Stiu ca va suna ciudat, dar eu nu vizitasem niciodata Brasovul, desi trecusem prin el in zeci de calatorii spre alte destinatii. E drept ca mai sunt si alte orase din Romania pe unde n-am fost niciodata si habar n-am cum arata, decat din poze (sau nici macar). Asa ca am considerat ca e cazul sa remediez aceasta problema urgent. De data asta am inlocuit muntele cu depresiunea si am ales sa-mi petrec weekend-ul in Brasov. Auzisem destule “cronici” pozitive cu privire la oras, asa ca recunosc ca ma asteptam la o impresie pozitiva. Nu plecasem cu cine stie ce asteptari, mai ales ca nu aveam idee la ce sa ma astept. Totusi, am fost profund dezamagita.

Unu la mana, centrul e uratel, obiective frumoase ar fi ele pe ici pe colo, dar sunt inghesuite printre cladiri banale si care n-au mai fost renovate de cine stie de cand… Biseria Neagra e absolut superba, dar e atat de bagata intre cladiri, incat nici nu poti sa-i faci o poza in care sa o cuprinzi pe toata, nici macar cu un obiectiv ultra-wide. Singura solutie ar fi fost sa ma urc pe Tampa . E absurd, nici nu te poti uita la ea in sus fara sa-ti sucesti gatul. Oricum, o biserica foarte frumoasa, desi sinistra de mi-a facut pielea de gaina cand m-am uitat la ea. Se pare ca incendiul care a innegrit-o si i-a dat numele actual si-a pus serios amprenta asupra energiei pe care o degaja. Mi s-a strans inima cat un purice cand m-am apropiat de ea. Pentru cine nu stie, biserica a purtat initial numele de Sfanta Maria. Dupa ce a ars in 1689, ea a fost refacuta, dar daca priviti cu atentie, veti observa ca boltile au fost reconstruite in stil baroc, nu gotic, asa cum fusese construit restul bisericii. Mie mi-au atras imediat atentia prin diferenta vizibila de stil.

Ce m-a enervat in Brasov: nu sunt lazi de gunoi si exista destule zone, chiar centrale, in care gasesti mornane de gunoaie aruncate pe jos langa care zaresti inconfundabilele dare galbene de urina alaturi de putoarea aferenta. Iti intorc matele pe dos, nu alta. La prima vedere as fi fost tentata sa dau vina pe romanu’ nesimtit fara cei sapte ani de acasa, dar s-a intamplat sa merg 20 de minute pe jos prin centru si sa nu gasesc nici macar un cos de gunoi! Oare cat sa rezisti cu gunoiul in mana?

In Brasov nu prea sunt nici parcuri. Sau poate nu le-am vazut eu … sunt doar niste peticele mici cu ceva copacei pe ele si niste bancute, sa le zicem mini-parcuri. Aranajate dragut, nu contest, dar n-ai pe unde sa te plimbi, in afara promenadei cu magazine si piatra pavata. Probabil veti spune “la ce mai vrei parcuri cand esti inconjurata de brazi?”  Da, e adevarat, sunt brazi de jur imprejur. Pacat ca aglomeratia de cladiri uratele sau cel mult modeste nu te lasa sa indrepti aparatul spre peisaj pentru ca peisajul cu pricina e automat stricat de cladiri. Si orice fotograf cu un minim de experienta stie ca nu poti forma o compozitie reusita cu un singur element (de exemplu un deal), pentru ca nu ai cu ce sa dai porfunzime cadrului. Deci singura solutie e tot Tampa (unde n-am putut sa urc, poate cu alta ocazie). Toata dorinta mea de a face poze (ba mai mult, pe film, pentru ca in elanul meu m-am gandit ca ar fi mai artistice asa) s-a dus pe apa sambetei. De unde sa scoti cadre artistice cand n-ai subiecte? Ma uitam spre Catalin si el spre mine si ne spuneam contrariati ca efectiv nu avem ce sa pozam. M-am intors la Bucuresti cu aproximativ 10 cadre din Brasov, dintre care vreo 3 sunt cu Catalin . In lipsa de alte subiecte, l-am pozat pe el . Deci voi posta putinele poze din Brasov dupa ce voi developa filmul, asta abia dupa ce termin filmul (cel mai probabil la primavara).

Un alt minus l-as pune hartilor din statiile de transport in comun. Care sunt 99% inutile, mai bine scuteau cerneala si lasau copacii in viata. Pentru un brasovean sigur nu constituie o problema, pentru ca locuind acolo probabil cunosc deja traseele si nu mai au nevoie de harti. Dar pentru un turist sunt absolut cretine: sunt desenate numai dungile de traseu colorate fara a se specifica strazile sau macar zonele prin care trec, plus ca nu e bifat un nici un fel locul in care te afli. Oare era atat de greu sa puna o bulina rosie “you are here, you idiot!” Deci cauta acul in carul cu fan. Ca sa nu mai zic ca nu-s trecute toate statiile si numerele autobuzelor. Si daca asta nu era destul, aflati ca mijloacele de transport din Brasov circula la intervale de 30 de minute! Nici nu vreau sa-mi imaginez cum ar fi sa pierd autobuzul .

Ce mi-a placut in Brasov au fost unele magazine si un bistro (Hirscher se numeste), unde mancarea a fost excelenta, servirea impecabila, ba mai mult, am fost serviti cu un sushi tare bun din partea casei. M-ar fi tentat si Taverna Sarbului pe care o stiam deja din Sinaia, dar n-a mai ramas timp. M-am consolat cu un clasic colac secuiesc de care nu gasesc niciodata in Bucuresti. Nu mi-a placut cofetaria Vatra Ardealului, desi auzisem recomandari bune despre ea, pentru ca era ca o cofetarie de cartier de prin Bucuresti, dar cu o ambianta ceva mai primitoare (erau floricele frumoase pe mese). As prefera Tip-Topul oricand, totusi. Depaaaaaarte de deserturile de la Chocolat. Mai ca plangeam dupa o prajitura “Apoteoza” dupa care salivez abundent numai cand incep sa mi-o imaginez.

Per total, muuulte puncte negative si putine pozitive. Mie nu prea mi-a placut Brasovul si nu ard deloc de nerabdare sa-l revad. Poate doar in tracere spre o alta destinatie, asa cum m-am limitat sa o fac pana acum. Nu se compara cu Sibiul sau Clujul, din punctul meu de vedere.

Dar nu in Austria, ci in Romania .

Nu a fost pentru prima oara cand vizitam Sibiul, dar a fost prima oara cand l-am vizitat iarna de sarbatori, iar surpriza a fost uriasa. Poate a fost aglomeratia din perioada festivalului Artmania sau poate a fost entuziasmul meu de vara care m-a impiedicat sa observ detaliile cu atentie… poate pur si simplu s-a produs o schimbare intre timp. Cert este ca Sibiul are un look unitar si stilat, ca un oras din Europa Occidentala, este curat si civilizat, oamenii sunt atat de amabili si simpatici de nu-mi venea sa cred, se plimba linistiti si senini, nu se imbrancesc ca niste vite uracioase si nervoase. E un fel de enclava austriaca in mijlocul Romaniei. Priviti si voi cat de frumos este luminat. Si nu e doar promenada centrala, ci tot orasul!

Iubesc Bucurestiul, dar trebuie sa recunosc ca Sibiul e minunat. Poate si-ar pierde din farmec daca as trai in el zi de zi, dar in mod sigur vreau sa-l revad. De la cladirile cu “ochisori”, zidurile cetatii vechi, arhitectura tipic nemteasca, Biserica Evanghelica din a carei turn poti vedea panorama orasului, pana la sutele de porumbei din Piata Mare, cafenelele in care poti savura cele mai delicioase deserturi si bauturi vieneze pe fundal de Beethoven cantat live la pian, mic dejunurile pe muzica de Bach, librariile cu usi largi deschise, magazinele de suveniruri sau kurtos kallacs-ii cu nuca, Sibiul are un aer aparte, strain de meleagurile noastre.

Nu este nici un element care aminteste de Romania, cu exceptia tigancilor care vand  buchetele de vasc la capatul promenadei, tarabele de kitsch-uri de langa patinuar si limba romana. Sau cel putin asa am crezut, pana cand am dat peste privelistea de mai jos si pana cand clubul de langa hotelul unde eram cazati si-a inceput activitatea nocturna si hiper-zgomotoasa. Cata il asemana cu nuntile tiganesti… deci va puteti imagina .

De revelion am petrecut la Cafe Wien cu piano bar si bunatati. Atat de multe bunatati incat am deveni unu din “acei” oameni care se inoapa prea mult si apoi se simt rau. Si asta nu ar fi fost atat de rau, daca nu venea si cu o serie de bauturi combinate . Am vazut si artificiile de la miezul noptii, dar printre stropi de ploaie care-mi curgeau direct in paharul cu sampanie, motiv pentru care am scurtat “vizita” si am alergat inapoi inauntru imediat ce s-au oprit. Nu le-am pozat pentru ca eram prea ocupata incercand sa-mi deznod uriasul fular cu ciucuri infasurat de 3 ori in jurul gatului, pentru a putea sa-mi pun gluga de la geaca si sa-mi ascund undeva de ploaie aparatul. Nu am reusit decat sa vars sampania . Dar hey, oricum cel mai probabil le-ati vazut cu totii la TV.

Mai demult obisnuiam sa fac multe poze in vacante, atat de multe incat imi venea rau cand trebuia sa le descarc si sa ma si uit la ele. Asa ca noua mea  deviza e mai putine poze, mai putin turism “japonez” si mai multa arta. Pe principiul “less is more”. Nu stiu cat am reusit partea cu “arta”, dar macar nu am murit de plictiseala descarcand la ele. Am ajuns la concluzia ca cel mai bine e nu sa cauti subiecte de fotografiat, ci sa apesi pe buton atunci cand simti asta, spontan, irational, intuitiv. Poate data viitoare vor fi mai colorate, dar cel putin deocamdata eu prefer alb-negru.

Cand eram trista, in plina criza existentiala cauzata de schimbarea prefixului de varsta sau cand nu stiam sa apreciez o ploaie zdravana care tinea cateva zile, ba chiar saptamani, si rece de-ti intra in oase, toamna mi se parea deprimanta si nu o puteam suferi. Intotdeauna o asociam cu tristetea si-mi doream sa treaca mai repede, numai sa revina totul la viata. Dar odata cu trecerea timpului si a crizelor existentiale, am inceput sa iubesc toamna si sa o apreciez pentru ceea ce este: anotimpul schimbarilor. Bune sau rele, schimbarile sunt intotdeauna benefice pentru cine stie sa creasca din ele.

Am dat o fuga la munte toamna asta (prima mea toamna la munte, pentru ca pana acum nu-mi prea suradea ideea) si am incercat sa surprind cateva momente reprezentative pentru peisajul montan autohton in aceasta perioada a anului.

M-am intors de la marea noastra autohtona unde am petrecut, poate pentru ultima data (sau cel putin asa intentionez) un concediu zic eu reusit. Dar asta mai mult datorita entuziasmului meu care a depasit pe rand mizeria eterna specifica plaiurilor ‘mioritice’, tigania si kitsch-osenia prezenta ostentativ la fiecare… centimentru , aglomeratia care-mi amintea la tot pasul de orele de varf din statia de metrou Piata Unirii, nesimtirea si lipsa celor 7 ani de acasa a 99% din persoanele din preajma, etc. Am vrut sa ma simt bine si am incercat sa abordez ‘problema’ cu cinism. (Nu cred ca alta metoda iti poate mentine moralul intact)

Drumul spre mare a adus cu sine o revelatie in viata mea: acum stiu care e ‘buba’ la tot! Cum de n-am realizat pana acum? Ei bine, nu mai conteaza, important este ca am aflat acum. Privind intrigata comportamentul celorlalti soferi, al pietonilor si in general a oricarei suflari de om de pe drum…. m-a lovit: suntem o tara de PROSTI! Da, o spun chiar asa direct si fara alte comentarii adiacente care nu-si au rostul. Prostia – asta e singura explicatie. Iar, conform legilor dragului meu prieten Murphy, cu prostii nu te pui pentru ca ai putea fi confundat cu unul din ei. Gata, m-am calmat instant, un zambet s-a intiparit confortabil pe fata mea si acolo a ramas.

Ajunsa in Costinesti, am concluzionat ca litoralul nostru este doar o solutie de criza, care trebuie depasita cu prima ocazie, adica musai vara viitoare. In statiunea asta nu exista mai deloc cosuri de gunoi. Mai “environmentalista” din fire, ma plimbam cu ambalajele, pungile, sticlele in mana si mai bine de jumate de statiune ca sa dau de un nenorocit de cos, si ala plin pana la refuz de-i zburau in toate directiile bucatile indesate mult peste capacitate. Plajele sunt pline ochi, prosop langa prosop, pana la ultima palma de nisip de unde incepe aleea plina de gablonzuri, colace, scoici si mancaruri. De asemenea, scoicile de pe plaja au fost cu succes incoluite de chistoace de tigari si capace de plastic. Da, am cautat si expres, nu am gasit decat vreo trei stridii si niste pietricele in zona unde valurile mai spala tarmul. In rest, nici fir de scoica. Si cand te gandesti ca acum cativa ani gaseai si murecsi in care puteai auzi marea daca-i lipeai de ureche… trist… Apa marii e jegoasa in ultimul hal si atat de plina de turisti… ca nu ai loc nici doi metri sa te deplasezi. Destul de enervant pentru cei care intentioneaza sa si inoate.

Dar hai sa privim si partea plina a paharului (sau mai bine zis ce am reusit eu sa storc din aceasta experienta si sa interpretez pozitiv):

1. Pentru o persoana infometata de trei saptamani cu regim si urticarie, litoralul a fost o excursie in paradis. M-am indopat cu toate bunatatile pe care le-am intalnit in cale si partea cea mai frumoasa: orice pofta imi putea fi satisfacuta in cel mult 5 minute, cat imi lua sa ajung la terasa/bomba cu pricina. Plus ca in Costinesti exista si locuri unde chiar gasesti mancare foarte buna. (Terasa Stefan de exemplu ) Sunt o gurmanda, asa ca mancarea e importanta.

2. Daca vrei sa te joci diverse jocuri si nu ai cine stie ce pretentii de localuri finute, te poti distra pe cinste. Biliard, ping pong, parcuri de distractie… chef sa ai. Eu am avut

3. Lenevitul la plaja este minunat pentru o persoana extenuata ca mine cea nemancata . Ce poate fi mai frumos decat sa zaci ca o vaca la soare cu o revista non-intelectuala, in timp ce briza marii si mainile pline de crema ale iubitului iti mangaie spatele? Desigur, poti fi mangaiata si de o rafala de nisip venind de la vecinii care tocmai fac slalom printre prosoape, dar hai sa ramanem la partile pozitive .

4. Am lasat ce e mai bun la urma. Cum ce? Marea! Acel gigant de apa atat de putin apreciata… Nu pot sa nu admit ca eu sunt fermecata de mare. De orice mare, sau ocean. Atat de calme si linistite, dar totusi ascunzand atata forta, atatea mistere, atatea vieti cu povestile lor.

Nu se putea fara poze, desi anul acesta nu m-am mai trezit cu noaptea in cap pentru rasarit; m-am multumit cu apusul. Dar in asteptarea apusul mi-a cam inghetat fundul. Briza asta poate fi rece rau uneori. Iar pe faleza e vant puternic de-a dreptul. Totusi m-am incapatanat sa pozez o micuta papadie care nu statea locului nici doua secunde. (Nu se poate pune, insa, cu incapatanarea mea). Si din fericire, nu i-a zburat tot puful pana am reusit s-o imortalizez .

Am pozat rapid apusul, nici n-am avut rabdare sa se coloreze de tot cerul, si am fugit sa ma imbrac pentru ca nu mai puteam de frig! Si in plus, trebuia sa fiu pe plaja in 10 minute ca sa nu-mi ratez “ideea” . (Cred ca daca prietenul meu n-ar fi si el pasionat de fotografie as manca bataie intr-o zi

Si iata carea era “ideea”. Da, e chiar Marea Neagra…

(Multumesc lui Cata pentru ‘wide’ si trepied )

Mi-ar fi placut sa vad si epava Evanghelia mai de aproape, dar, dupa ce am montat 90 mm pe aparat ca sa o vad “mai de aproape”, m-a pufnit rasul. Fac eu poza, o privesc apoi pe display si observ ca pe epava scria ceva. Deja ma gandeam la ceva inscriere veche… dau cu zoom de zor sa vad mai clar… Pe epava scria de fapt Deea + Edy = Love Tipic!

Venit, vazut, balacit, pozat, distrat, indopat, plecat. Cu tot regretul pentru Marea noastra… cred ca tocmai i-am dat papucii. Dar raman pozele, scoicile, pietrele si mai ales amintirile frumoase. Cred ca am si ceva nisip intr-o sticluta pe undeva

P.S. M-am vindecat si momentan ma umplu de vitamine

Fiindca tot suntem in plin sezon al concediilor/vacantelor, iar eu visez la mare si m-am umplut deja de euforie, ma gandeam la un lucru. Foarte multi oameni, si ma pot include in randul lor de cateva ori pentru ca am comis-o si nu a fost deloc bine, pleaca in vacanta cu o multime de planuri si asteptari despre cum va fi. Apoi, ajunsi la fata locului, ori ceva din planificare nu este conform asteptarilor sau nu exista sau e stricat, ori ploua, ori apare ceva neprevazut care da peste cap complet o asteptare sau mai multe a celui/celor in cauza. Mai mult decat atat, de foarte multe ori, din dorinta de a face tot ce ti-ai propus, te epuizezi complet si ajungi acasa mai obosit decat ai plecat.

Teoretic, concediul ar trebui sa fie in primul rand un mijloc de odihna, de relaxare, de reincarcare a bateriilor, ca sa te intorci la munca sau acasa proaspat si apt pentru prestarea activitatilor. Dar cum sa mergi in vacanta si sa-ti petreci timpul dormind?  Mai ales cand ai platit uneori bani grei ca sa ajungi acolo… Cand cerul e asa senin, marea/muntele/ce-o fi te invita atat de ademenitor sa gusti din toate tentatiile si atractiile de pe acolo… Cum sa te intoci tu acasa din vacanta spunandu-ti… “pai, ia sa vedem ce-am facut eu in concediu: am dormit “? De neconceput! Asa ca te suprasoliciti cu de toate pana cazi lat.

Eu recunosc ca oriunde as merge, dorm mult. Dorm noaptea, uneori dorm de dupa amiaza vreo ora-doua, si ma simt odihnita si la intoarcere. (Desigur, cu exceptia situatiilor cand sunt suficient de neinspirata sa iau trenul, iar CFR-ul se decide sa-si bata joc de calatori sau cand mi se pune pata sa pozez rasarituri si ma trezesc inaintea cocosilor – dar asta nu se intampla prea des). Cu toate astea, o voce din mintea mea imi tot spunea “tre sa faci si aia, si cealalta… of uite ca acu ai dormit si nu ai apucat sa faci aia!” Acum daca mai apar astfel de voci le ignor pana dispar, pentru ca nu mai am nici un chef ca o voce din mintea mea sa-mi strice vacanta. Fac ce apuc si cu asta basta. Traiesc momentul.

Am ajuns la concluzia ca nu e bine sa pleci de acasa nici cu asteptari, nici cu planuri. Decat minimul necesar cand e vorba de facut trasee sau mai stiu eu ce necesita planificare. Pentru ca e suficient timp la fata locului sa dezbati ce ti-ar placea sa faci, unde ai fi tentata sa mergi, etc. Minimul necesar este sa-ti faci rezervare ca sa-ti asiguri cazare, sa rezolvi problema transportului, sa te interesezi cum va fi vremea, iar daca mergi intr-o tara straina, sa afli care sunt obiceiurile locului pentru a nu face vreo gafa monumentala sau sa te otravesti din greseala + alte asemenea. Cele mai reusite vacante din viata mea au fost cele in care am plecat complet deschisa, fara scenarii mentale si am facut exact ce am avut chef pe moment. Evident, m-am intors acasa si relaxata si multumita, cu amintiri placute si zero dezamagiri. Deci cred ca nu are sens sa ne impovaram cu stres si-n vacanta ca sa ne intoarcem posomarati sau obositi. Echilibrul pare sa fie solutia optima cam in orice domeniu.

P.S. Poza e din Sahara.