Am vazut pe blogului lui Rontziki postarea despre copacii care ne aduc aminte cu drag de copilarie si m-am gandit, la randul meu, la copacii din viata mea, incarcati cu amintiri, la care ma gandesc uneori, cu nostalgie.

Cand locuiam la parintii mei, aveam un tei inalt in fata blocului, ale carui ramuri ajungeau pana la balconul meu. L-am indragit de mica, pentru ca ii puteam atinge frunzele fara prea mare efort, le puteam culege florile, ori ce cate ori ieseam la balcon.

Multi porumbei si gugustiuci si-au facut cuiburi printre ramurile lui, iar eu le priveam cum strangeau betisoare, apoi depuneau oua, stateau sa le cloceasca si isi hraneau puisorii proaspat iesiti din oua. Erau atat de simpatici…

Vara imi faceau umbra racoritoare, si cat de bine-venite erau ramurile lui cand nu mai puteam nici sa respir de caldura. Si cat de parfumate erau florile lui. Iarna imi ofereau o priveliste frumoasa, datorita zapezii ce se aduna cu gramada pe cracile lui dese. Toamna ma adaposteau de ploile marunte si interminabile si-mi aduceau miros de paman ud si “proaspat” in camera. Iar primavara ma incanta cu mugurasi verzi si floricele la geam.

Poate va suna macabra continuarea, dar pomisorul “meu” isi trage seva si din ramasitele tuturor animalutelor mele de companie care au murit si pe care le-am ingropat langa trunchiul lui, intre radacinile lui. Proate de-aia a si crescut atat de frumos . In mod sigur a avut ingrasamant din belsug. Generatii intregi de papagali, o broscuta testoasa, un pui de gaina, toate zac in pamantul copacelului, in cutiute atent alese. Un motiv in plus sa-l iubesc.

Din pacate, nu prea am poze cu el. Astea sunt singurele pe care le-am gasit prin calculator. Intr-una din ele am surprins o gugustiuca in plin proces de cautare a cracutelor pentru cuib, la final de februarie. Cea de-a doua dateaza din 2007, ultimul Craciun cu zapada sanatoasa pe care l-am imortalizat.

Am primit de la Rontziki o leapsa cu amintiri foarte frumoasa si in ton cu sarbatorile de iarna. Nu am sa nominalizez pe nimeni sa o preia, dar sper ca o vor face cat mai multi.

1. Ce raspundeati la intrebarea: ce vrei sa te faci cand vei fi mare?

Musafir Dupa care balerina, doctorita si ambasador.

2. Care erau desenele animate preferate?

Tom si Jerry, Sailor Moon, Sandy Bell, cele de la Disney, Yogi Bear, Familia Flintsone, Scooby Doo, Familia Adams, Wacky Racers, The Roadrunner, Duffy Duck, Porky Pig, Tweety, Taz, Dexter’s Laboratory, Johnny Bravo, 2 stupid dogs, Degetica si multe altele. Eram innebunita dupa desene animate . De fapt… inca sunt

3. Care a fost cea mai frumoasa zi de nastere sarbatorita si de ce?

Sincer… n-as putea sa spun. Cand eram copil toate zilele mele de nastere erau niste super party-uri organizate de mama, cu toti prietenii si prietenele mele invitate, tot felul de bunatati delicioase si joculete de toate felurile prin toata casa. Chiar nu ma pot plange.

4. Ce jocuri preferate aveati?

In afara de cele intre fete cu papusi Barbie si iesitul in gradina din fata blocului “cu pledul”, unde aduceam de acasa tot felul de vasute mici pentru papusi si le gateam mancare din carfoti cruzi, frunze, condimente, lapte praf, cacao etc… Erau lego, puzzle-uri, ratele si vanatorii, pac-pac, ascunselea, tara tara vrem ostasi si incontestabil, elasticul! unde, ca si Rontziki, eram mare campioana saream pana “la gat”… greu de explicat daca nu cunoasteti deja procedura . Mai erau concursurile de alergat, frunza, tenis, fotbalul in parculetul in spatele blocului, campionatele de ping-pong, flori fete si baieti, adevar sau provocare, jocuri de carti cu pedepse … Cataratul in copaci dupa niste pastai ciudate (care strange mai multe), gimnastica la bara (spre exasperarea mamei care statea vesnic cu inima cat un purice ca o sa-mi rup gatul intr-o zi) si… preferata mea… saltul mortal peste cap de pe pianina parintii mei urau acest joc al meu. Eu il adoram. Sunt destul de convinsa ca m-am jucat tot ce se putea omeneste concepe ca joc si m-am distrat extraordinar.

5. Ce va doreati sa faceti neaparat si inca nu ati reusit?

Nimic. Am facut tot ce am vrut vreodata, ba chiar mai multe.

6. Care a fost prima pasiune sportiva si nu numai?

Gimnastica ritmica :X  si apoi fotbalul, voleiul si ping-pong-ul. iar non sportive, pictura, baletul si pianul.

7. Care a fost primul cantaret/grup muzical preferat?

Queen! Eram mare mare fana. In fiecare zi cand mergeam la antrenamente la gimnastica, tata punea casetele cu Queen in masina pentru mine.

8. Cel mai frumos obiect cerut (eventual primit) lui Mos Craciun, Nicolae.

Nuielusele aurite de Mos Nicolae. Nu-mi amintesc sa ma fi bucurat vreodata in copilarie de ceva mai mult ca de crengutele alea stralucitoare pe care le gaseam in cizmulite. Era tare frumos sa crezi in “Mosul”. Acum ca ma gandesc bine, de acolo vine acea magie speciala a sarbatorilor de care toti ne plangem ca s-a atenuat, s-a sters, ca pur si simplu oricat de mult ai fi in spiritul sarbatorilor, nu o mai simti la fel de puternica precum era in copilarie.

Sunt fascinata de mare, intr-o asemenea masura incat nu pot trai mai mult de un an departe de ea. Uneori nu rezist nici macar un an, dovada ca anul acesta m-am urcat in trenul de Constanta inca din aprilie. Poate are de-a face cu faptul ca prima mea intalnire cu marea a avut loc pe cand inca ma aflam confortabil atasata de cordonul ombilical al mamei mele. Cert e ca nu au existat mai mult de doi ani din cei 26 de cand ma aflu printre voi, in care sa nu fi vazut marea. Ce vad atat de special la ea? Acea intindere imensa de apa care, in ciuda jegului dizolvat in ea de romanul cel “bine educat”, ofera o priveliste superba ochiului privitor, adaposteste un intreg ecosistem pe care il vad prea rar (probabil pentru ca in apropiere de mal e mult prea poluata pentru supravietuirea bietelor vietati marine) si dispune de o forta extraordinara, si nu in ultimul, este singura care imi da acel sentiment de libertate pe care il am doar atunci cand ma intind pe spate si privesc cerul.

Plimbandu-ma pe faleza de la Cazino, am fost uimita de puterea cu care valurile se izbeau de stabilopozi, stopii se spuma tasnind la peste doi metri inaltime. A fost de-a dreptul spectaculos. Dar asta nu e tot ce ma fascineaza la mare. Privind in departare fara a-i putea cuprinde cu privirea decat orizontul, gandul ma poarta la orasele straine de pe malurile opuse si vietile celor pe care nu-i pot vedea decat prin puterea imeginatiei, la misterele pe care le ascunde de atatea secole, ingropate adanc in strafundurile sale, la povestile tesute pe tarmurile sale si vasele plecate in larg, povesti de dragoste, dispute, naufragii, despartiri, bucurii, suferinte, destinde unite, frante sau inecate pentru totdeauna. Martor tacut, marea le acopera pe toate cu valurile sale inspumate, stergand neincetat orice urma de pe nisipurile sale. Tot ce ramane e praf de scoici, pietricele colorate roase de apa si marea, aceeasi ca intotdeauna, neschimbata, de parca timpul ar sta in loc numai pentru ea, in timp ce noi imbatranim si ne succedem existentele ca niste furnici neinsemnate.

Nu concepeam sa merg la mare in alt anotimp decat vara, pentru ca mi se parea inutil sa ajung acolo fara posibilitatea de a ma balaci in voie si de a ma coace ca o leguma la soare. Dar imi pare bine ca am rupt acest obicei, pentru ca am aflat cat de minunata poate fi marea oricand, indiferent de vreme sau temperatura. Constanta mi-a lasat o impresie buna, in ciuda parerii conform careia e un oras urat si plin de tigani. E adevarat, are stradute centrale care imi amintesc de zona Selari din centrul Bucurestiului, ca un ghetou dezolant in buricul targului. Cu toate astea, are prea multe parti bune incat sa nu-i pot trece cu vedere acel neajuns. Acea briza sarata care-ti inunda plamanii de aer curat de mare, pescarusii zburand si tipand  prin tot orasul, pe la ferestre, pe acoperisurile cladirilor, pe strazi si pe tarm, portul cu vasele ancorate, pescari in actiune si santierul cu barci ruginite si parasite, cladirile vechi amintind de Tomisul din vremurile sale bune, statuile mitologice, moscheia cu turnurile sale inalte, cea mai buna shaworma pe care am mancat-o vreodata,  Cazino-ul pustiu cu zidurile din preajma acoperite de verdeata, unde te poti intinde ascultand si privind marea… si sa nu mai zic ca e plin de pisici la fiecare colt de strada . Imi aminteste de Bucuresti, dar are ca bonus marea. In plus, istoria s-a pastrat destul de bine acolo, de la antichitate pana la comunism si contemporaneitate, toate se imbina, in mod straniu. As zice constrast si armonie in acelasi timp.

Acu ca am terminat cu testele, trebuie sa recunosc ca poate am luat un pic prea personal raspunsurile. In orice caz, a fost un exercitiu interesant. Dar sa ne intoarcem la oile noastre. Ma plimbam aseara pe la Izvor si am avut ocazia sa prind un apus superb. L-am si pozat, dar pe film, asa ca va trebui sa aveti rabdare pana il developez. Cu ocazia asta am observat, oarecum cu parere de rau, ca zilele se scurteaza tot mai mult. E toamna… Eu, mare iubitoare a verii, sunt cam satula de ea acum. Parca m-am trezit subit dintr-o reverie. Chiar e toamna, s-a terminat cu vara. De acum incepe intunericul…

Mi-e dor de toamna, sincer, abia astept sa vad din nou covoare de frunze colorate peste tot prin oras si prin parcuri, copaci multicolori reflectati in apele lacurilor, ploi mocanesti, lenese si reci zile intregi spalandu-mi pervazul. Si mai mult decat atat, astept iarna, cu urme de frunze uscate zdrobite de asfalt, scheletele copacilor imbracate de turturi de gheata sticloasa, ger aprig cu vant taios care-mi inroseste obrajii si nasul, pana la urechi, si straturi peste straturi de haine grele pe mine. Stiu ca voi detesta exact aceste lucruri peste vreo trei luni cand imi vor ingheta mainile pe aparatul foto chiar si-n manusi, dar nu conteaza. Caldura din casa, refugiul sub plapume groase si mirosul proaspat de brad imi provoaca senzatii atat de familiare…

Intotdeauna e la fel. Vara tanjesc dupa toamna, toamna visez la iarna, iarna plang dupa primavara, iar primavara imi fac bucuroasa planuri pentru vara. Ma tem ca traiesc in decalaje. Neglijez prezentul pentru euforia proiectiilor de imagini ale viitorului care se imbina ademenitor ca un fum dens de narghilea si ma invaluie din toate partile. Vreau sa ma las purtata de ele si atat. Desigur, pana ma tresesc din nou subit si constat ca ma aflu intr-un nou anotimp si nici macar nu mi-am dat seama. O fi bine, o fi rau? Are vreo importanta? Poate ca nu, atata timp cat pastrez acelasi decalaj. Altfel risc sa ma prabusesc in gol intre o cadere de frunza si o perdea de nea. Sau si mai rau, sa ma trezesc strivita intre doua bucati de gheata. Stiu ca se intampla oricum, dar e rau a visa?… E minunat, dar costa.

Cand eram in liceu citeam in clasa, alaturi de colege, tot felul de reviste… practic ORICE era binevenit, (inclusiv Playboy sau reviste de masini) atata timp cat ne distragea atentia de la ore . Le rasfoiam pe sub banca, le pasam altor colegi, le schimbam intre noi… ce nu face un elev sictirit ca sa se eschiveze de la temele plictisitoare?!… Nu aveam insa o revista preferata, pana intr-o zi cand, intorcandu-ma trista acasa dupa despartirea de primul meu prieten, mare mea iubire de liceu, am vazut un titlu de revista iesind clar in evidenta din raft. N-as putea sa-l uit, mare si roz invitandu-ma sa ma apropii: “Te-a mintit? Te-a inselat? V-ati despartit? Sterge-i numarul de telefon! Acum!” Erai tu, Cosmopolitan si ai devenit revista mea de suflet din acel moment.

Nu ratam nici un numar, te citeam din scoarta in scoarta, ma simteam deja devenind o “femeie Cosmo”, desi nu avea inca nici 18 ani. La vremea aceea, cum experienta mea era minima, sfaturile Cosmo mi se pareau geniale, de la cele despre barbati, pana la cele despre ingrijire si cosmetice. Am aflat, spre exemplu, cum sa-mi repar o unghie rupta fara sa o tai. Si figura chiar functiona . Dar, dupa un timp, am inceput sa mai dau si eu piept cu viata si parca sfaturile geniale ale tale, draga Cosmo, pierdeau tot mai mult teren, pana au ajuns, cu parere de rau, sa mi se para cam departe de adevar. Mai gaseam, e adevarat, cate un articol – doua interesante sau macar simpatice pe acolo, dar… cam atat. Am rasfoit si alte reviste pentru femei, aceeasi poveste, aceleasi sfaturi care de multe ori, nici nu se pupa cu realitatea sau mai mult, mi se pareau chiar stupide (fara suparare). Asa ca am ajuns sa mai cumpar o revista din an in pasti cand am chef sa rasfoiesc ceva “de femei” (si inca citesc cu placere, desi recunosc ca nu aplic ceea ce citesc, decat poate cand vine vorba de protectie solara si chestii de genul), sau cand plec cu trenul in calatorii lungi, ca sa nu ma plictisesc. Totusi, recunosc ca atunci cand vine vorba sa aleg o revista de femei, tot la tine, draga Cosmo, apelez. Esti, in continuare, “de suflet”.

Prinvind in urma, imi dau seama ca am invatat totusi ceva bun de la tine, si pentru asta iti sunt recunoscatoare, in special stiind ca nu prea am avut modele feminine in jur de la care sa invat ceva, decat pe bunica mea care se afla la 500 de km departare si pe care o vedeam de doua ori pe an. Anume, am invatat ca o femeie nu trebuie sa se limiteze la a fi cuminte, decenta si bine crescuta, cu note bune la scoala, apoi serviciu stabil, care isi intemeiaza o familie si apoi creste copii si atat; ci o femeie inseamna mai mult – inseamna o persoana care se respecta, are grija de sanatatea si aspectul ei, se iubeste pe sine ca persoana, are incredere in fortele proprii, poate oferi iubire altor persoane fara a se pierde pe sine si fara a uita ca, inainte de toate este femeie si este o fiinta minunata de sine statatoare, e independenta si poate sa reuseasca in viata prin forte proprii.

Revistele pentru femei (la barbati nu ma bag sa comentez pentru ca nu am rasfoit decat un FHM acum 5 ani si un Men’s Health prin anul 2 de facultate) mi se par, in continuare, cam stupide si periculoase pentru femeile care obisnuiesc sa creada orbeste tot ceea ce citesc. Te indeamna prin articole sa te accepti asa cum esti si sa nu fii obsedat de perfectiunea fizica, dar afiseaza in articole poze cu fotomodele ‘perfecte’, culmea, chiar si in acele articole. Te indeamna sa fii independent, dar publica o multime de articole despre cum sa te modelezi ca sa-i fii pe plac iubitului. Iti sugereaza ca o femeie este mai mult decat un ambalaj frumos, adica o persoana inteligenta si interesanta, dar recomanda carti gen ‘Gossip Girl’ sau ‘Ma dau in vant dupa cumparaturi’. Oare astea ne cresc noua nivelul de inteligenta? Mi se par de-a dreptul ipocrite, sau pur si simplu inconsecvente si contradictorii. Cu toate acestea, cine stie sa citasca selectiv si sa vada per ansamblu si din spatele randurilor ce ar putea extrage sanatos si benefic din acele articole, poate recepta niste mesaje pozitive, asa ca poate nu sunt totusi atat de rele.