“We are tied to the ocean. And when we go back to the sea, whether it is to sail or to watch – we are going back from whence we came.”

(John F. Kennedy)

Mi s-a făcut dor de mare, dar cum nu-mi placce de fel să o vizitez de 1 mai “cu toata turma”, mi-am ales un alt moment în stilul caracteristic . Nici nu mi-am dat seama, dar am fost pentru a doua oară în viață la Constanța în aprilie.

Nu știu cum se face, dar marea e locul unde toate întrebările dispar înghițite de valuri. Nici măcar nu mai e nevoie de vreun răspuns. De fapt, știu de ce, dar n-am să vă spun…

Ceea ce pot să vă spun e că am intrat pentru prima dată în celebrul Cazino (până acum nici nu am știut măcar că este deschis publicului) și mi-a părut tare rău să văd așa o clădire superbă într-o asemenea stare de degradare. Pe de altă parte, mi-a părut bine că am ocazia să intru într-un loc care păstrează atât de viu aerul de altă dată; dacă închizi ochii (și faci abstracție de mirosul de “porumbei”) te poți simți ca în urmă cu câteva zeci de ani; aproape că poți auzi și muzica. Ce-i drept, eu de multe ori mă simt ca aparținând de o altă epocă, așa că ma simt ca acasă în tot felul de locuri uitate în paragină.

În altă ordine de idei, Kennedy zice bine, marea e un fel de “întoarcere la origini”.

Oricât mi-ar plăcea să pot spune că ultimele 6 luni din viața mea au fost doar simple zile, fără nici o importanță într-un lung șir ce marchează o viață, trebuie să recunosc că ele nu au fost nici pe departe niște zile oarecare, ci poate cele mai grele luni din viața mea. Până la urmă, vorbim doar de câteva luni, nu ani sau zeci de ani, dar, cu toate astea, în doar 6 luni am reușit să mă îndepărtez de tot ceea ce sunt ca persoană, să nu mai fac nimic din ceea ce-mi place să fac (cu excepția a vreo două desene mâzgălite de plictiseală în cursuri la care mă chinuiam din greu să nu adorm), să nu-mi mai văd/ aud aproape deloc prietenii și familia și să mă neglijez în totalitate. Dacă ar exista premii pentru “cum să te distrugi în 6 luni”, probabil aș lua fără probleme potul cel mare.

Din fericire, eu uit greu și mă schimb chiar și mai greu, iar în prag de calamitate am grijă să îndes într-un geamantan, în disperare de cauză, tot ceea ce vreau cu orice preț să păstrez. Așa se face că acum, după 6 luni departe de mine, desfac, răsuflând ușurată, vechiul și atât de dragul geamantan, uzat și tocit de cât l-am târât după mine pe cărări prăfuite, și mă bucur că încă nu e totul pierdut, că am reușit să trec cu bine prin toată această aparent nesfârșită călătorie. În ciuda tuturor dezastrelor, încă mai am la ce să mă întorc. Dar nu este deloc ușor să scoți lucrușor după lucrușor, privind în față tot ceea ce ai lăsat de-o parte atâta timp, tot ce-ți doreai zi de zi să fii/ faci dar nu ai putut.

Prima zi este cea mai dificilă. Dornică să revin cât mai repede la normal, m-am aventurat în mijlocul orașului pe care candva îl iubeam și de care mă legau atâtea amintiri. Dar orașul, ostil și plin de resentimente, pentru că l-am părăsit atâta timp, și-a continuat viața fără mine, nu mă mai recunoaștea și nu-i păsa că eu sunt atât de dornică să-l revăd. Locurile atât de încărcate de amintire  pentru mine reau acum reci și îndepărtate. Și din păcate nu e orașul singurul care s-a îndepărtat. Am făcut-o și eu, fără să vreau; era inevitabil. Se pare că e nevoie mai mult decât de o simplă apariție pentru a recupera timpul pierdut. Întristată, dar nu descurajată, am continuat…

Încercam să-mi amintesc ce obișnuiam să fac înainte… Am intrat într-o librărie, în căutare de cărți. M-am întristat din nou, văzând atâtea coperți aliniate pe zeci de rafturi, unele peste altele, în condițiile în care eu nu am mai citit de… ca să vezi, 6 luni… Și când te gândești că mai demult o lună în care citeam patru cărți era una proastă. Dar nu-i nimic, e momentul să fac primul pas și să cumpăr. În două săptămâni de concediu sigur mai spăl din rușine (sper eu). Și pentru că tot eram acolo, de ce nu și un stilou nou nouț și frumos, care să mearga cu nou nouța agendă, în care să consemnez nou nouțul început.

Dacă în prima zi m-am rezumat la a cumpăra și la a încerca să-mi amintesc ce obișnuiam să fac, a doua zi nu m-am mai putut eschiva de la realitatea implacabilă de acasă – adică jegul de care nu am avut timp să mă ocup cine știe de când. A durat “doar” 12 ore să repar asta, dar acum totul sclipește de curățenie, pisica nu mai are arme albe pe post de gheare, iar bonsaii nu mai arată ca niște boscheți. E un moment bun să trec la următoarea problemă pe ordinea de zi: cosmetica. Sylvia Plath spunea că aproape nici o problemă nu poate scăpa nerezolvată dacă faci o baie. Merită încercat, nu? În trecut funcționa de fiecare dată.

Și a funcționat. De bine de rău, am ieșit de acolo cu o listă interminabilă de soluții pentru fiecare din problemele restante de 6 luni. E nevoie chiar de un carnețel în care să le notez, pentru că memoria nu mă mai ajută. Am reușit să-mi uit până și codul pin de la card. Deci da, este nevoie de multă voință, perseverență și răbdare, pentru că am neglijat multe, dar nimic nu e imposibil. Voi redeveni “eu” cât de curând, dacă nu am făcut-o deja. Iar prietenii mă vor ierta pentru lipsa de interes afișată în ultima jumătate de an, pentru că dacă n-ar fi așa drăguți, nu mi-ar fi prieteni.

Parcă nu îmi vine să cred că, în sfârșit am timp! Astfel că, în perioada următoare am trecut în agenda mentală: recuperat la capitolul relație, citit, fotografie, vorbit/ întâlnit cu oamenii dragi, ieșit în oraș, plimbări, cumpărături, scris pe blog (da, știu că am și aici câteva restanțe, nu le-am uitat), cosmetizări, vizită la stilist, ordine în șifonier, savurat mâncare ce nu provine din pungi, vizite la medici, yoga, meditație, vizionat filme și seriale și mult muuult somn. Dacă am uitat ceva, îmi voi aminti în curând.

Care ar fi morala poveștii? Greu de spus. În continuare cred că nu e bine să te împotrivești schimbării. Chiar și din astea 6 luni cumplite (pentru că nu le pot numi altfel), am avut multe de învățat, am cunoscut oameni interesanți care m-au învățat multe, astfel că nu pot spune că a fost o experiență inutilă. Ar fi greșit să spun că regret. Întotdeuna, dar absolut întotdeauna, ceea ce se întâmplă are o menire. Ceva trebuie schimbat și va fi spre mai bine. Totuși, e indicat să faci distincția între ceea ce ai nevoie să schimbi și ce trebuie să păstrezi, pentru că asta te definește, asta ești și prin asta te recunoști ca individualitate. Când ajungi să detești felul în care împrejurările te obligă să te schimbi, cred că e timpul să-ți pregătești acel geamantan. Acum pot spune că mă bucur extraordinar de mult să mă reîntâlnesc, ca pe un vechi prieten bun pe care nu l-am mai văzut de… 6 luni!

Ftografia e mai mult decât sugestivă. (foto: Valse des ombres)

Am vazut pe blogului lui Rontziki postarea despre copacii care ne aduc aminte cu drag de copilarie si m-am gandit, la randul meu, la copacii din viata mea, incarcati cu amintiri, la care ma gandesc uneori, cu nostalgie.

Cand locuiam la parintii mei, aveam un tei inalt in fata blocului, ale carui ramuri ajungeau pana la balconul meu. L-am indragit de mica, pentru ca ii puteam atinge frunzele fara prea mare efort, le puteam culege florile, ori ce cate ori ieseam la balcon.

Multi porumbei si gugustiuci si-au facut cuiburi printre ramurile lui, iar eu le priveam cum strangeau betisoare, apoi depuneau oua, stateau sa le cloceasca si isi hraneau puisorii proaspat iesiti din oua. Erau atat de simpatici…

Vara imi faceau umbra racoritoare, si cat de bine-venite erau ramurile lui cand nu mai puteam nici sa respir de caldura. Si cat de parfumate erau florile lui. Iarna imi ofereau o priveliste frumoasa, datorita zapezii ce se aduna cu gramada pe cracile lui dese. Toamna ma adaposteau de ploile marunte si interminabile si-mi aduceau miros de paman ud si “proaspat” in camera. Iar primavara ma incanta cu mugurasi verzi si floricele la geam.

Poate va suna macabra continuarea, dar pomisorul “meu” isi trage seva si din ramasitele tuturor animalutelor mele de companie care au murit si pe care le-am ingropat langa trunchiul lui, intre radacinile lui. Proate de-aia a si crescut atat de frumos . In mod sigur a avut ingrasamant din belsug. Generatii intregi de papagali, o broscuta testoasa, un pui de gaina, toate zac in pamantul copacelului, in cutiute atent alese. Un motiv in plus sa-l iubesc.

Din pacate, nu prea am poze cu el. Astea sunt singurele pe care le-am gasit prin calculator. Intr-una din ele am surprins o gugustiuca in plin proces de cautare a cracutelor pentru cuib, la final de februarie. Cea de-a doua dateaza din 2007, ultimul Craciun cu zapada sanatoasa pe care l-am imortalizat.

Am primit de la Rontziki o leapsa cu amintiri foarte frumoasa si in ton cu sarbatorile de iarna. Nu am sa nominalizez pe nimeni sa o preia, dar sper ca o vor face cat mai multi.

1. Ce raspundeati la intrebarea: ce vrei sa te faci cand vei fi mare?

Musafir Dupa care balerina, doctorita si ambasador.

2. Care erau desenele animate preferate?

Tom si Jerry, Sailor Moon, Sandy Bell, cele de la Disney, Yogi Bear, Familia Flintsone, Scooby Doo, Familia Adams, Wacky Racers, The Roadrunner, Duffy Duck, Porky Pig, Tweety, Taz, Dexter’s Laboratory, Johnny Bravo, 2 stupid dogs, Degetica si multe altele. Eram innebunita dupa desene animate . De fapt… inca sunt

3. Care a fost cea mai frumoasa zi de nastere sarbatorita si de ce?

Sincer… n-as putea sa spun. Cand eram copil toate zilele mele de nastere erau niste super party-uri organizate de mama, cu toti prietenii si prietenele mele invitate, tot felul de bunatati delicioase si joculete de toate felurile prin toata casa. Chiar nu ma pot plange.

4. Ce jocuri preferate aveati?

In afara de cele intre fete cu papusi Barbie si iesitul in gradina din fata blocului “cu pledul”, unde aduceam de acasa tot felul de vasute mici pentru papusi si le gateam mancare din carfoti cruzi, frunze, condimente, lapte praf, cacao etc… Erau lego, puzzle-uri, ratele si vanatorii, pac-pac, ascunselea, tara tara vrem ostasi si incontestabil, elasticul! unde, ca si Rontziki, eram mare campioana saream pana “la gat”… greu de explicat daca nu cunoasteti deja procedura . Mai erau concursurile de alergat, frunza, tenis, fotbalul in parculetul in spatele blocului, campionatele de ping-pong, flori fete si baieti, adevar sau provocare, jocuri de carti cu pedepse … Cataratul in copaci dupa niste pastai ciudate (care strange mai multe), gimnastica la bara (spre exasperarea mamei care statea vesnic cu inima cat un purice ca o sa-mi rup gatul intr-o zi) si… preferata mea… saltul mortal peste cap de pe pianina parintii mei urau acest joc al meu. Eu il adoram. Sunt destul de convinsa ca m-am jucat tot ce se putea omeneste concepe ca joc si m-am distrat extraordinar.

5. Ce va doreati sa faceti neaparat si inca nu ati reusit?

Nimic. Am facut tot ce am vrut vreodata, ba chiar mai multe.

6. Care a fost prima pasiune sportiva si nu numai?

Gimnastica ritmica :X  si apoi fotbalul, voleiul si ping-pong-ul. iar non sportive, pictura, baletul si pianul.

7. Care a fost primul cantaret/grup muzical preferat?

Queen! Eram mare mare fana. In fiecare zi cand mergeam la antrenamente la gimnastica, tata punea casetele cu Queen in masina pentru mine.

8. Cel mai frumos obiect cerut (eventual primit) lui Mos Craciun, Nicolae.

Nuielusele aurite de Mos Nicolae. Nu-mi amintesc sa ma fi bucurat vreodata in copilarie de ceva mai mult ca de crengutele alea stralucitoare pe care le gaseam in cizmulite. Era tare frumos sa crezi in “Mosul”. Acum ca ma gandesc bine, de acolo vine acea magie speciala a sarbatorilor de care toti ne plangem ca s-a atenuat, s-a sters, ca pur si simplu oricat de mult ai fi in spiritul sarbatorilor, nu o mai simti la fel de puternica precum era in copilarie.

Sunt fascinata de mare, intr-o asemenea masura incat nu pot trai mai mult de un an departe de ea. Uneori nu rezist nici macar un an, dovada ca anul acesta m-am urcat in trenul de Constanta inca din aprilie. Poate are de-a face cu faptul ca prima mea intalnire cu marea a avut loc pe cand inca ma aflam confortabil atasata de cordonul ombilical al mamei mele. Cert e ca nu au existat mai mult de doi ani din cei 26 de cand ma aflu printre voi, in care sa nu fi vazut marea. Ce vad atat de special la ea? Acea intindere imensa de apa care, in ciuda jegului dizolvat in ea de romanul cel “bine educat”, ofera o priveliste superba ochiului privitor, adaposteste un intreg ecosistem pe care il vad prea rar (probabil pentru ca in apropiere de mal e mult prea poluata pentru supravietuirea bietelor vietati marine) si dispune de o forta extraordinara, si nu in ultimul, este singura care imi da acel sentiment de libertate pe care il am doar atunci cand ma intind pe spate si privesc cerul.

Plimbandu-ma pe faleza de la Cazino, am fost uimita de puterea cu care valurile se izbeau de stabilopozi, stopii se spuma tasnind la peste doi metri inaltime. A fost de-a dreptul spectaculos. Dar asta nu e tot ce ma fascineaza la mare. Privind in departare fara a-i putea cuprinde cu privirea decat orizontul, gandul ma poarta la orasele straine de pe malurile opuse si vietile celor pe care nu-i pot vedea decat prin puterea imeginatiei, la misterele pe care le ascunde de atatea secole, ingropate adanc in strafundurile sale, la povestile tesute pe tarmurile sale si vasele plecate in larg, povesti de dragoste, dispute, naufragii, despartiri, bucurii, suferinte, destinde unite, frante sau inecate pentru totdeauna. Martor tacut, marea le acopera pe toate cu valurile sale inspumate, stergand neincetat orice urma de pe nisipurile sale. Tot ce ramane e praf de scoici, pietricele colorate roase de apa si marea, aceeasi ca intotdeauna, neschimbata, de parca timpul ar sta in loc numai pentru ea, in timp ce noi imbatranim si ne succedem existentele ca niste furnici neinsemnate.

Nu concepeam sa merg la mare in alt anotimp decat vara, pentru ca mi se parea inutil sa ajung acolo fara posibilitatea de a ma balaci in voie si de a ma coace ca o leguma la soare. Dar imi pare bine ca am rupt acest obicei, pentru ca am aflat cat de minunata poate fi marea oricand, indiferent de vreme sau temperatura. Constanta mi-a lasat o impresie buna, in ciuda parerii conform careia e un oras urat si plin de tigani. E adevarat, are stradute centrale care imi amintesc de zona Selari din centrul Bucurestiului, ca un ghetou dezolant in buricul targului. Cu toate astea, are prea multe parti bune incat sa nu-i pot trece cu vedere acel neajuns. Acea briza sarata care-ti inunda plamanii de aer curat de mare, pescarusii zburand si tipand  prin tot orasul, pe la ferestre, pe acoperisurile cladirilor, pe strazi si pe tarm, portul cu vasele ancorate, pescari in actiune si santierul cu barci ruginite si parasite, cladirile vechi amintind de Tomisul din vremurile sale bune, statuile mitologice, moscheia cu turnurile sale inalte, cea mai buna shaworma pe care am mancat-o vreodata,  Cazino-ul pustiu cu zidurile din preajma acoperite de verdeata, unde te poti intinde ascultand si privind marea… si sa nu mai zic ca e plin de pisici la fiecare colt de strada . Imi aminteste de Bucuresti, dar are ca bonus marea. In plus, istoria s-a pastrat destul de bine acolo, de la antichitate pana la comunism si contemporaneitate, toate se imbina, in mod straniu. As zice constrast si armonie in acelasi timp.