De conversatiile filosofice despre univers, evolutie, sensul vietii si cate si mai cate… noaptea pe pietrele sparte de valuri, cu marea stropindu-ne-n fata spuma sarata, iar mana ta calda atat de familiara impletindu-si degetele cu ale mele intr-o inlantuire completa…

De apusurile de la capatul falezei, unde stancile de imbina cu vantul si soarele se ineaca intr-o umbra de sange. Iar vidul e forma si forma este vid, si timpul se topeste intr-o singura clipa eterna… si moarta…

De sunetul obturatorului care rupe tacerea monotona a zgomotului de fond. Inca o data, si inca o data… Imi place sa imortalizez momente. Sunt o criminala care ucide de placere. Si vreau sa o fac din nou, dar timpul s-a scurs iar valurile imi spala pentru prima oara urmele din taramul ce-i apartine…

De balaceala jucausa cu mingea, prelungita pana cand buzele ne inghetau intr-un larg zambet vanat, iar pielea ni se strangea asemeni unei gaini jumulite…

De magia prin care faceam totul in jur sa dispara, iar lumea se tranforma in nisip si peretii in aer, si toate grijile pamantului se pulverizau printr-o simpla imbratisare. “O sa pierdem trenul”… “Si ce conteaza?”…

P.S. Data viitoare o sa reusesc si eu o expunere lunga .

Abia asteptam sa termin cu masterul ca sa mai pot si eu sa citesc ceva. Ceva beletristica adica. Tocmai am terminat “Provestirile extraordinare ale Budismului tibetan”, o carte foarte frumoasa despre legende budiste si marii intemeiatori ai filosofiei budiste. Iar urmatoarea pe lista este “Pestera” de Jose Saramago. In sfarsit… lumanari parfumate, jazz pe fundal, un ceai aromat de la Demmers (m-am indragostit de ceainaria aia) si o carte buna! Oh daaa .

Nu mai supoooort frigul, peisajul oribil cenusiu, mocirla de la jos si o mie de haine pe mine zilnic !!!

Mi-e dor de primavara!!! Cu floricele parfumate, miros de iarba proaspata, fluturasi si gaze !!! Si soare fara “dinti”… care chiar incalzeste

Va amintiti de ouale Kinder?  

Acum nici nu se compara cu vechile oua cu surprize… Ciocolata nu mai e la fel si e mult mai putina, iar jucariile sunt niste prostii. Inainte erau atat de dragute, colectiile cu leuti sau spiridusi, masinutele cu abtibilduri colorate, ouale de dragon, etc… Now they totally suck! Si nu pot sa nu ma gandesc, daca tot mi-am amintit de copilarie, si la desenele animate care se difuzeaza mai nou la TV… Deci chiar nu inteleg… Sunt niste abetarii pline de violenta, fara nici un substrat moral sau educativ, ca sa nu mai vorbim de design-ul odios… Si ne mai miram de ce generatiile urmatoare sunt din ce in ce mai violete, nepasatoare si lipsite de interes pentru orice constructiv… In schimb, noile jucariile de plus sunt irezistibile… iar cu LEGO inca m-as juca bucuroasa. Din punctul asta de vedere abia astept sa am copii. )

Nu stiu cum se face, dar, de cativa ani buni incoace se produce un fenomen straniu. Inca de cum apare toamna cu acel covor multicolor de frunze, gandul ma poarta spre sarbatorile de iarna, bradut si cadouri si astept cu nerabdare prima ninsoare. Si pe masura ce momentul de apropie devin tot mai entuziasmata.Pacat ca enuziasmul dispare mereu, chiar inainte ca totul sa fi inceput.

Imi amintesc cu nostalgie de perioada copilariei, cu obisnuitul freamat si agitatia pregatirilor, prepararea gustoaselor prajituri de casa, a merelor coapte si a altor bunatati cu care ma delectam, impodobitul bradului si decorarea intregii case cu obiecte specifice Craciunului, stelutele de gheata la geam si mirosul de rasina si potrocale. Nu imi amintesc sa fi primit cine stie ce cadouri costisitoare, insa nu-mi amintesc sa ma fi bucurat de ceva mai mult ca atunci. Magia Craciunului plutea in aer, era peste tot, si totul era invaluit intr-o aura de lumina si caldura. Pentru ca venea din sufletele calde care ma inconjurau.

Probabil multi dintre voi, in special cei apropiati ca varsta de mine, va amintiti zapezile uriase de mai demult. Eu obisnuiam sa ies zilnic afara si sa construiesc cazemate de zapada ca niste iglu-uri si sa duc adevarate razboaie cu tovarasii mei de joaca, de ajungeam acasa cu degetele aproape degerate de frig si umezeala. Faceam  oameni de zapada carora le donam fularul si puneam baietii mai mari din vecini sa ne traga cu sania prin tot cartierul. Pe atunci obisnuiam sa schiez pe partii inalte pe care le numeam “dealuri”, dar care acum mi se par niste simple denivelari de pamant. Dar ce conta?  Noi duceam adevarate olimpiade. Mama s-a chinuit o perioada sa ma invete sa patinez, dar adevarul e ca nu mi-a placut niciodata. Asa ca sa nu aud de invitatii la patinuar! Imi placea insa datul pe gheata; si mi-a adus cateva vanatai ce-i drept.

Am avut o copilarie frumoasa, iar de Craciun ma bucuram mereu intr-un mod special. Era detasat sarbatoarea mea preferata, desi fara vreo conotatie religioasa; nu am fost niciodata o “buna crestina”. Si a ramas si acum sarbatoarea mea prefarata. Deja ma pregatesc sufleteste pentru ce va urma. Ce e straniu insa, e faptul ca in fiecare an, desi pastrez tot acel entuziasm copilaresc, totul se destrama in ajun, sufletul mi se umple de amaraciune, iar fata-mi ramane imobilizata intr-un zambet fals si dezamagit. Unde a disparut magia Craciunului? A ramas undeva uitata intr-o cutie prafuita a trecutului…

Si totusi, anul acesta mi-am propus sa o readuc. E adevarat ca lumina si caldura nu mai vine de nicaieri, insa poate veni din mine. Sunt hotarata sa scot cutia magica de la naftalina si sa o sterg de praf. Si chiar am de gand sa gatesc prajituri si sa ornez intreaga casa cu podoabe de Craciun. Nu stiu daca va ninge, dar ar fi frumos… Mi-e dor sa vad flori de gheata pe geam si orasul gri transformat in alb.