Pana acum mi-a fost greu sa-mi imaginez ca ma voi afla vreodata in ipostaza de a nu avea timp pentu tot ceea ce vreau sa fac, dar uite ca am reusit-o si pe asta. De mai bine de o saptamana tot vreau sa va povestesc despre vacanta de vis din care m-am intors si uite ca n-am apucat sa stau locului nici 10 minute cat sa insir cateva randuri. Dar in sfarsit m-am rupt putin de treburi, asa ca am revenit pe blog.

Daca in anii trecuti abia am reusit sa plec pe undeva prin tara cate un weekend, 3, maxim 4 zile, anul acesta gata! Dupa vacanta din Delta am plecat si-n Croatia. Da, stiu, este criza, cu totii o resimtim intr-un fel sau altul, dar nu mi-a pasat! Am sacrificat destui ani la acest capitol din varii motive – ba nu aveam eu concediu, ba nu avea prietenul meu concediu, ba se nimerea nu stiu ce eveniment care sa strice planurile. Nici nu vreau sa stiu cat am cheltuit pentru ca m-ar lua cu dureri de cap. Tot ce pot sa spun, insa, este ca a meritat fiecare kuna sau euro pe care le-am scos din portofel.

Dar sa incepem cu inceputul. Dubrovnik-ul s-a dovedit, inca de la prima vedere, un oras cu multi ani in fata oricarui oras din Romania. De la autobuzele cu total alt sistem de taxare mult mai civilizat si organizat decat imbulzelile ca intre vite de pe la noi, pana la punctele de informare instalate peste tot unde ai putea avea nevoie de indicatii, se vedea ca ma aflu intr-o alta lume care nu are nici o tangenta cu taraneala de unde am plecat. A fost peste asteptari, sincer sa zic, deoarece Croatia nu este membra a Uniunii Europene si, prin urmare, nu ma asteptam sa gasesc ceva la nivelul tarilor dezvoltate din vest. Dar uite ca m-am inselat.

Cetatea veche este foarte curata si restaurata, nici o piatra din strada pavata acum cateva secole nu se miscata din loc. Desi fusese semi-devastata dupa razboaie si un mare cutremur, a fost restaurata astfel ca ti-e aproape imposibil sa sesizezi ca acel oras a fost macar tinta unor atacuri cu bombe. Amprenta timpului este, totusi, vizibila cand pivesti arithectura (majortar in stil baroc) a orasului vechi. Manastiri, fortarete, fantane si palate contruite de-a lungul tarmului stancos ofera o priveliste superba de care eu inca nu m-am saturat. In cetate se poate intra dinspre centrul orasului (poarta Pile), deasupra careia troneaza o statuie a unui fost imparat al Republicii Ragusa.

Cine are rabdare sa urce cateva sute bune de trepte poate admira intreg orasul, portul, muntii si insulele din apropiere, chiar din turnul unei fortarete. De acolo puteti traversa pe sus intreaga cetate si nu va ia mai mult de o ora. De-a lungul ei veti trece pe langa cafenele deschise prin turnuri, magazine de suveniruri si pisici. De altfel, intreg orasul este plin de pisici salbatice, independente si nu foarte dragastoase.

Mijloacele de transport in comun circula foarte des si pana noaptea tarziu (2 a.m.) si te duc peste tot unde ai avea nevoie sa ajungi, iar statia principala este chiar in fata intrarii in cetate. Strada principala (Placa) traverseaza orasul vechi de la intrare pana la port si cealalta iesire, de unde cei interesati poti cumpara bilete la vapor si pleca in excursii pana la insulele din apropiere. Eu am fost pe Lokrum, la doar 15 minute de Dubrovnik. Acea insula este ca rupta din paradis: apa verzuie a Adriaticii la intersectia cu Marea Mediterana, cu pestisori si broscute testoase inotand in voie prin ea, tarm stancos cu bolovani la intrare, care desi deloc placuti la intrarea in apa (dar cu niste jelly shoes in picioare nu mai deranjeaza deloc), arata ca-n imaginile acelea minunate de desktop care te fac sa oftezi ca nu te afli acolo prajindu-te la soare pe un sezlong cu cocktail-uri servite la botu’ calului.

Insula este plina de verdeata si foarte bine ingrijita. Odata de treci de mal si inaintezi in insula ajungi sa te simti ca pe un traseu montan. Mare si munte in acelasi loc. Ce ti-ai mai putea dori? Desi padurea si vegetatia in general este lasata sa creasca in voie, fara sa poarte amprenta omului ca la noi, unde se defriseaza si se construieste pe unde se apuca un petec de pamant, Lokrum este frumos amenajata, exact atat cat este nevoie: alei frumos pietruite, toalete inrijite, o cafenea si un restaurant. Mai exista si un stand unde se vand jelly shoes si alte cateva obiecte necesare pentru plaja, dar atat. Nimic mai mult. Nu tu tiganie, tarabe, balci. Doar natura, civilizatie si liniste.

Pe insula mai puteti vedea o gradina botanica micuta dar foarte interesanta prin flora foarte diversificata – de la conifere si foioase specifice climei temperate, pana la cactusi sau palmieri originari din Australia sau Statele Unite si tot felul de plante mediteraneene. O incantare. Pentru cine are rabdare, chef si conditie fizica sa inainteze mai adanc in insula, exista si o veche fortareata care ofera o panorama minunata asupra orasului Dubrovnik. De asemenea, exista (destul de aproape) si o laguna cu apa sarata care suna mai bine decat este in realitate. La prima vedere numai cand aud laguna am chef sa ma arunc in ea si sa ma balacesc ore in sir. In practica, insa, balaceala mea in laguna s-a rezumat la o scurta intrare pana la brau in apa plina de pene de pasari si frunze de copasi plus diverse alte mizeriute mici adunate de-a lungul timpului, ca sa nu mai mentionez matasea broastei in straturi putin spus gretoase depuse pe pietrele de pe fund. Nu am mai fost atat de dezgustata de cand am intrat acum doi ani in apa de la Costinesti plina de alge si jeg.

Cel mai interesant lucru de vazut pe Lokrum sunt paunii. Multi, frumosi si deloc speriosi. Umblau linistiti cu puisorii lor cu tot prin toata insula, printre oameni, pe alei, pe plaja. Mai ca trebuia sa fii atent sa nu calci din greseala pe unu. Pacat ca nu si-au deschis coada, am tot asteptat…

Revenind la Dubrovnik, trebuie mentionat faptul ca au o bucatarie putin spus gustoasa. Mai mult decat atat, este foarte greu sa gasesti un loc unde nu se gateste extraordinar. Eu una nu am intalnit asa ceva, desi am incercat multe localuri. Pot spune ca am mancat cel mai bun pui, cele mai bune supe, cele mai bune paste si cea mai buna pizza din viata mea. De fructele de mare nu mai vorbesc, croatii sunt maestri la caracatite, scoici sau homar! Totul pregatit cu atentie si respect fata de client. Recomand cu caldura restaurantul/terasa Dubravka (chiar in dreapta inainte de intrarea Pile in cetate) pentru cei care vor vizita Dubrovnikul. Daca mergeti seara, cu putin noroc, veti avea parte de muzica live cantata de o formatie cu o solista care are o voce de va dau lacrimile. De altfel, muzica live se cam practica in Dubrovnik din ce am observat. Am avut intr-o seara placerea sa ascult o mini-orchestra imbracata in costume medievale traditionale Ragusa cantand Mozart si alte cantecele din repertoriul unor mari compozitori de muzica clasica. Aproape ca nu mai vroiam sa plec de acolo, dar la un moment dat am fost nevoita sa o iau din loc, intrucat au terminat ei cantarea.

Magazine cu suveniruri sunt peste tot in cetate si nu numai. Multe articole se repeta prin mai multe magazine, dar sunt si unele diferite si mai speciale care merita atentia celor pasionati de cumparaturi , cum ar fi un magazin de bijuterii cu sidef si pietre pretioase pe strada Od Puca, un magazin care imprima tricouri cu o gramada de modele (imprimeul este de foarte buna calitate) pe aceeasi strada, un magazin de carti unde puteti casi niste carnetele atat de frumos copertate ca nu veti rezista sa nu va cumparati unu (eu cel putin am fost cucerita pe loc) la capatul strazii Placa, spre port, sau o taraba (chiar la intrarea Pile) cu obiecte din sticla pictata (vaze, scrumiere, suporturi pentru lumanari, etc., foarte frumoase si de bun gust. Apartinand tot de restaurantul Dubravka este si un magazin de suveniruri pe colt, inainte de intrarea Pile, unde iarasi puteti gasi obiecte de foarte buna calitate, de la esarfe de matase, bijuterii cu pietre pretioase sau perle, portofele si genti din piele foarte frumoase, sticlute si flaconase cu tot felul de chestii in ele, carti ilustrate despre Croatia si diverse maruntisuri, dar de bun gust. In cetate gasiti, insa, cam orice ati vrea: cani, stagulete, magazine cu articole de inot sau pescuit, scuba diving, etc., sticlute cu bauturi traditionale croate, uleiuri de masline, tot felul de combinatii de paste de masline si alte dracii, condimente sau gustari specifice locului, creme, lotiuni, statuete din piatra reprezentand diferite obiective turistice din cetate, cum ar fi turnuri de fortarete, fantani, corabii de pirati sau manastiri. Sunt atat de multe magazine pline de atractii, incat va vafi greu sa va decideti ce sa cumparati. Sau veti face ca mine si veti cumpara din toate .

Trebuie totusi sa stiti (daca nu ati aflat deja) ca Dubrovnik-ul este foarte scump. Totul costa cam dublu decat la noi, daca nu mai mult… muuult mai mult. Am dat niste sume uriase pe lucruri pentru care in tara nu as fi platit in vecii vecilor. Noroc ca erau toate in kuna si imi era lene sa tot fac conversia in minte. Totusi raportul calitate-pret se poate spune ca se pastreaza, daca luam in considerare serviciile mult superioare si produsele de calitate incontestabil mai buna decat gasesti la noi in statiunile turistice si chiar prin orasele mari. Iubitorii de munte pot lua telecabina spre muntele la poalele caruia este construit orasul. Eu nu am mai facut-o si pe asta, dar sunt convinsa ca experienta in sine si panorama merita deplasarea. Amatorii de sporturi nautice ar fi in elementul lor acolo, intrucat se poate practica orice le pofteste inima. Se organizeaza si excursii cu foste corabii vechi de pirati sau partide de calarie. Biciclistii ar fi si ei fericiti, pentru ca ar avea pe unde sa se plimbe, inclusiv sa inchirieze biciclete (se organizau si curse pe cateva insule pentru cei pasionati si mai competitivi din fire ).

Alte mici atractii locale ar fi: o femeie imbracata in costum de pirat inconjurata de papagali mari colorati pe care turistii ii puteau lua pe mana si mangaia (pe gratis, desi exista o cutie in care cine dorea putea lasa niste maruntis), si niste militari imbracati in costumele traditionale Ragusa care defilau pe Placa de la un capat la altul in fiecare seara la aceeasi ora (7 parca).

Litoralul croat este pietros, majoritatea plajelor sunt de fapt stanci sparte, de unde incepe marea, iar intrarea in mare este un labirint draut amenajat de scari care te duc pana la apa. Problema apare la cei care nu stiu sa inoate, intrucat apa este foarte adanca inca de la “mal”. Exista si o portiune foarte mica de plaja “traditionala” , la iesirea Ploce, unde au si cei care nu stiu sa inoate sansa sa se balaceasca in Adriatica. Interesant la plajele lor este faptul ca nu au scoici si nisip. Doar pietre, dar ce pietre! Sunt colorate foarte viu – albastru, verde, galben, rosu, iar unele au si modele – buline, dungi, pete… de obicei albe sau negre. In magazine se gaseau de vanzare si scoici, dar probabil sunt aduse de undeva din larg. La mal nu vedeai fir. Si daca vroiai sa stai sa lenevesti in adevaratul sens al cuvantului la plaja, puteai folosi un pat. Da, ati auzit bine, pat pe plaja. Cu perne cu tot .

Una peste alta, merita. E un oras minunat cu imprejurmi superbe. Daca punem la socoteala si restort-ul hotelului de 5 stele (care e un paradis pe pamant) la care am stat, as putea spune ca a fost o vacanta de vis, asa cum va doresc si voua sa aveti sau sa fi avut. Si fiindca e sfarsit de vara, imi fac un bilant. Desi am pierdut festivalul Artmania de la Sibiu (si mi-e tare dor de Sibiu) si concertul Iron Maiden (pe care i-am mai vazut, ce-i drept) de la Cluj (si mi-e tare dor si de Cluj), am vazut ceea ce-mi doream de ani de zile: Metallica, Slayer, Megadeth si Alice in Chains la festivalul Sonisphere, Delta Dunarii si Croatia, alaturi de iubitul si prietenul meu cel mai bun. Sunt cu adevarat fericita! Sau cel putin eram inainte sa pun din nou piciorul pe pamant romanesc. Socul este de proportii, totul pare gri sters si lasat in paragina, iar oamenii se poarta ca niste animale in staul. Culmea, ma simteam mult mai “acasa” printre straini. Dar din pacate casa mea e printre melteni. Macar mi-a ramas amintirea, pozele si mormanul de suveniruri care stau drept marturie a vizitei mele in paradisul acele verde si linistit, unde nimeni nu vorbea romaneste…

M-am intors in Bucuresti dupa o bine-meritata vacanta in natura. Da, am vizitat pentru prima oara Delta si m-am intors cu o multime de poze, un buchet de papura, un peste si niste amintiri extraordinare. Pe scurt, daca nu ati fost niciodata in Delta, macar o data in viata trebuie sa o faceti. Pentru a ajunge in Delta veti lua vaporul din Tulcea. Exista mai multe optiuni: nava clasica de la Navrom care e mare si lenta, supraaglomerata si plina de tarani (si nu in sensul “oameni proveniti din mediul rural”). Singurul avantaj este faptul ca iti da posibilitatea sa vezi bine tot drumul de-a lungul canalului. Din pacate, partile interesante ale Deltei nu se afla pe bratele principale, ci pe canalele inguste din inima salbaticiei, unde poti patrunde doar cu salupe sau barcute. Cealalta optine este o nava rapida care costa mai mult, dar conditiile sunt mult mai bune, plus ca strabate distanta Tulcea-Sulina in doar 1 ora 1/2, spre deosebire de nava clasica, cu care faci mai bine de 4 ore.

Prima impresie pe care mi-a facut-o Sulina a fost una surprinzator de buna. Chiar mult peste asteptari. De fapt, poate pentru ca nu aveam asteptari. Faleza dinspre Dunare era curata, pavata cu pietre colorate si plina de straturi de flori de-a lungul ei. Evident, am fost impresionata de vapoarele uriase de provenienta de cele mai multe ori straina (turcesti, unguresti, etc) care acostau in port, intrucat nu mai vazusem niciodata vapoare atat de mari decat departe in larg prin apropiere de Constanta. Daca sunteti amatori de peste, acolo veti manca cele mai bune preparete din peste posibile. Eu am fost in culmea fericirii. Pe de alta parte, este totusi un orasel foarte mic. Am intalnit vechile magazine mixte, bodegile in stil comunist, supermarketul principal mic cat o alimentara de cartier, blocurile in stil comunist, farmaciile inchise tot weekendul si singurul bancomat plasat pe zidul unei case cu curte. In piata am dat chiar de un magar libertin care plecase la plimbare din curtea stapanilor si se plimba in voie pe strazi. Interesant asa pentru cateva zile; e ca si cum ai ateriza dintr-o data intr-o alta epoca dintr-un alt colt al tarii. Totusi, dupa o saptamana deja mi se facuse dor de civilizatie.

Citisem despre plaja de la Sulina ca se afla la 20 de minute de plimbare din centru. Asa ca am plecat pe jos. Am intalnit in drum vacute si cai care se plimbau liberi si nestingheriti, inclusiv pe strada. Nu mai vazusem in viata mea asa ceva . A fost dragut un timp cat am admirat peisajul cu balti si animale, dupa care am obosit. Sincer, mi s-a parut un drum mai lung de 20 de minute si nu prea il recomand decat poate o singura data pentru a admira imprejurimile. Exista microbuze care circula des din oras pana la plaja si invers, asa ca nu are sens sa-ti rupi picioarele degeaba. Plaja are un nisip incredibil de fin, dar nefiind amenajata, are si destule cioturi de scoici in care te poti taia in talpa. Intrarea in apa e lina, iar fundul marii fin si lipsit de orice urma de pietre. In plus, poti admira des stoluri de pelicani, randunele de mare sau pescarusi survoland pe deasupra capului. De departe cea mai frumoasa plaja din Romania. Daca nu ar fi atat de complicat de ajuns la ea as merge mai des.

Dar nu se poate sa mergi in Delta si sa nu pleci in excursii pe canale. Eu am inceput cu Canalul Cardon. Stuf inalt de o parte si de alta, dupa care au inceput sa apara nuferi galbeni. In scurt timp am fost inconjurata de sute de nuferi, galbeni si albi, de o frumusete greu de descris. Pe intreg canalul se intindeau de ambele parti plauri si nuferi. Pentru cine nu stie, plaurii sunt niste insule plutitoare formate dintr-un amestec de radacini, ierburi, stuf, resturi organice si sol care sub presiunea valurilor produse de barcile cu motor se pot dizloca si pluti pe apa, ajungand chiar sa infunde unele canale, facand imposibila navigatia.

(Click pe poze pentru marire)

In stuf stateau ascunse egretele , ratele salbatice si cormoranii, care la orice zgomot cat de mic se speriau si-si luau zborul. Nu a fost deloc usor sa fac poze.

De asemenea, libelulele colorate zburat cu o repeziciune incredibila, insa erau atat de multe incat m-am incapatanat sa prind macar un cadru cu ele.

Pe nuferi stateau la soare broscutele, la fel de sperioase din pacate. In general a fost foarte greu sa ne apropiem de pasari si la fel de greu sa pozam libelule sau broaste. Dar pana la urma am reusit.

Apoi am vizitat Padurea Letea. Ceea ce nu stiam despre ea este ca in urma cu 800 de ani, ea a fost acoperita de apele marii, iar acum pastreaza o vegetatie complet atipica – de tip subtropical. Intr-adevar, o portiune destul de mare din ea este formata din dune de nisip foarte inalte, arbori cu liane ierburi specifice desertului.

Ce mai puteti intalni acolo sunt cai salbatici. Eu care sunt o mare iubitoare de cai am fost foarte bucuroasa sa-i vad atat de aproape.

De asemenea, padurea adaposteste un stejar batran de aproximativ 500 de ani. Este atat de gros incat nici 7 barbati nu-l pot cuprinde cu bratele.

Am continuat excursia pe canalul ce da in Golful Musura, unde stau coloniile de pelicani. De altfel, ce imi doream sa vad cel mai mult in Delta erau chiar pelicanii si pot spune ca am avut ocazia sa vad mai multi decat m-as fi imaginat si chiar de aproape. Culmea, pelicanii mi s-au parut cei mai putin speriosi.

Golful Musura era acoperit de niste flori galbene si plante asemanatoare nuferilor ce pluteau la suprafata apei (nu as sti sa va spun exact ce erau) astfel ca alcatuiau un covor imens  verde cu galben. Absolut superb! Iar aceste plante acvatice formau din loc in loc mici insulite pe care randunelele de mare isi faceau cuiburi. Am trecut pe langa zeci de astfel de cuiburi, iar datorita faptului ca din oua tocmai iesisera puisori, parintii nu-si paraseau cuiburile si incercau sa le apere de invadatori (adica noi) tipand amenintator si dand frenetic din aripi.

In final am vizitat farul vechi, mi-am luat un suvenir de papura si ne-am intors pe canalul Sulina. Per total o excursie de vis. A meritat din plin deplasarea. Si acum m-am intors la civilizatie si mi-am reluat viata de zi cu zi departe de salbaticia aia minunata. As vrea sa ma reintorc, dar drumul extrem de incomod cu autocarul pana la Sulina imi taie semnificativ elanul.

Sunt fascinata de mare, intr-o asemenea masura incat nu pot trai mai mult de un an departe de ea. Uneori nu rezist nici macar un an, dovada ca anul acesta m-am urcat in trenul de Constanta inca din aprilie. Poate are de-a face cu faptul ca prima mea intalnire cu marea a avut loc pe cand inca ma aflam confortabil atasata de cordonul ombilical al mamei mele. Cert e ca nu au existat mai mult de doi ani din cei 26 de cand ma aflu printre voi, in care sa nu fi vazut marea. Ce vad atat de special la ea? Acea intindere imensa de apa care, in ciuda jegului dizolvat in ea de romanul cel “bine educat”, ofera o priveliste superba ochiului privitor, adaposteste un intreg ecosistem pe care il vad prea rar (probabil pentru ca in apropiere de mal e mult prea poluata pentru supravietuirea bietelor vietati marine) si dispune de o forta extraordinara, si nu in ultimul, este singura care imi da acel sentiment de libertate pe care il am doar atunci cand ma intind pe spate si privesc cerul.

Plimbandu-ma pe faleza de la Cazino, am fost uimita de puterea cu care valurile se izbeau de stabilopozi, stopii se spuma tasnind la peste doi metri inaltime. A fost de-a dreptul spectaculos. Dar asta nu e tot ce ma fascineaza la mare. Privind in departare fara a-i putea cuprinde cu privirea decat orizontul, gandul ma poarta la orasele straine de pe malurile opuse si vietile celor pe care nu-i pot vedea decat prin puterea imeginatiei, la misterele pe care le ascunde de atatea secole, ingropate adanc in strafundurile sale, la povestile tesute pe tarmurile sale si vasele plecate in larg, povesti de dragoste, dispute, naufragii, despartiri, bucurii, suferinte, destinde unite, frante sau inecate pentru totdeauna. Martor tacut, marea le acopera pe toate cu valurile sale inspumate, stergand neincetat orice urma de pe nisipurile sale. Tot ce ramane e praf de scoici, pietricele colorate roase de apa si marea, aceeasi ca intotdeauna, neschimbata, de parca timpul ar sta in loc numai pentru ea, in timp ce noi imbatranim si ne succedem existentele ca niste furnici neinsemnate.

Nu concepeam sa merg la mare in alt anotimp decat vara, pentru ca mi se parea inutil sa ajung acolo fara posibilitatea de a ma balaci in voie si de a ma coace ca o leguma la soare. Dar imi pare bine ca am rupt acest obicei, pentru ca am aflat cat de minunata poate fi marea oricand, indiferent de vreme sau temperatura. Constanta mi-a lasat o impresie buna, in ciuda parerii conform careia e un oras urat si plin de tigani. E adevarat, are stradute centrale care imi amintesc de zona Selari din centrul Bucurestiului, ca un ghetou dezolant in buricul targului. Cu toate astea, are prea multe parti bune incat sa nu-i pot trece cu vedere acel neajuns. Acea briza sarata care-ti inunda plamanii de aer curat de mare, pescarusii zburand si tipand  prin tot orasul, pe la ferestre, pe acoperisurile cladirilor, pe strazi si pe tarm, portul cu vasele ancorate, pescari in actiune si santierul cu barci ruginite si parasite, cladirile vechi amintind de Tomisul din vremurile sale bune, statuile mitologice, moscheia cu turnurile sale inalte, cea mai buna shaworma pe care am mancat-o vreodata,  Cazino-ul pustiu cu zidurile din preajma acoperite de verdeata, unde te poti intinde ascultand si privind marea… si sa nu mai zic ca e plin de pisici la fiecare colt de strada . Imi aminteste de Bucuresti, dar are ca bonus marea. In plus, istoria s-a pastrat destul de bine acolo, de la antichitate pana la comunism si contemporaneitate, toate se imbina, in mod straniu. As zice constrast si armonie in acelasi timp.

Stiu ca va suna ciudat, dar eu nu vizitasem niciodata Brasovul, desi trecusem prin el in zeci de calatorii spre alte destinatii. E drept ca mai sunt si alte orase din Romania pe unde n-am fost niciodata si habar n-am cum arata, decat din poze (sau nici macar). Asa ca am considerat ca e cazul sa remediez aceasta problema urgent. De data asta am inlocuit muntele cu depresiunea si am ales sa-mi petrec weekend-ul in Brasov. Auzisem destule “cronici” pozitive cu privire la oras, asa ca recunosc ca ma asteptam la o impresie pozitiva. Nu plecasem cu cine stie ce asteptari, mai ales ca nu aveam idee la ce sa ma astept. Totusi, am fost profund dezamagita.

Unu la mana, centrul e uratel, obiective frumoase ar fi ele pe ici pe colo, dar sunt inghesuite printre cladiri banale si care n-au mai fost renovate de cine stie de cand… Biseria Neagra e absolut superba, dar e atat de bagata intre cladiri, incat nici nu poti sa-i faci o poza in care sa o cuprinzi pe toata, nici macar cu un obiectiv ultra-wide. Singura solutie ar fi fost sa ma urc pe Tampa . E absurd, nici nu te poti uita la ea in sus fara sa-ti sucesti gatul. Oricum, o biserica foarte frumoasa, desi sinistra de mi-a facut pielea de gaina cand m-am uitat la ea. Se pare ca incendiul care a innegrit-o si i-a dat numele actual si-a pus serios amprenta asupra energiei pe care o degaja. Mi s-a strans inima cat un purice cand m-am apropiat de ea. Pentru cine nu stie, biserica a purtat initial numele de Sfanta Maria. Dupa ce a ars in 1689, ea a fost refacuta, dar daca priviti cu atentie, veti observa ca boltile au fost reconstruite in stil baroc, nu gotic, asa cum fusese construit restul bisericii. Mie mi-au atras imediat atentia prin diferenta vizibila de stil.

Ce m-a enervat in Brasov: nu sunt lazi de gunoi si exista destule zone, chiar centrale, in care gasesti mornane de gunoaie aruncate pe jos langa care zaresti inconfundabilele dare galbene de urina alaturi de putoarea aferenta. Iti intorc matele pe dos, nu alta. La prima vedere as fi fost tentata sa dau vina pe romanu’ nesimtit fara cei sapte ani de acasa, dar s-a intamplat sa merg 20 de minute pe jos prin centru si sa nu gasesc nici macar un cos de gunoi! Oare cat sa rezisti cu gunoiul in mana?

In Brasov nu prea sunt nici parcuri. Sau poate nu le-am vazut eu … sunt doar niste peticele mici cu ceva copacei pe ele si niste bancute, sa le zicem mini-parcuri. Aranajate dragut, nu contest, dar n-ai pe unde sa te plimbi, in afara promenadei cu magazine si piatra pavata. Probabil veti spune “la ce mai vrei parcuri cand esti inconjurata de brazi?”  Da, e adevarat, sunt brazi de jur imprejur. Pacat ca aglomeratia de cladiri uratele sau cel mult modeste nu te lasa sa indrepti aparatul spre peisaj pentru ca peisajul cu pricina e automat stricat de cladiri. Si orice fotograf cu un minim de experienta stie ca nu poti forma o compozitie reusita cu un singur element (de exemplu un deal), pentru ca nu ai cu ce sa dai porfunzime cadrului. Deci singura solutie e tot Tampa (unde n-am putut sa urc, poate cu alta ocazie). Toata dorinta mea de a face poze (ba mai mult, pe film, pentru ca in elanul meu m-am gandit ca ar fi mai artistice asa) s-a dus pe apa sambetei. De unde sa scoti cadre artistice cand n-ai subiecte? Ma uitam spre Catalin si el spre mine si ne spuneam contrariati ca efectiv nu avem ce sa pozam. M-am intors la Bucuresti cu aproximativ 10 cadre din Brasov, dintre care vreo 3 sunt cu Catalin . In lipsa de alte subiecte, l-am pozat pe el . Deci voi posta putinele poze din Brasov dupa ce voi developa filmul, asta abia dupa ce termin filmul (cel mai probabil la primavara).

Un alt minus l-as pune hartilor din statiile de transport in comun. Care sunt 99% inutile, mai bine scuteau cerneala si lasau copacii in viata. Pentru un brasovean sigur nu constituie o problema, pentru ca locuind acolo probabil cunosc deja traseele si nu mai au nevoie de harti. Dar pentru un turist sunt absolut cretine: sunt desenate numai dungile de traseu colorate fara a se specifica strazile sau macar zonele prin care trec, plus ca nu e bifat un nici un fel locul in care te afli. Oare era atat de greu sa puna o bulina rosie “you are here, you idiot!” Deci cauta acul in carul cu fan. Ca sa nu mai zic ca nu-s trecute toate statiile si numerele autobuzelor. Si daca asta nu era destul, aflati ca mijloacele de transport din Brasov circula la intervale de 30 de minute! Nici nu vreau sa-mi imaginez cum ar fi sa pierd autobuzul .

Ce mi-a placut in Brasov au fost unele magazine si un bistro (Hirscher se numeste), unde mancarea a fost excelenta, servirea impecabila, ba mai mult, am fost serviti cu un sushi tare bun din partea casei. M-ar fi tentat si Taverna Sarbului pe care o stiam deja din Sinaia, dar n-a mai ramas timp. M-am consolat cu un clasic colac secuiesc de care nu gasesc niciodata in Bucuresti. Nu mi-a placut cofetaria Vatra Ardealului, desi auzisem recomandari bune despre ea, pentru ca era ca o cofetarie de cartier de prin Bucuresti, dar cu o ambianta ceva mai primitoare (erau floricele frumoase pe mese). As prefera Tip-Topul oricand, totusi. Depaaaaaarte de deserturile de la Chocolat. Mai ca plangeam dupa o prajitura “Apoteoza” dupa care salivez abundent numai cand incep sa mi-o imaginez.

Per total, muuulte puncte negative si putine pozitive. Mie nu prea mi-a placut Brasovul si nu ard deloc de nerabdare sa-l revad. Poate doar in tracere spre o alta destinatie, asa cum m-am limitat sa o fac pana acum. Nu se compara cu Sibiul sau Clujul, din punctul meu de vedere.

Dar nu in Austria, ci in Romania .

Nu a fost pentru prima oara cand vizitam Sibiul, dar a fost prima oara cand l-am vizitat iarna de sarbatori, iar surpriza a fost uriasa. Poate a fost aglomeratia din perioada festivalului Artmania sau poate a fost entuziasmul meu de vara care m-a impiedicat sa observ detaliile cu atentie… poate pur si simplu s-a produs o schimbare intre timp. Cert este ca Sibiul are un look unitar si stilat, ca un oras din Europa Occidentala, este curat si civilizat, oamenii sunt atat de amabili si simpatici de nu-mi venea sa cred, se plimba linistiti si senini, nu se imbrancesc ca niste vite uracioase si nervoase. E un fel de enclava austriaca in mijlocul Romaniei. Priviti si voi cat de frumos este luminat. Si nu e doar promenada centrala, ci tot orasul!

Iubesc Bucurestiul, dar trebuie sa recunosc ca Sibiul e minunat. Poate si-ar pierde din farmec daca as trai in el zi de zi, dar in mod sigur vreau sa-l revad. De la cladirile cu “ochisori”, zidurile cetatii vechi, arhitectura tipic nemteasca, Biserica Evanghelica din a carei turn poti vedea panorama orasului, pana la sutele de porumbei din Piata Mare, cafenelele in care poti savura cele mai delicioase deserturi si bauturi vieneze pe fundal de Beethoven cantat live la pian, mic dejunurile pe muzica de Bach, librariile cu usi largi deschise, magazinele de suveniruri sau kurtos kallacs-ii cu nuca, Sibiul are un aer aparte, strain de meleagurile noastre.

Nu este nici un element care aminteste de Romania, cu exceptia tigancilor care vand  buchetele de vasc la capatul promenadei, tarabele de kitsch-uri de langa patinuar si limba romana. Sau cel putin asa am crezut, pana cand am dat peste privelistea de mai jos si pana cand clubul de langa hotelul unde eram cazati si-a inceput activitatea nocturna si hiper-zgomotoasa. Cata il asemana cu nuntile tiganesti… deci va puteti imagina .

De revelion am petrecut la Cafe Wien cu piano bar si bunatati. Atat de multe bunatati incat am deveni unu din “acei” oameni care se inoapa prea mult si apoi se simt rau. Si asta nu ar fi fost atat de rau, daca nu venea si cu o serie de bauturi combinate . Am vazut si artificiile de la miezul noptii, dar printre stropi de ploaie care-mi curgeau direct in paharul cu sampanie, motiv pentru care am scurtat “vizita” si am alergat inapoi inauntru imediat ce s-au oprit. Nu le-am pozat pentru ca eram prea ocupata incercand sa-mi deznod uriasul fular cu ciucuri infasurat de 3 ori in jurul gatului, pentru a putea sa-mi pun gluga de la geaca si sa-mi ascund undeva de ploaie aparatul. Nu am reusit decat sa vars sampania . Dar hey, oricum cel mai probabil le-ati vazut cu totii la TV.

Mai demult obisnuiam sa fac multe poze in vacante, atat de multe incat imi venea rau cand trebuia sa le descarc si sa ma si uit la ele. Asa ca noua mea  deviza e mai putine poze, mai putin turism “japonez” si mai multa arta. Pe principiul “less is more”. Nu stiu cat am reusit partea cu “arta”, dar macar nu am murit de plictiseala descarcand la ele. Am ajuns la concluzia ca cel mai bine e nu sa cauti subiecte de fotografiat, ci sa apesi pe buton atunci cand simti asta, spontan, irational, intuitiv. Poate data viitoare vor fi mai colorate, dar cel putin deocamdata eu prefer alb-negru.