Acu ca am terminat cu testele, trebuie sa recunosc ca poate am luat un pic prea personal raspunsurile. In orice caz, a fost un exercitiu interesant. Dar sa ne intoarcem la oile noastre. Ma plimbam aseara pe la Izvor si am avut ocazia sa prind un apus superb. L-am si pozat, dar pe film, asa ca va trebui sa aveti rabdare pana il developez. Cu ocazia asta am observat, oarecum cu parere de rau, ca zilele se scurteaza tot mai mult. E toamna… Eu, mare iubitoare a verii, sunt cam satula de ea acum. Parca m-am trezit subit dintr-o reverie. Chiar e toamna, s-a terminat cu vara. De acum incepe intunericul…

Mi-e dor de toamna, sincer, abia astept sa vad din nou covoare de frunze colorate peste tot prin oras si prin parcuri, copaci multicolori reflectati in apele lacurilor, ploi mocanesti, lenese si reci zile intregi spalandu-mi pervazul. Si mai mult decat atat, astept iarna, cu urme de frunze uscate zdrobite de asfalt, scheletele copacilor imbracate de turturi de gheata sticloasa, ger aprig cu vant taios care-mi inroseste obrajii si nasul, pana la urechi, si straturi peste straturi de haine grele pe mine. Stiu ca voi detesta exact aceste lucruri peste vreo trei luni cand imi vor ingheta mainile pe aparatul foto chiar si-n manusi, dar nu conteaza. Caldura din casa, refugiul sub plapume groase si mirosul proaspat de brad imi provoaca senzatii atat de familiare…

Intotdeauna e la fel. Vara tanjesc dupa toamna, toamna visez la iarna, iarna plang dupa primavara, iar primavara imi fac bucuroasa planuri pentru vara. Ma tem ca traiesc in decalaje. Neglijez prezentul pentru euforia proiectiilor de imagini ale viitorului care se imbina ademenitor ca un fum dens de narghilea si ma invaluie din toate partile. Vreau sa ma las purtata de ele si atat. Desigur, pana ma tresesc din nou subit si constat ca ma aflu intr-un nou anotimp si nici macar nu mi-am dat seama. O fi bine, o fi rau? Are vreo importanta? Poate ca nu, atata timp cat pastrez acelasi decalaj. Altfel risc sa ma prabusesc in gol intre o cadere de frunza si o perdea de nea. Sau si mai rau, sa ma trezesc strivita intre doua bucati de gheata. Stiu ca se intampla oricum, dar e rau a visa?… E minunat, dar costa.

Cand eram in liceu citeam in clasa, alaturi de colege, tot felul de reviste… practic ORICE era binevenit, (inclusiv Playboy sau reviste de masini) atata timp cat ne distragea atentia de la ore . Le rasfoiam pe sub banca, le pasam altor colegi, le schimbam intre noi… ce nu face un elev sictirit ca sa se eschiveze de la temele plictisitoare?!… Nu aveam insa o revista preferata, pana intr-o zi cand, intorcandu-ma trista acasa dupa despartirea de primul meu prieten, mare mea iubire de liceu, am vazut un titlu de revista iesind clar in evidenta din raft. N-as putea sa-l uit, mare si roz invitandu-ma sa ma apropii: “Te-a mintit? Te-a inselat? V-ati despartit? Sterge-i numarul de telefon! Acum!” Erai tu, Cosmopolitan si ai devenit revista mea de suflet din acel moment.

Nu ratam nici un numar, te citeam din scoarta in scoarta, ma simteam deja devenind o “femeie Cosmo”, desi nu avea inca nici 18 ani. La vremea aceea, cum experienta mea era minima, sfaturile Cosmo mi se pareau geniale, de la cele despre barbati, pana la cele despre ingrijire si cosmetice. Am aflat, spre exemplu, cum sa-mi repar o unghie rupta fara sa o tai. Si figura chiar functiona . Dar, dupa un timp, am inceput sa mai dau si eu piept cu viata si parca sfaturile geniale ale tale, draga Cosmo, pierdeau tot mai mult teren, pana au ajuns, cu parere de rau, sa mi se para cam departe de adevar. Mai gaseam, e adevarat, cate un articol – doua interesante sau macar simpatice pe acolo, dar… cam atat. Am rasfoit si alte reviste pentru femei, aceeasi poveste, aceleasi sfaturi care de multe ori, nici nu se pupa cu realitatea sau mai mult, mi se pareau chiar stupide (fara suparare). Asa ca am ajuns sa mai cumpar o revista din an in pasti cand am chef sa rasfoiesc ceva “de femei” (si inca citesc cu placere, desi recunosc ca nu aplic ceea ce citesc, decat poate cand vine vorba de protectie solara si chestii de genul), sau cand plec cu trenul in calatorii lungi, ca sa nu ma plictisesc. Totusi, recunosc ca atunci cand vine vorba sa aleg o revista de femei, tot la tine, draga Cosmo, apelez. Esti, in continuare, “de suflet”.

Prinvind in urma, imi dau seama ca am invatat totusi ceva bun de la tine, si pentru asta iti sunt recunoscatoare, in special stiind ca nu prea am avut modele feminine in jur de la care sa invat ceva, decat pe bunica mea care se afla la 500 de km departare si pe care o vedeam de doua ori pe an. Anume, am invatat ca o femeie nu trebuie sa se limiteze la a fi cuminte, decenta si bine crescuta, cu note bune la scoala, apoi serviciu stabil, care isi intemeiaza o familie si apoi creste copii si atat; ci o femeie inseamna mai mult – inseamna o persoana care se respecta, are grija de sanatatea si aspectul ei, se iubeste pe sine ca persoana, are incredere in fortele proprii, poate oferi iubire altor persoane fara a se pierde pe sine si fara a uita ca, inainte de toate este femeie si este o fiinta minunata de sine statatoare, e independenta si poate sa reuseasca in viata prin forte proprii.

Revistele pentru femei (la barbati nu ma bag sa comentez pentru ca nu am rasfoit decat un FHM acum 5 ani si un Men’s Health prin anul 2 de facultate) mi se par, in continuare, cam stupide si periculoase pentru femeile care obisnuiesc sa creada orbeste tot ceea ce citesc. Te indeamna prin articole sa te accepti asa cum esti si sa nu fii obsedat de perfectiunea fizica, dar afiseaza in articole poze cu fotomodele ‘perfecte’, culmea, chiar si in acele articole. Te indeamna sa fii independent, dar publica o multime de articole despre cum sa te modelezi ca sa-i fii pe plac iubitului. Iti sugereaza ca o femeie este mai mult decat un ambalaj frumos, adica o persoana inteligenta si interesanta, dar recomanda carti gen ‘Gossip Girl’ sau ‘Ma dau in vant dupa cumparaturi’. Oare astea ne cresc noua nivelul de inteligenta? Mi se par de-a dreptul ipocrite, sau pur si simplu inconsecvente si contradictorii. Cu toate acestea, cine stie sa citasca selectiv si sa vada per ansamblu si din spatele randurilor ce ar putea extrage sanatos si benefic din acele articole, poate recepta niste mesaje pozitive, asa ca poate nu sunt totusi atat de rele.

Cand eram mai mica detestam Bucurestiul. Abia asteptam vacantele sa plec la bunicii mei din Cluj. Clujul ma fascina, prin arhitectura deosebita, in special catedralele si bisericile cu turnuri colorate, dealul “Cetatuia”, de unde putei privi intreg orasul, linistea si curatenia de pe strazi, porumbeii vecinului de la parter, gradina uriasa de tradafiri din fata blocului si, nu in ultimul rand, prietenii mei cu care alergam si ma hlizeam toata ziua nestingherita pe afara. Aveam un sentiment de libertate si eram cu adevarat fericita. Bucurestiul era asociat in mintea mea cu mizeria, tiganii si hotii de copii cu care ma speriau parintii, obligatia de a-mi face temele si de a fi cuminte. Practic nici nu am reusit sa-l cunosc… poate datorita repulsiei mele fata de el “din principiu”, poate datorita faptului ca nu mi s-a lasat libertatea de a-l cutreiera dupa bunul plac, sau poate ca pur si simplu nu am avut o minte suficient de deschisa pentru a-l intelege.

Timpul a trecut, iar Clujul a inceput sa mi se para tot mai stramt, oarecum sufocant, previzibil. Adevarul e ca este destul de mic, sunt de ajuns cateva ore pentru a-l cuprinde cu totul. Si atunci, ce mai ramane de cunoscut? Incepusem sa ma plictisesc de acelasi Parc Mare, care cu mult timp in urma mi se parea atat de urias, iar acum mi se pare atat de mic… incepusem sa ma plictisesc si de aceleasi locuri de intalnire din fata magazinului Central sau a Catedralei gotice, de aceleasi localuri, aceleasi magazine… Spiritul meu boem vroia ceva nou de descoperit, mereu ceva ce mi-a scapat, ce nu am intalnit sau trait pana atunci. Mi se facuse un dor cumplit de Bucuresti. Abia atunci am inceput sa inteleg ce are Bucurestiul frumos. Este imens si niciodata la fel. Optiunile sunt uriase. Intr-un fel, imi aminteste de fotografiile lui Cartier-Bresson.

Acum pot sa spun ca iubesc Bucurestiul! Cu farmecul stradutelor Micului Paris interbelic, chiar si asa in paragina si plin de tiganusi care joaca fotbal printre trecatori; cu parcurile atat de diferite unele de celelalte, astfel ca pot alege in care sa ma plimb in functie de starea de spirit, peisajul dorit si chiar fotografiile pe care vreau sa le fac; cu freamatul incontinuu si agitatia atat de plina de viata, dar si linistea ca-ntr-o poveste rupta de lume de pe unele alei sau din spatiile verzi ale unor parcuri; magazinele de toate felurile unde gasesti orice-si doreste inima, de la ate colorate pana la papagali Ara sau cosmetice frantuzesti; cu cafenelele si terasele chic unde poti savura ciocolata cu calda cu arome de toate felurile, chiar si cozonac, si prajituri de-ti dau lacrimile de placere cand le mananci; cu zilele caniculare petrecute cu prietenii “pe motoare”, cu o bere, mici si cartofi prajiti in fata si un cer imens plin de nori albi pufosi deasupra capului, atat de aprope, parca ai putea sa-i atingi cu degetul daca ai intinde mana sper ei; cu ploile torentiale de vara care-ti inunda aleea si te obliga sa te descalti si sa alergi descult plin balti pana acasa; cu smogul acela etern care inconjoara orasul si ne umple parul, pielea, plamanii si viata de mizerie si ne forteaza simtul umorului si puterea zi de zi; cu soferii nebuni care-ti revolutioneaza ideea despre trafic si semafoare.

As zice ca imi place Bucurestiul cu totul, cu partile bune, cu partile mai putin bune si, cred ca sunt suficient de cinica incat sa spun ca inclusiv cu partile rele. Exista totusi un lucru care nu imi place la Bucuresti: anume lipsa de securitate pe care o resimt uneori cand ma intorc tarziu acasa. Nu stiu daca sunt de vina filmele horror pe care le-am vazut, lucrurile horror pe care le-am vazut in afara peliculelor de film sau pur si simplu gandurile a ceea ce s-ar putea intampla, insa cartierele bucurestene nu sunt tocmai cel mai sigur loc. Cu toate astea, stiu ca nu as putea sa-mi vizualizez viata in alt oras. E frumos sa schimb peisajul uneori, chiar simt aceasta nevoie din cand in cand, insa, la un moment dat, ma plictisesc – de liniste, de natura, de orice – si vreau sa ma intorc “acasa”.

“Mai tii minte ce senzatii acute aveai, cat de intense iti erau sentimentele legate de tot ce se intampla in copilarie? Desfatarea provocata de zmeura cu frisca, groaza starnita de pesti, ca si oroarea uleiului de castor! Si chinul acela cumplit de-a dreptul de-a trebui sa te ridici si sa reciti in fata intregii clase! Si bucuria inexprimabila in cuvinte de a te aseza langa vizitiu, simtind in nari mirosul acela de sudoare de cai si de piele, cu drumul alb care se intindea dinaintea ta la nesfarsit si cu lanurile de porumb si straturile de varza succedandu-se incetisor cand brisca trecea pe langa ele, deschizandu-se si inchizandu-se ca niste evantaie uriase!

In copilarie, mintea iti e un fel de solutie saturata de perceptii, o suspensie a tuturor senzatiilor tari – dar intr-o stare latenta, intr-o stare nedeterminata. Uneori circumstantele externe sunt cele care actioneaza ca agent de cristalizare, alteori propria ta imaginatie. Ai nevoie de-un anumit tip de senzatie tare si o urmaresti in sinea ta in mod deliberat, pana cand o obtii – un cristal roz, stralucitor de placere, de pilda, sau un nod verde sau vinetiu de frica in gat; caci frica, desigur, e si ea o denzatie tare ca oricare; frica e un fel de distractie diforma.”

Am terminat Geniul si zeita de Aldous Huxley de ceva vreme. Desi cartea nu are ca subiect copilaria, pasajul asta mi-a readus in minte amintiri frumoase de cand eram copil si modul senzational in care percepeam totul. Acele senzatii puternice s-au atenuat in timp. Transformarea, schimbarea nu cruta pe nimeni. Adevarul e ca oricat de viu ar fi copilul din mine nu voi mai fi niciodata copil si nu voi mai percepe niciodata lumea asa. Sunt nostalgica. Ieri m-am plimbat de una singura prin Cismigiu; doar cu aparatul foto si noua mea carte. Poza pe care am facut-o fetitei (de mai sus) mi-a amintit si mai mult de vremuri demult apuse… si de cartea lui Huxley, care e foarte frumoasa si o recomand cu caldura. Incepe sa-mi placa tot mai mult Huxley. Aproape la fel de mult ca si Kafka.

Se presupune ca semanam cu parintii nostri, ca doar de la ei preluam genele, in mare parte. Insa nu se intampla intotdeauna asa, iar eu sunt un exemplu in acest sens. Mai demult nu am acordat atentie, pentru ca oricum eram in plin proces de crestere/maturizare si, prin urmare, oricum nu intelegeam mare lucru. De la o vreme, insa, am inceput sa realizez ca eu nu seman deloc cu nici unul din parintii mei. Decat fizic. Ba din contra, am o gandire deiametral opusa, un sistem de valori cu totul pe dos si comportamentul meu general nu se asemana absolut deloc cu al lor. Asa ca am inceput sa ma intreb totusi, cum este posibil asa ceva? Totusi, cu cineva trebuie sa seman macar un pic, ca doar nu mi-am fabricat singura ADN-ul.

In dimineata aceasta m-a lovit si raspunsul. In sfarsit! ma indreptam spre locul unde imi tin cosmeticele si am constatat ca “ia te uita, exact la fel le aranja si bunica”…”ce chestie, si ea obisnuia sa se aranjeze asa”… dupa care am observat ca imi plac aceleasi culori pentru machiaj, si pentru oje…” mai sa fie… dupa care m-am indreptat spre cutia cu margelute si mi-am amintit ca si ei ii placeau margelele cu pietre semipretioase si chiar avea unele asemanatoare. Zambesc. Nu, pe astea sigur nu le-am preluat de la mama. Ei nu-i placea sa fie asa cocheta, sa se tot dichiseasca… Iar tata e complet anti asa ceva.

Imi ridic ochii si observ biblioteca plina cu carti. Da, si ea avea multe carti, majoritatea le am chiar de la ea. Si obisnuia sa citeasca foarte mult… asa cum fac si eu. Am observat ca in ultima vreme am mereu flori in camera. Imi plac mult. Ma simt mult mai bine cand am flori in casa. Tin minte ca niciodata nu lipseau flori din casa bunicii mele. Ii placeau foarte mult. la fel cum ii placea sa faca prajituri. In mod straniu si mie imi place sa fac prajituri .

Si sunt la fel de zapacita cum era ea. Mereu ma ciocnesc de ceva, daram ceva, ma lovesc in ceva… sunt un dezastru .

Intotdeauna i-am admirat independenta si puterea. Era atat de stapana pe ea, pe situatie, nu se lasa niciodata descurajata, nu se vaieta… Stia sa se bucure de viata, de lucrurile marunte din viata, era chiar o placere sa o am in preajma, sa discutam despre literatura, aventuri, chiar dragoste, absolut orice. Stateam ca fetele sa bem ceai si sa barfim. Avea o colectie impresionanta de ceaiuri. Ca sa vezi… si eu am o gramada de ceaiuri, sunt innebunita dupa ele. Si nu-mi plac oamenii slabi, fara coloana vertebrala. Imi amintesc cand imi povestea bunica mea ca pentru a-si urma visurile si pentru a-si trai viata asa cum isi dorea a plecat de acasa si s-a mutat intr-un alt oras. A luat-o de la zero, insa nu a acceptat ca altcineva sa-i controleze viata sau sa-i impuna ce decizii sa ia. Ooo da, aici cred ca seman cel mai mult cu ea. Intotdeauna am fost incapatanata, de neclintit si putin rebela, cu riscul de a fi perceputa ca fiind rece si egoista. Trebuie sa recunosc ca am depus eforturi considerabile sa ma desprind cu orice pret de o educatie nociva pentru mine si tentativele de control. Ma bucur ca am reusit sa o fac, desi pretul pe care il platesc este destul de mare. Si am sa continui sa o fac, cu orice pret. Cred ca incep sa inteleg de la cine am luat genele. Si nu pot decat sa multumesc naturii ca mi le-a dat pe astea. As fi extrem de bucuroasa daca as ajunge sa fiu la fel de plina de viata si implinita cum a fost ea, chiar si la 80 de ani. Am tot respectul pentru oamenii care stiu sa iubeasca viata si stiu sa-si pastreze respectul de sine, indiferent ce li s-ar intampla.