Cand eram mai mica detestam Bucurestiul. Abia asteptam vacantele sa plec la bunicii mei din Cluj. Clujul ma fascina, prin arhitectura deosebita, in special catedralele si bisericile cu turnuri colorate, dealul “Cetatuia”, de unde putei privi intreg orasul, linistea si curatenia de pe strazi, porumbeii vecinului de la parter, gradina uriasa de tradafiri din fata blocului si, nu in ultimul rand, prietenii mei cu care alergam si ma hlizeam toata ziua nestingherita pe afara. Aveam un sentiment de libertate si eram cu adevarat fericita. Bucurestiul era asociat in mintea mea cu mizeria, tiganii si hotii de copii cu care ma speriau parintii, obligatia de a-mi face temele si de a fi cuminte. Practic nici nu am reusit sa-l cunosc… poate datorita repulsiei mele fata de el “din principiu”, poate datorita faptului ca nu mi s-a lasat libertatea de a-l cutreiera dupa bunul plac, sau poate ca pur si simplu nu am avut o minte suficient de deschisa pentru a-l intelege.

Timpul a trecut, iar Clujul a inceput sa mi se para tot mai stramt, oarecum sufocant, previzibil. Adevarul e ca este destul de mic, sunt de ajuns cateva ore pentru a-l cuprinde cu totul. Si atunci, ce mai ramane de cunoscut? Incepusem sa ma plictisesc de acelasi Parc Mare, care cu mult timp in urma mi se parea atat de urias, iar acum mi se pare atat de mic… incepusem sa ma plictisesc si de aceleasi locuri de intalnire din fata magazinului Central sau a Catedralei gotice, de aceleasi localuri, aceleasi magazine… Spiritul meu boem vroia ceva nou de descoperit, mereu ceva ce mi-a scapat, ce nu am intalnit sau trait pana atunci. Mi se facuse un dor cumplit de Bucuresti. Abia atunci am inceput sa inteleg ce are Bucurestiul frumos. Este imens si niciodata la fel. Optiunile sunt uriase. Intr-un fel, imi aminteste de fotografiile lui Cartier-Bresson.

Acum pot sa spun ca iubesc Bucurestiul! Cu farmecul stradutelor Micului Paris interbelic, chiar si asa in paragina si plin de tiganusi care joaca fotbal printre trecatori; cu parcurile atat de diferite unele de celelalte, astfel ca pot alege in care sa ma plimb in functie de starea de spirit, peisajul dorit si chiar fotografiile pe care vreau sa le fac; cu freamatul incontinuu si agitatia atat de plina de viata, dar si linistea ca-ntr-o poveste rupta de lume de pe unele alei sau din spatiile verzi ale unor parcuri; magazinele de toate felurile unde gasesti orice-si doreste inima, de la ate colorate pana la papagali Ara sau cosmetice frantuzesti; cu cafenelele si terasele chic unde poti savura ciocolata cu calda cu arome de toate felurile, chiar si cozonac, si prajituri de-ti dau lacrimile de placere cand le mananci; cu zilele caniculare petrecute cu prietenii “pe motoare”, cu o bere, mici si cartofi prajiti in fata si un cer imens plin de nori albi pufosi deasupra capului, atat de aprope, parca ai putea sa-i atingi cu degetul daca ai intinde mana sper ei; cu ploile torentiale de vara care-ti inunda aleea si te obliga sa te descalti si sa alergi descult plin balti pana acasa; cu smogul acela etern care inconjoara orasul si ne umple parul, pielea, plamanii si viata de mizerie si ne forteaza simtul umorului si puterea zi de zi; cu soferii nebuni care-ti revolutioneaza ideea despre trafic si semafoare.

As zice ca imi place Bucurestiul cu totul, cu partile bune, cu partile mai putin bune si, cred ca sunt suficient de cinica incat sa spun ca inclusiv cu partile rele. Exista totusi un lucru care nu imi place la Bucuresti: anume lipsa de securitate pe care o resimt uneori cand ma intorc tarziu acasa. Nu stiu daca sunt de vina filmele horror pe care le-am vazut, lucrurile horror pe care le-am vazut in afara peliculelor de film sau pur si simplu gandurile a ceea ce s-ar putea intampla, insa cartierele bucurestene nu sunt tocmai cel mai sigur loc. Cu toate astea, stiu ca nu as putea sa-mi vizualizez viata in alt oras. E frumos sa schimb peisajul uneori, chiar simt aceasta nevoie din cand in cand, insa, la un moment dat, ma plictisesc – de liniste, de natura, de orice – si vreau sa ma intorc “acasa”.

“Mai tii minte ce senzatii acute aveai, cat de intense iti erau sentimentele legate de tot ce se intampla in copilarie? Desfatarea provocata de zmeura cu frisca, groaza starnita de pesti, ca si oroarea uleiului de castor! Si chinul acela cumplit de-a dreptul de-a trebui sa te ridici si sa reciti in fata intregii clase! Si bucuria inexprimabila in cuvinte de a te aseza langa vizitiu, simtind in nari mirosul acela de sudoare de cai si de piele, cu drumul alb care se intindea dinaintea ta la nesfarsit si cu lanurile de porumb si straturile de varza succedandu-se incetisor cand brisca trecea pe langa ele, deschizandu-se si inchizandu-se ca niste evantaie uriase!

In copilarie, mintea iti e un fel de solutie saturata de perceptii, o suspensie a tuturor senzatiilor tari – dar intr-o stare latenta, intr-o stare nedeterminata. Uneori circumstantele externe sunt cele care actioneaza ca agent de cristalizare, alteori propria ta imaginatie. Ai nevoie de-un anumit tip de senzatie tare si o urmaresti in sinea ta in mod deliberat, pana cand o obtii – un cristal roz, stralucitor de placere, de pilda, sau un nod verde sau vinetiu de frica in gat; caci frica, desigur, e si ea o denzatie tare ca oricare; frica e un fel de distractie diforma.”

Am terminat Geniul si zeita de Aldous Huxley de ceva vreme. Desi cartea nu are ca subiect copilaria, pasajul asta mi-a readus in minte amintiri frumoase de cand eram copil si modul senzational in care percepeam totul. Acele senzatii puternice s-au atenuat in timp. Transformarea, schimbarea nu cruta pe nimeni. Adevarul e ca oricat de viu ar fi copilul din mine nu voi mai fi niciodata copil si nu voi mai percepe niciodata lumea asa. Sunt nostalgica. Ieri m-am plimbat de una singura prin Cismigiu; doar cu aparatul foto si noua mea carte. Poza pe care am facut-o fetitei (de mai sus) mi-a amintit si mai mult de vremuri demult apuse… si de cartea lui Huxley, care e foarte frumoasa si o recomand cu caldura. Incepe sa-mi placa tot mai mult Huxley. Aproape la fel de mult ca si Kafka.

Se presupune ca semanam cu parintii nostri, ca doar de la ei preluam genele, in mare parte. Insa nu se intampla intotdeauna asa, iar eu sunt un exemplu in acest sens. Mai demult nu am acordat atentie, pentru ca oricum eram in plin proces de crestere/maturizare si, prin urmare, oricum nu intelegeam mare lucru. De la o vreme, insa, am inceput sa realizez ca eu nu seman deloc cu nici unul din parintii mei. Decat fizic. Ba din contra, am o gandire deiametral opusa, un sistem de valori cu totul pe dos si comportamentul meu general nu se asemana absolut deloc cu al lor. Asa ca am inceput sa ma intreb totusi, cum este posibil asa ceva? Totusi, cu cineva trebuie sa seman macar un pic, ca doar nu mi-am fabricat singura ADN-ul.

In dimineata aceasta m-a lovit si raspunsul. In sfarsit! ma indreptam spre locul unde imi tin cosmeticele si am constatat ca “ia te uita, exact la fel le aranja si bunica”…”ce chestie, si ea obisnuia sa se aranjeze asa”… dupa care am observat ca imi plac aceleasi culori pentru machiaj, si pentru oje…” mai sa fie… dupa care m-am indreptat spre cutia cu margelute si mi-am amintit ca si ei ii placeau margelele cu pietre semipretioase si chiar avea unele asemanatoare. Zambesc. Nu, pe astea sigur nu le-am preluat de la mama. Ei nu-i placea sa fie asa cocheta, sa se tot dichiseasca… Iar tata e complet anti asa ceva.

Imi ridic ochii si observ biblioteca plina cu carti. Da, si ea avea multe carti, majoritatea le am chiar de la ea. Si obisnuia sa citeasca foarte mult… asa cum fac si eu. Am observat ca in ultima vreme am mereu flori in camera. Imi plac mult. Ma simt mult mai bine cand am flori in casa. Tin minte ca niciodata nu lipseau flori din casa bunicii mele. Ii placeau foarte mult. la fel cum ii placea sa faca prajituri. In mod straniu si mie imi place sa fac prajituri .

Si sunt la fel de zapacita cum era ea. Mereu ma ciocnesc de ceva, daram ceva, ma lovesc in ceva… sunt un dezastru .

Intotdeauna i-am admirat independenta si puterea. Era atat de stapana pe ea, pe situatie, nu se lasa niciodata descurajata, nu se vaieta… Stia sa se bucure de viata, de lucrurile marunte din viata, era chiar o placere sa o am in preajma, sa discutam despre literatura, aventuri, chiar dragoste, absolut orice. Stateam ca fetele sa bem ceai si sa barfim. Avea o colectie impresionanta de ceaiuri. Ca sa vezi… si eu am o gramada de ceaiuri, sunt innebunita dupa ele. Si nu-mi plac oamenii slabi, fara coloana vertebrala. Imi amintesc cand imi povestea bunica mea ca pentru a-si urma visurile si pentru a-si trai viata asa cum isi dorea a plecat de acasa si s-a mutat intr-un alt oras. A luat-o de la zero, insa nu a acceptat ca altcineva sa-i controleze viata sau sa-i impuna ce decizii sa ia. Ooo da, aici cred ca seman cel mai mult cu ea. Intotdeauna am fost incapatanata, de neclintit si putin rebela, cu riscul de a fi perceputa ca fiind rece si egoista. Trebuie sa recunosc ca am depus eforturi considerabile sa ma desprind cu orice pret de o educatie nociva pentru mine si tentativele de control. Ma bucur ca am reusit sa o fac, desi pretul pe care il platesc este destul de mare. Si am sa continui sa o fac, cu orice pret. Cred ca incep sa inteleg de la cine am luat genele. Si nu pot decat sa multumesc naturii ca mi le-a dat pe astea. As fi extrem de bucuroasa daca as ajunge sa fiu la fel de plina de viata si implinita cum a fost ea, chiar si la 80 de ani. Am tot respectul pentru oamenii care stiu sa iubeasca viata si stiu sa-si pastreze respectul de sine, indiferent ce li s-ar intampla.

De conversatiile filosofice despre univers, evolutie, sensul vietii si cate si mai cate… noaptea pe pietrele sparte de valuri, cu marea stropindu-ne-n fata spuma sarata, iar mana ta calda atat de familiara impletindu-si degetele cu ale mele intr-o inlantuire completa…

De apusurile de la capatul falezei, unde stancile de imbina cu vantul si soarele se ineaca intr-o umbra de sange. Iar vidul e forma si forma este vid, si timpul se topeste intr-o singura clipa eterna… si moarta…

De sunetul obturatorului care rupe tacerea monotona a zgomotului de fond. Inca o data, si inca o data… Imi place sa imortalizez momente. Sunt o criminala care ucide de placere. Si vreau sa o fac din nou, dar timpul s-a scurs iar valurile imi spala pentru prima oara urmele din taramul ce-i apartine…

De balaceala jucausa cu mingea, prelungita pana cand buzele ne inghetau intr-un larg zambet vanat, iar pielea ni se strangea asemeni unei gaini jumulite…

De magia prin care faceam totul in jur sa dispara, iar lumea se tranforma in nisip si peretii in aer, si toate grijile pamantului se pulverizau printr-o simpla imbratisare. “O sa pierdem trenul”… “Si ce conteaza?”…

P.S. Data viitoare o sa reusesc si eu o expunere lunga .

Abia asteptam sa termin cu masterul ca sa mai pot si eu sa citesc ceva. Ceva beletristica adica. Tocmai am terminat “Provestirile extraordinare ale Budismului tibetan”, o carte foarte frumoasa despre legende budiste si marii intemeiatori ai filosofiei budiste. Iar urmatoarea pe lista este “Pestera” de Jose Saramago. In sfarsit… lumanari parfumate, jazz pe fundal, un ceai aromat de la Demmers (m-am indragostit de ceainaria aia) si o carte buna! Oh daaa .