrax, Megadeth, Slayer si Metallica in aceeasi seara, pe aceeasi scena, a fost mai mult decat un vis devenit realitate, cu atat mai mult cu cat prestatia artistilor a fost una de exceptie, demonstrand din plin ca inca sunt MARI si pot tine 50.000 de oameni in picioare aplaudand si cantand odata cu ei.

Mai jos puteti urmari filmari cu Metallica, Slayer, Megadeth, Anthrax, ACCEPT, Alice in Chains, Anathema, Manowar, Stone Sour si Rammstein  de la Sonisphere. Enjoy .

Am preluat o initiativa de la black leviathan: Care sunt cele 5 CD/LP-uri (fie si mp3-uri daca vreti) de care aveti nevoie intr-o zi perfecta, pe o lume perfecta?

E clar ca gusturile nu se discuta, nici in materie de muzica, nici in materie de altceva. Totusi, muzica e care o ascultam zi de zi este care care rezoneaza cel mai bine cu starile noastre din momentele respective si spune foarte multe despre noi. Desi inaintez in varsta, din punct de vedere muzical par a evolua in sens invers. Din punctul meu de vedere, muzica nou-creata pe care o auzim din toate partile pentru ca e ultra-mediatizata, se indeparteaza tot mai mult, valoric vorbind, de trecut. In alta ordine de idei, orice ar fi, indiferent in ce directie as inainta ca om si prin ce schimbari as trece, ma intorc intotdeauna la acele “oldies but goldies” pe care le apreciez tot mai mult.  Deja ma vad si la 70 de ani fredonand “Soldier of Fortune” sau “Black Dog”…

Incerc sa-mi imaginez o zi perfecta, in care aud muzica ideala prin difuzoare si am bucuria sa pot spune ca incerc asta zilnic. Practic, fiecare zi, din punct de vedere muzical, e o zi perfecta pentru mine, pentru ca fiecare album pe care-l aud e ales perfect pentru starea de spirit in care ma aflu. Desigur, o lume perfecta nu exista, dar imi pot imagina una, iar daca ar fi sa-mi imaginez una, s-ar reflecta intr-o imbinare perfecta a celor mai placute stari pe care le-as putea experimenta. Si ar avea urmatorul fundal muzical:

Janis Joplin – Anthology

Jimi Hendrix – Are you experienced?

The Doors – Strange Days

Led Zeppelin – Early Days & Latter Days

John Coltrane – My Favorite Things

Daca mai doreste cineva sa preia initiativa, este binevenit.